Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Paradoxia gândirii treimice

Paradoxia gândirii treimice

P.S. Ignatie al Huşilor îmi dăruieşte, în preajma Crăciunului 2018, mai multe cărţi, tot una şi una, între care şi Leacuri contra evlaviei (Bucureşti, Editura Paideia, 2018), semnată de George Remete, teolog ortodox, universitar la Alba Iulia (trecut şi pe la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, 2003‑2008), cu o teză de doctorat din 1999 (Sfintele Taine în contextul dialogului ortodox‑lutheran, ediţia I, 2009), plus alte lucrări, între care Cunoaşterea prin tăcere (2004, trei ediţii), premiată de Academia Română în 2006; Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu (2005‑2017, trei ediţii), Martin Heidegger între fenomenologie şi teologie (2010); Fiinţa şi credinţa (3 vol., 2012‑2016); Dogmatica Ortodoxă (şase ediţii, ultima în 2016, destinată seminarelor ortodoxe). A tradus din Rabindranath Tagore, Max Picard şi Wolfhart Pannenberg. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba Iulia‑Hunedoara.

Leacuri contra evlaviei e o carte de eseuri şi este precedată de o dedicaţie: Preasfinţitului Ignatie, episcopul Huşilor, şi studenţilor mei de la cursul „Pastila contra evlaviei”. Deja se conturează motive de captatio benevolentiae: Preasfinţitul Ignatie abia a fost intronizat, ca al 51‑lea episcop al vechii eparhii întemeiate de mitropolitul Gheorghe Movilă, la 1592, sub domnia lui Ieremia Movilă; apoi, titlul se arată provocator şi din pricină că am putea crede (pentru cei care nu‑l cunosc) că ne aflăm în faţa unui eseist teribilist, dintre cei care atacă Biserica Ortodoxă Română şi creştinismul, în genere, erijându‑se în „raţionalişti”, „iluminaţi”, crescuţi precum ciupercile după ploaie, în postdecembrismul neomarxismului cultural[1]. De la bun început însă, în pofida sintagmei contra evlaviei, se conturează un eseist strălucit, mânuitor al nuanţelor şi al antitezelor, încât te‑ai putea duce cu gândul, mai degrabă, la curentul cultural numit paradoxism, teoretizat şi practicat, între alţii, de scriitorul matematician Florentin Smarandache (trăitor în Statele Unite), de Titu Popescu (autor al cărţii Estetica paradoxismului, 1994), de regretatul Eugen Evu şi de Ion Pachia‑Tatomirescu[2] (Nichita Stănescu şi paradoxismul, Timişoara, 1994), primul şi ultimul dintre cei invocaţi fiind însă, în chip… paradoxal, într‑o gâlceavă insolubilă care periclitează însăşi ideea de paradoxism.

La un prim nivel, paradoxismul poate fi redus la formula utilizării paradoxului în cunoaştere, fiind o invenţie a înţelepţilor şi filosofilor străvechi, mai ales a cinicilor din toate timpurile, de la Diogene Câinele până la Emil Cioran. Însă ambiţiile paradoxiştilor contemporani sunt cu mult mai mari, ţinta fiind, totodată, crearea unei noi filosofii pe care Tudor Păroiu a numit‑o neutrosofie. Mărturisesc că, în tinereţea mea, ca alternativă la cele două filosofii antagonice, cea oficială, a materialismului dialectic, şi cea idealistă, respinsă da capo de ideologia oficială, visam la o filosofie neutralistă, într‑un spirit transdisciplinar avant la lettre. În însemnarea 7871 din aprilie 1982 notam: „Neutralismul filosofic ar putea fi calea ieşirii din marxism‑leninism”[3]. Îmi făurisem şi o metodă critică adecvată, a dublului referenţial, pe care am aplicat‑o, întâia oară, în Eminescu – Dialectica stilului, tipărită cu foarte mare greutate abia în 1984. În vremea aceea, nimeni însă nu a vorbit, în revistele din ţară, cel puţin, despre neutrosofie, deşi azi destui se revendică de precursori ai mişcării.

Logica neutrosofică, precizează Tudor Păroiu, s‑ar baza pe elementele comune dintre A, anti‑A şi neut‑A[4], toate cu „introspecţie nevidă” (!). Pe această schemă logică de tip fuzzy[5], neutrosofii cred că au acces la misterul transcendenţei hristice. Consideră chiar că Biblia, mai ales Noul Testament, este capodopera stilului antitetic paradoxal, ceea ce, dintr‑un anume referenţial, nu‑i departe de adevăr. În cartea lui Florentin Smarandache, Antologia Paradoxismului Internaţional (cinci volume, asociate cu şase manifeste), se dau exemple de paradoxii nou‑testamentare: „şi nu ne duce pe noi în ispită”; „fiţi dar înţelepţi ca şerpii” (Matei 10, 16) etc. Sunt consideraţi paradoxişti (în sens de avangardă) cei care recurg la antiteze dure, exagerate. Dacă ne luăm după acest criteriu, cel dintâi paradoxist român a fost identificat de Titu Maiorescu în Eminescu, criticul catalogându‑l, în notă oarecum depreciativă, ca fiind „iubitor de antiteze cam exagerate” (Direcţia nouă în poezia şi proza română, 1872).

Din păcate, paradoxismul devine inflaţionar atât prin problematică, cât şi prin evadarea din axiologic, încât eşuează în jocuri de cuvinte/calambururi, în şarade şi în bancurile cu Bulă. Greşeala vine de acolo că o figură de cugetare este asimilată unei pseudoparadigme culturale. Iar echivalarea gândirii nou‑testamentare cu o filosofie neutrosofică este de‑a dreptul o eroare sau, în cel mai bun caz, o alunecare în gnosticism, cum încă înţelesese C.G. Jung: „Paradoxul este o caracteristică a scrierilor gnostice”. Şi este aşa deoarece paradoxul, fie el şi neutrosofic, nu accede la logica dogmei Sfintei Treimi, rămânând sau riscând să rămână prizonier logicii aristotelice[6]. Adevărul hristic (Calea, Adevărul şi Viaţa) nu este niciodată neutralist: „nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Matei 6, 24). După cum, la vremea lui, Eminescu nu s‑a lăsat strivit de „duritatea” antitezelor, cum era înclinat să creadă Maiorescu şi după el mulţi critici (mentorul junimist fiind un adept al logicii clasice), la fel aidoma marelui nostru poet nici George Remete nu se lasă prins în jocul antinomiilor, arătându‑se avertizat asupra tuturor primejdiilor în lupta purtată cu/între Scylla şi Charibda. În această cheie trebuie citite paradoxurile prezente în eseurile lui George Remete. Altfel orice „teolog” formalist l‑ar putea bănui de… gnosticismul invocat de Jung. Eminescu va trăi o asemenea experienţă atunci când se apără în faţa teologilor, ca în poema Preot şi filosof: „Nu ne mustraţi! Noi suntem de cei cu‑auzul fin/ Şi pricepurăm şoapta misterului divin”.

Leacuri contra evlaviei (structurate, nu întâmplător, în trei părţi: Minora, Moralia şi Theologica) trimit deja, prin titlu, la o situaţie paradoxală, dar nu diadică, ci triadică: cum poate un teolog creştin ortodox să caute „leacuri” împotriva evlaviei, să ofere studenţilor săi „pastile” spre prevenire şi „vindecare” de o supremă virtute creştină, tratată ca pe o maladie a sufletului? Nu e nimic scandalos aici, ba, dimpotrivă, un adevărat creştin nu poate ieşi din învăţătura lui Iisus Hristos, întregul Nou Testament fiind o dărâmare a vechiului templu, spre păzirea tablei legilor care urmează Calea, Adevărul şi Viaţa, restul fiind fariseism. Când am invocat poema Preot şi filosof a lui Eminescu, am făcut, de fapt, o trimitere la un paradox despre evlavie şi adevăr, poetul ştiind că „evlavioşii” pot fi negaţia iubirii creştine, eretici şi tirani: „Căci eretic tiranul, ce Crucii se închină/ Când oardele barbare duc moarte şi ruină”. Eminescu are aceeaşi atitudine şi‑n ce priveşte democraţia vremii sale: „Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri/ Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…” (Scrisoarea III). Ba, aflându‑se în „strane”, fac legi şi vorbesc filosofie. În cinismul lor, atrage atenţia părintele George Remete, „evlavioşii” glumesc, de fapt, cu cele sfinte, ei fiind antiteza evlaviei: „Mai exact spus: adevărata, organica şi deplina cunoaştere este cunoaşterea prin iubire şi evlavie, este cutremurul sacru sau «frica Domnului care luminează ochii» (Ps. 18, 10). Deosebirea fundamentală dintre real şi formal este aceasta: a nu glumi cu cele sfinte” (p. 238). Nu întâmplător, în context, ca martor este luat chiar Eminescu, cel bănuit de „raţionalişti” a fi ateu, când lucrurile stau cu totul altfel. Părintele George Remete se sprijină tocmai pe gândirea teologică a poetului, făcând trimitere la două enunţuri fundamentale din gândirea eminesciană: Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră, „dogmă” având drept corolar: „În sfârşit, adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului”[7]. (p. 236). Cu alte cuvinte, evlavie fără Adevăr este o imposibilitate. Orice este în exces devine maladiv, contrariul evlaviei/iubirii. Este şi diferenţa dintre teolog şi filosof: „Criteriul de diferenţiere între teologie şi filosofie, între teolog şi filosof constă în faptul că primul din principiu nu poate lua în deşert Fiinţa, adică cele sfinte, că nu poate avea decât o singură atitudine faţă de Fiinţă, aceea de evlavie, şi că exclude îndoiala, bănuirea sau negarea Fiinţei” (p. 238).

George Remete recunoaşte că omul este fiinţa paradoxală, prin excelenţă (p. 16) şi că atunci când vorbeşti despre om te izbeşti inevitabil de nevoia unui limbaj paradoxist pe care el îl mânuieşte măiestru. Numai că acest limbaj nu duce la artificii neutrosofice, practicate, la vremea lor, şi de sofişti. Faptul devine frapant în atitudinea faţă de adevăr şi de morală, ambele concepte relativizate şi negate, în definitiv, de postmoderni. Sintagma nietzscheană dincolo de bine şi de rău a putut da impresia unui întins teritoriu neutrosofic, numai că, remarcă autorul, „moralia (s.n) nu sunt morală, ci fiinţă. A pretinde fiinţa fără moralia înseamnă a pretinde fiinţă fără culoare, gust sau miros, fără calitate sau fără conţinut. E ca şi cum ai pretinde umanul ca specie fără indivizi” (p. 81). Mai mult, „Aşa‑zisa «neutralitate morală» nu este decât cea mai perfidă mascare a imoralului”. Neutralismul este incompatibil cu creştinismul din esenţialul motiv că marea cotitură produsă de Iisus în istorie este taina omului ca persoană, descinsă din paternitatea Sfintei Treimi: „Unde este persoană nu există neutralitate: nici morală, nici de alt fel”. Devine o aberaţie să vorbeşti de minima moralia, ca în cazul discipolilor lui Noica, fiind ca şi cum ai postula existenţa adevărului minim sau maxim, ambele – feţe ale minciunii. Cu astfel de viclenii, se naşte falsa intelectualitate care are puterea imperturbabilă să abdice de la… intelectualitate, despărţindu‑se de Mioriţa, de Eminescu etc.: „«Despărţirile» intelectualilor de astăzi de părinţii lor spirituali («Despărţirea de Noica») sunt paricide şi complexări pentru că urmează complexul freudian al lui Oedip, pentru că sunt înstrăinare, contrazicere şi opoziţie faţă de părintele spiritual. Căci maturizarea înseamnă individualizare, identificare şi specificare, dar nu înstrăinare, opoziţie sau paricid” (p. 69). E ca şi cum, e de adăugat, am asista la „despărţirea” paricidică a lui Iisus de Tatăl, sfărâmând Treimea cea de o Fiinţă. Intelectualul care comite asemenea grozăvii are trufia eroului de astăzi, pe care George Remete nu ezită să‑l identifice cu manelistul: „Proba cea mai clară a succesului ca degenerare stă în modelul sau eroul de azi: manelistul. Orice artă, orice filosofie şi teologie este valoare, este apreciată şi iubită dacă este manea: artă manelistă, filosofie sau teologie manelistă. Nu numai artistul, ci chiar filosoful şi teologul este apreciat şi iubit în măsura în care este manelist” (Ibidem). Fenomenul e prezent nu numai în artă, filosofie şi teologie, ci şi în politică, în sociologie, în istoriografie, manelişti cu un succes nebun la public fiind Lucian Boia, Sorin Mitu, Sorin Gherman, H.‑R. Patapievici, «Humaniştii» şi postmoderniştii: înveleşti o minciună mică (1%) într‑un adevăr mare (99%) şi ai introdus veninul, cancerul sau calul troian care va distruge întreg organismul” (p. 100). Ajungem, inevitabil, la Bine şi Rău, concepte‑cheie în moralia, învăluite şi ele în „evlavie”.

Note:
[1]  Teama exprimată mi‑a fost confirmată la scurt timp: un călugăr reîntors vremelnic în ţară de la Sfântul Munte Athos, abordându‑mă, s‑a arătat indignat de titlul cărţii, demonstrându‑mi că ambiguitatea sintagmei lasă loc primei interpretări, aceea îndreptată împotriva evlaviei, deci a credinţei creştine. Titlul ar fi trebuit să sune: Leacuri contra falsei evlavii. Reducţia stilistică, prin eliminarea cuvântului falsei, ar duce la tălmăcirea că evlavia este o maladie. Dar, cum vom vedea, părintele George Remete gestionează foarte bine pericolul alunecării într‑o anamorfoză insolubilă. Călugărul judecase cartea doar după titlu, fără s‑o fi citit.
[2] A se vedea şi Ion Pachia‑Tatomirescu, Dicţionar estetico‑literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei… (2003).
[3]  Cf. Theodor Codreanu, Numere în labirint, vol. III, Iaşi, Editura Opera Magna, 2009, p. 214.
[4] „Între o idee A şi opusul ei anti‑A, există un spectru continuu de putere a neutralităţilor neut‑A” (Florentin Smarandache, Tudor Păroiu, Neutrosofia ca reflectare a realităţii neconvenţionale, Craiova, Editura Sitech, 2012, p. 29).
[5] Un autentic creator român al logicii fuzzy este Constantin Virgil Negoiţă, autoexilat, la începutul anilor ’80, în Statele Unite. A se vedea Constantin Virgil Negoiţă: Fuzzy Systems (Abacus Press, Tunbridge Wells, UK, 1981), Expert Systems and Fuzzy Systems (Benjamin Cummings, Menlo Park, CA, 1985), Pullback. A Novel (Vantage Press, New York, 1986), Cybernetic Conspiracy: Mind over Matter (Falcon Press, Phoenix, AZ, 1988, 1990), Fuzzy Sets (New Falcon Publications, Tempe, AZ, 2000), Post Modern Logic (New Falcon Publications, Tempe, AZ, 2002).
[6] Paradoxiştii consideră că logica neutrosofică este o generalizare a logicii fuzzy extinsă prin logicile intuiţionistă, booleană, multi‑valorică, paraconsistentă (Ibidem, p. 19‑20).
[7] Mihai Eminescu, Fragmentarium, ediţie după manuscrise, cu variante, note, addenda şi indici, de Magdalena D. Vatamaniuc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 87, 241.

Theodor Codreanu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now