Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Paznicul de noapte

Paznicul de noapte

„Noaptea străbate cerul, învăluită într‑o mantie închisă la culoare, într‑un car tras de patru cai negri şi însoţită de alaiul fiicelor sale, Furiile şi Parcele…”
Dinu Calamar îşi strange vestonul înmatriculat Banca Metropolitană în jurul pieptului. Este o seară rece, iar prognoza meteo nu este nici ea prea optimistă. Anticipează o noapte cu temperatura mult coborâtă sub media obişnuită acestei perioade. Dea Domnul să nu se împlinească! gândeşte.
Noaptea străbate cerul…”

Habar nu are unde a citit fraza asta, dar i‑a plăcut. A notat‑o, conştiincios. A revenit asupra ei până i s‑a imprimat în memorie… Cel care a descris astfel noaptea a fost, cu siguranţă, un fin observator al fiicei Haosului, cum o numeau vechii greci. Nu i‑a reţinut numele…

Dinu Calamar este paznic de noapte la Banca Metropolitană, un tânăr licenţiat în filosofie, deşi nu practică această meserie, nesimţind atracţie pentru activitatea didactică, la liceu sau la universitate. Peste zi, se consideră ziarist de investigaţie şi poet. N‑a scris în viaţa lui un articol şi n‑a creat o poezie, dar, cu siguranţă, o va face mai devreme sau mai târziu. Meditează, în schimb, la ce‑i oferă de obicei nopţile, o existenţă inedită, nelipsită de poezia ei; o poezie postmodernistă, coborâtoare în stradă, cum a citit undeva: mizeria beţivilor şi a prostituatelor în trecere pe bulevardul unde se află banca şi ghereta lui de portar; disputarea sângeroasă a gunoaielor din piaţa învecinată între pisicile şi câinii maidanezi; sirenele Poliţiei Metropolitane în goană spre cartierele mărginaşe pentru aplanarea unui conflict între două clanuri de romi – o poezie adevărată… Postmodernistă… Pe de altă parte, noaptea i‑a dăruit şi acum, ca de fiecare dată, o revelaţie poetică: armonizarea aştrilor, configurând un spaţiu misterios, dominat de Selena. Dinu Calamar contemplă luna, izvor de lumină în imensitatea întunericului, şi încearcă să desluşească ce taine îi va oferi în noaptea asta faţă de nopţile anterioare. A surprins‑o în ipostaze contradictorii: taler de foc, concurând soarele, dar şi redusă la un corn, purtată de Artemis ca podoabă astrală, prinsă în păr, transformându‑i podoaba capilară în coroană purtătoare de lumină… Tânărul nu e preocupat neapărat de mitologie. Citeşte, când îi cad în mână, şi cărţi cu teme exotice. Habar nu are de ce le numeşte aşa, teme exotice; asociază prost sau inspirat, nu are pentru el prea mare importanţă. Insistând să privească luna, are la un moment dat impresia că zăreşte corpul unui păianjen ale cărui tentacule se întind peste cer în toate direcţiile. Chiar un păianjen?… Îl amuză comparaţia. Se aştepta să‑l vadă ţesându‑şi pânza, ţintuind captive în ea mulţimea de stele. Un nor pasager, însă, îl face nevăzut după burduful său, un amestec de funingine şi lapte. Tânărului i se mai întâmplă să aibă astfel de revelaţii. Câte taine nu ascund apele nămoloase ale cerului!…

Paznicul de noapte Dinu Calamar are în dotare, pe lângă uniforma cu inscripţionarea numelui băncii, puţin cam strâmtă, o pereche de bocanci, care‑i îngreunează mişcarea, şi o centură de care este prinsă o armă: un pistol înghesuit într‑un toc de piele, care face din paznic, pentru naivi, un om dur, un bărbat pe care e mai bine să‑l ocoleşti dacă prin ţeastă îţi trec gânduri necurate. În realitate, tânărul nu prea ştie să‑l folosească. Pistolul, mic, dar greu, ca de plumb, şi reculul care aproape că i‑a afectat încheietura braţului la ultima tragere de noapte, în poligon, îi creează coşmaruri. Se teme să nu‑l atingă de speteaza scaunului sau de tocul uşii ori, ferească sfântul, să se împiedice şi să cadă peste el. S‑ar fi putut descărca, armele de foc au metehne imprevizibile. I se explicase că asemenea accidente erau puţin probabile, însă Dinu Calamar prefera să pună răul înainte. Şi îşi purta arma cu o atenţie exagerată, obsedat de evenimente pe care nu le putea anticipa…

Ar fi preferat să aibă în dotare un arc… Pasiunea pentru arc s‑a născut în copilărie şi l‑a urmărit în adolescenţă. Curcubeul i se pare un arc de lumină, săgetător al cerului diurn, aşa cum cornul lunii este un arc, săgetând noaptea. Iar Eros, manevrând arcul, sădeşte în pieptul fecioarelor sentimentul iubirii…

Olguţa nu mai este fecioară, a fost şi măritată, dar pieptul ei este o mică ţintă ori de câte ori Eros îşi exercită abilităţile de trăgător cu arcul într‑un poligon al iniţierii erotice. Dinu Calamar şi Patric Chisăr, vecinul său de bloc de la şase, nu‑şi mai vorbesc de când au devenit rivali, disputându‑şi nurii acestei femei. Generoasă, Olguţa a acceptat avansurile amândurora şi li se dăruieşte în egală măsură, fără să sugereze o preferinţă sporită pentru unul sau altul. Peste zi, Dinu Calamar îi este alături, noaptea, când Dinu îşi îndeplineşte îndatoririle de paznic la Banca Metropolitană, acceptă mângâierile lui Patric. Ambiguitatea sentimentelor ei nu este pe placul celor doi bărbaţi, dar, legătura cu femeia neavând viitor, acceptă situaţia.

Blocul de garsoniere în care locuiesc cei trei se află peste bulevard, la mai puţin de cincizeci de metri de Banca Metropolitană, astfel că Dinu are permanent sub priviri locuinţa Olguţei. Ca şi acum… A trecut de miezul nopţii şi în camera ei lumina este încă aprinsă. E singură?… Fără îndoială că nu. Femeia se culcase devreme, pe urmă, puţin înainte de miezul nopţii, garsoniera a fost brusc iluminată de o lumină puternică – Olguţa nu face economie de curent electric, ţine aprinse toate cele patru becuri ale lustrei –, indiciu clar că cineva – desigur, Patric – o vizitează. Neliniştea se cuibăreşte în inima tânărului, şi Dinu Calamar se întreabă de ce?… Întrebare retorică, ca de fiecare dată. Pe urmă, are o tresărire: uşa de la balcon s‑a deschis şi‑n cadrul ei apar cei doi. Patric şi Olguţa fac doi paşi şi se sprijină de balustradă. Privesc în jos – ce‑or fi văzut? –, evident, pisicile vecinilor de la parter se împerechează, nu înainte de a‑şi sugera intenţia prin miorlăituri stridente. Este numai o presupunere, şi Dinu Calamar o dă uitării… Cei doi fumează, pălăvrăgesc preţ de o jumătate de oră, după care îşi împreună mâinile şi reintră în cameră. După alte câteva minute, lumina se stinge. Tânărul paznic se imaginează Arcaşul Appolo, a cărui prezenţă în lăcaşul lui Zeus îi face pe toţi zeii să tremure. În schimb, pasajul citit într‑o carte despre miturile Greciei antice este numai o palidă consolare; şi ineficientă pentru moment. Ca şi altădată, gândeşte că va trebui să aibă o discuţie serioasă cu Olguţa; să se decidă… El sau Patric Chisăr?… Nu poţi fi cu fundul în două luntri, îi va spune.

Nopatea se scurge încet către ziuă. Este încă întuneric. Dinu Calamar se împacă cu gândul că nu se poate opune relaţiei nocturne a Olguţei cu vecinul de la şase. Peste zi, va veni şi rândul lui.

Un glas de pasăre îl trezeşte din somnolenţa încercată, în fiecare noapte, către dimineaţă. O cucuvea. Cu siguranţă, pasărea se oploşise undeva, sub acoperişul Băncii Metropolitane. Cârâitul se repetă; pe urmă, devine insistent. Ce să însemne?… În tradiţia populară… Tânărul Dinu, paznic de noape, licenţiat în filosofie, ziarist de investigaţie şi poet, în imaginaţia sa, respinge explicaţiile prea simpliste. Îşi frământă mintea şi găseşte o interpretare mai puţin mioritică. Apelează la antici, pasiunea lui mai nouă: pasărea Athenei simbolizează reflexivitatea care domină întunericul. Cu siguranţă, glasul ei se armonizează cu cunoaşterea raţională, percepţie a luminii lunare prin reflectare, opusă cunoaşterii intuitive, percepţie a luminii solare… Pune acest gând pe seama relaţiei lui cu Olguţa, femeia care îl împarte cu Patric Chisăr de o bună bucată de vreme. Să‑şi trăiască viaţa aşa cum vrea, meditează. O iartă. Oricum, relaţia lor este una pasageră… La acest gând, cârâitul păsării de noapte încetează, semn că simbolistica înţeleptei cucuvele este cea interpretată de antici. Dinu Calamar încearcă un sentiment de satisfacţie pentru cunoştinţele sale de cultură generală…

Aburii dimineţii se amestecă cu fuioarele fumurii ale nopţii. Muzica scursă din localurile de noapte, în ciuda interdicţiei edililor metropolitani, devine tot mai slabă, până se pierde cu totul în rumoarea străzii. Petrecăreţii – tineri şi foarte tineri – se retrag spre case, recuperând somnul în timpul zilei; somnul diurn, dăruit de divinitate celor aleşi, trăind cu voluptate ceea ce le oferă tinereţea. Beţia alcoolică din bombele cartierelor centrale este înlocuită, în bulevard, cu beţia spirituală. Cei aleşi, intraţi bahic în posesia Adevărului absolut, vorbesc tare, se amuză de apariţia zorilor şi cântă. Chiar urletele, pornire violentă a facultăţilor mentale, devin forme ale limbajului născut dintr‑o cunoaştere interioară a lumii în care trăiesc şi care, sunt convinşi, nu are habar de harul lor şi nu‑i înţelege. Adevăr rostit‑a cel care a spus că prin beţia fizică se ajunge la beţia spirituală, meditează în cuşeta lui de paznic de noapte Dinu Calamar, filosof, jurnalist de investigaţie şi poet, în felul său de‑a înţelege viaţa, de a o contempla, mai exact, fiindcă de trăit o trăieşte modest din salariul mediu pe economie, cât primeşte de la Banca Metropolitană…

La un moment dat, un incident petrecut în stradă, în imediata apropiere a băncii, a fost pe punctul să‑l implice pe Dinu Calamar rău de tot. O fată din grupul de tineri care oscila între trotuar şi caldarâm se împiedică şi se prăbuşi. Până să se dumirească tovarăşii ei chefli şi să o ridice, o făcu Dinu Calamar. Ţâşni din cuşeta lui de portar, o prinse pe fetişcană pe după umeri şi o repuse pe picioare. Fata începu să râdă şi pe urmă îl scuipă. Luaţi prin surprindere, tinerii, la început, asistară pasivi la gestul individului în uniformă. Primul îşi reveni un bărbat bărbos, cu codiţă la spate, care îl bruscă pe Dinu şi‑l împinse spre zid. Era mai puţin beat sau nu era beat deloc. Nu‑l lovi, ba chiar îl apără de furia celor din grup.

„Domnule, spuse, de ce te bagi? Ştii măcar cine suntem noi?… Adepţii lui…”

Pronunţă un nume pe care Dinu Calamar nu‑l recunoscu. O sectă religioasă?… Habar n‑avea…

„Amica noastră a reuşit prima în ceea ce noi încă bâjbâim… Din păcate… Acum, prin gestul tău nesăbuit, i‑ai refuzat accederea la Kundalini. ( n.a.: Cf. Sadhguru, „Kundalini Yoga”, termenul face referire la căile esoterice ale bioenergiei; căile interioare ale elanului vital). Căderea ei a fost actul prin care energia sa a coborât în centrul‑rădăcină (n.a.: Cf. Muladhara Chakra – centrul rădăcină: „acţiune spirituală, sentiment de înrădăcinare şi apartenenţă, încredere în forţele proprii etc.), care corespunde pământului. A reuşit ceea ce băieţilor ăstora le este deocamdată imposibil, deşi au băut mai mult…”

Aiurit, paznicul de noapte îşi cere scuze. Nu înţelesese pricina acestei prăbuşiri şi nu pricepea nici acum cu cine avea de‑a face.

„Lăsaţi‑l”, se întoarse cel cu codiţă spre tinerii furioşi.

Fata urla ca o apucată, încercând să‑l scuipe pe bărbatul în uniformă peste umărul, se pare, al şefului lor.

„A fost o ispită şi cu asta basta, continuă bărbosul. Să ne grăbim la adunare…”

Dinu Calamar se retrase în cabina sa de portar al instituţiei bancare, în timp ce grupul se îndepărtă fără măcar să‑i mai adreseze o privire de dispreţ. Ecoul ţipetelor tinerilor beţi persistă minute bune în urechile paznicului. Auzi chiar vocea propriei conştiinţe: Atribuţiile tale sunt să păzeşti Banca Metropolitană, nu să faci pe salvatorul… Ceea ce era adevărat…

Dimineaţă devreme. Ochii tânărului Dinu Calamar se închid de somn, dar mai are de aşteptat o oră sau două. Paznicul de zi îşi va face apariţia jovial, cu chef de vorbă, ca de obicei, şi‑l va asista până ce el va scrie în registrul de poartă fraza stereotipă: În timpul serviciului meu, nu s‑a întâmplat nimic deosebit. Predau… etc., etc. Pe urmă, va asculta sporovăiala colegului mai în vârstă despre ce a văzut la televizor, cine cu cine s‑a mai contrat, politica metropolitană… Ajuns acasă, va fi tentat să urce la Olguţa, să aţipească în patul ei, bineînţeles, după ce au făcut dragoste… Mai ştie că va renunţa la acest gând, neriscând s‑o supere pe femeie. Este obosită după o noapte petrecută în braţele lui Patric Chisăr şi va dori să doarmă câteva ceasuri bune până la reîntâlnirea cu Dinu, partenerul ei de zi…

Cineva îi dă bună dimineaţa şi paznicul deschide ochii, ia poziţie de drepţi. Fără să‑i dea prea multă atenţie, directorul general al băncii intră în instituţie. Tăcerea lui e un semn de încredere şi apreciere pentru felul în care Dinu Calamar îşi face serviciul, reflectează paznicul de noapte… Pe urmă, prin faţa cămăruţei lui, dotată cu sisteme de alarmă performante, cu camere de supraveghere, care înregistrează tot ce se petrece în jur, chiar şi cine intră şi cine iese din blocul său, aflat la ceva distanţă de sediul băncii, se perindă ceilalţi salariaţi; unii îi dau bineţe, alţii nu‑l observă. În jumătate de ceas rămâne iar singur…

Florin Logreşteanu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now