Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Paradisul lecturii şi civilizaţia cărţii „de hârtie”

Paradisul lecturii şi civilizaţia cărţii „de hârtie”

El a rescris piesele lui Shakespeare într‑un limbaj de argou, cel de la periferiile oraşelor Manchester şi Liverpool, în sintaxa deformată a sms‑urilor: „E ceva naşpa în Danemarca” devine celebra replică din Hamlet; „Cei doi tineri din Verona” s‑au transformat în nişte „tipi cool”, iar „Nevestele vesele din Windsor” în „gagicile satisfăcute”

Într‑un sclipitor eseu, ca multe altele ale sale, marele romancier Alejo Carpentier conchidea că o carte de literatură, fie ea şi o capodoperă, nu poate schimba lumea. Cărţile care schimbă lumea, credea autorul romanului Ritualul primăverii, sunt Biblia şi Capitalul. Dar lectura unei cărţi de literatură poate schimba totuşi ceva? Răspunsul la o astfel de întrebare este greu de dat, căci el presupune luarea în considerare nu numai a calităţii cărţii, ci şi pe cea a cititorului ei. Sau, altfel spus, în formularea lui trebuie ţinut seama, între altele, şi nu în ultimul rând, de ceea ce un critic numea „conexiunea afectivă cu pagina scrisă”, în sensul că lectura îi prilejuieşte şi cititorului „un moment al creaţiei, fie şi de rangul al doilea sau al treilea, altul de la cititor la cititor”. Apoi, e dificil să schiţezi portretul cititorului, cu atât mai mult al celui ideal. S‑a observat uneori că cititorul cel mai bun nu este neapărat criticul, adică profesionistul mai degrabă rece, raţional, metodic al lecturii, interesat de emiterea unei judecăţi de valoare privind opera. Dar au existat şi există şi critici capabili de momente de creaţie de rangul întâi, la nivelul autorului operei, cititori ideali, dacă ar fi să ne gândim doar la doi dintre cei mai mari ai literaturii noastre de la origini până în prezent: G. Ibrăileanu şi G. Călinescu. Într‑un eseu intitulat Paradisul lecturii, Valeriu Cristea, şi el un cititor de performanţă, îi schiţează cititorului Ibrăileanu un memorabil portret: „Când se pregăteşte să recitească Război şi Pace se aprovizionează cu un stoc serios de ţigări, are emoţii, degustă anticipat voluptăţile ce‑l aşteaptă, se pregăteşte ca pentru o mare expediţie. Imaginea lui Ibrăileanu citind una din cele mai frumoase cărţi ale lumii într‑o odaie plină de fum greu de ţigară, în care umbrele ficţiunii rătăcesc ca într‑un mediu propice, e una dintre cele mai impresionante ale literaturii noastre critice”. Ibrăileanu retrăia astfel, la fiecare relectură a capodoperei lui Tolstoi, timp de şapte zile, ca în mitologie, facerea unei lumi în care se simţea mai implicat, cu toată fiinţa, decât în cea reală: „Ai uitat că ai în mână o carte, o operă de ficţiune, că‑ţi vorbeşte un scriitor. Ai plecat de acasă de la tine şi eşti aiurea. Şi pe urmă cartea te duce, dar fără să bagi de seamă că ea te duce, la o petrecere de ofiţeri, într‑o societate de fete, la moşia unui general, la război, la Austerlitz, la o rudă a familiei Rostov. Şi niciodată în viaţa reală, n‑ai fost într‑atâta lume, printre atâţia oameni, pe care să‑i cunoşti atât de bine. Cele şapte zile cât stai cu cartea asta în mână, rudele tale nu mai au destulă realitate, prietenii parcă sunt în trecut”.

Aproape eşti tentat să te întrebi: Roland Barthes ştia oare de această aventură a Cititorului, cu majusculă, Ibrăileanu când scria: „A citi înseamnă a dori opera”?! A o citi, dar mai ales, a o reciti. La urma urmei, postula reputatul teoretician al lecturii, Matei Călinescu, nimeni nu te obligă să citeşti, dar eşti obligat să reciteşti. Avem dreptul şi toată libertatea să nu citim, nu ne‑o impune nici o lege, nici o constituţie, nu ne obligă nici măcar Uniunea Europeană, ocupată cu alte probleme, de exemplu, cu legislaţia privind protecţia liliecilor, dar avem datoria să recitim.

L‑am evocat pe Ibrăileanu. Pentru scriitorii de la Viaţa Românească, şi nu numai, inclusiv Sadoveanu, Ibrăileanu, înainte de a fi Criticul, „Curtea de casaţie”, cum a şi fost numit, era Cititorul (cu majusculă). Iar Lovinescu însemna, mărturisea Ion Barbu – „singura noastră raţiune de a scrie”. Să ne amintim însă şi de celălalt mare cititor pe care l‑am pomenit deja – G. Călinescu: „Cărţile nu se citesc în public; cu ele te închizi în casă, în singurătate. Poziţia în care consulţi o carte este de o însemnătate capitală./ Versurile, spre pildă, se citesc umblând în jurul odăii, pentru a le da un ritm declamator. (Este una dintre probele la care Călinescu supunea poezia şi pe poeţi în faimoasele, inegalabilele sale prelegeri ţinute la Universitatea din Iaşi. Cine l‑a auzit rostind romanţa Pe lângă plopii fără soţ, de exemplu, în româneşte sau/ şi în versiune italiană, ori cine l‑a ascultat citindu‑şi poeziile proprii îşi dă lesne seama că acesta era modul său de lectură a poeziei – n.m.). Romanele de acţiune le citesc întins jos cu capul în mâini, ca un fel de şef de stat major deasupra unei hărţi strategice pe care îmi studiez mişcarea eroilor./ Literatura de analiză se gustă, culcat pe spate. După fiecare moment psihologic, ai astfel prilejul să laşi cartea jos şi să urmăreşti cu ochii în tavan perspectivele sufleteşti ale cărţii”.

Cine avea să spună la câteva decenii după ce scrisese Călinescu articolul Cum se citeşte o carte, din care tocmai am citat, că lectura criticului este o lectură gânditoare?! Sunt destule voci mai mult sau mai puţin alarmate şi alarmante, multe Casandre care îi prezic „cărţii de hârtie” un viitor deloc fast. Îngrijorarea are, fără îndoială, o anumită justificare, într‑o epocă a celor mai sofisticate şi accesibile tehnologii de comunicare. Până nu demult credeam că nu este exclus să se întâmple ceea ce s‑a petrecut în spaţiul audiovizualului. Acum câteva decenii nu puţini sceptici îi cântau prohodul Radioului. Se estima, dacă nu dispariţia, cel puţin o marginalizare a acestuia, pe măsura intrării tot mai masive a televiziunii în spaţiul public şi privat. În realitate, prezicerele sumbre au fost total infirmate. Radioul nu şi‑a pierdut statutul, ba chiar şi l‑a întărit, audienţa sa continuând să fie, în zilele noastre, cel puţin tot atât de largă ca şi a televiziunii. Fireşte, se pot găsi multe explicaţii ale acestei situaţii: de ordin tehnic, psihologic etc. Dar teama că noile suporturi, noile mijloace tehnice, oricât de moderne şi acaparatoare, să elimine obiectul carte este justificată. E greu de spus, măcar şi dacă avem în vedere motive ce ţin de confortul fizic şi sufletesc al cititorului. Dar nu numai. Tradiţia, care în această privinţă e literalmente fabuloasă, are nu doar un puternic impact psihologic, ci şi o binefăcătoare inerţie. Alexandru Paleologu, şi el un mare cititor, povestea că a citit de‑a lungul vieţii Război şi Pace de 14 ori, prima dată la o vârstă fragedă. Atunci, la lectura capodoperei lui Tolstoi adolescentul a plâns. Solicitat într‑un interviu să spună ce crede: un tânăr de azi ar mai plânge la lectura unei asemenea cărţi?, Paleologu a răspuns în stilul său decomplexat că, dacă nu e idiot, sigur va plânge. Nu‑mi pot imagina pe cineva plângând la lectura romanului lui Tolstoi sau a altui mare roman pe ecranul computerului. Decât doar dacă are o problemă ce ţine de oftalmologie, nu de emoţia estetică. Dar să‑l mai şi recitească, şi încă de 14 ori, ca Paleologu!.. Pe un asemenea suport ar fi un adevărat supliciu.

Civilizaţia lecturii gânditoare pare a fi legată indisolubil de obiectul carte. Un truism. Dar nu cumva ea este tot mai mult înlocuită cu o altă civilizaţie?! Fapt e că preocupările privind criza lecturii, din păcate, strâns legată de criza literaturii şi a culturii umaniste în general, care, ca atâtea alte crize, bântuie lumea epocii noastre, au ajuns la cele mai ingenioase şi mai năstruşnice metode de a‑i determina şi, mai ales, de a‑i ajuta în primul rând pe tineri să ia contact şi să‑şi însuşească conţinutul unor opere literare sau din domeniul filosofiei, al istoriei etc. Îmi amintesc ceea ce evoca regretatul Mircea Iorgulescu într‑o comunicare prezentată în cadrul Colocviului „Viitorul literaturii. Literatura viitorului” ce avea loc în vara anului 2008 la Neptun. În Franţa, relata criticul, un profesor de istoria filosofiei realizase un CD cu muzică rap pe texte rezumate şi citate din şi despre mari filosofi ai lumii: Platon, Aristotel, Decartes, Hegel, Kant, Nietzsche. Asta, fiindcă, constatase profesorul, liceenii care se pregătesc pentru examenul de bacalaureat reţin foarte uşor textele pe muzică rap. Conţinutul discului a fost alcătuit totuşi în funcţie de programa şcolară. Mai surprinzător privind, nu‑i aşa, adaptarea la vremea noastră este ceea ce a făcut un scriitor englez, pe numele său Martin Baum. El a rescris piesele lui Shakespeare într‑un limbaj de argou, cel de la periferiile oraşelor Manchester şi Liverpool, în sintaxa deformată a sms‑urilor: „E ceva naşpa în Danemarca” devine celebra replică din Hamlet; „Cei doi tineri din Verona” s‑au transformat în nişte „tipi cool”, iar „Nevestele vesele din Windsor” în „gagicile satisfăcute”. Altminteri, scopul scriitorului englez contemporan cu noi este unul nobil: să‑i facă pe tinerii din Marea Britanie să‑l citească, nu‑i aşa, pe Shakespeare, fie şi în acest limbaj, căci de stil nu poate fi vorba! Tot Mircea Iorgulescu relata că un primar socialist al unei comune de 3300 de locuitori din Spania, localitate situată în apropierea oraşului Toledo, în provincia Castilla – La Mancha, a hotărât ca fiecare copil care petrece o oră în biblioteca municipală să fie răsplătit de primărie cu un euro, banii urmând a fi daţi familiei. Dar un cunoscut lingvist francez a calificat iniţiativa respectatului edil al comunei Noblejas (acesta este numele localităţii) din celebra provincie a lui Don Quijote, în fruntea căreia se afla de 28 de ani, ca fiind, cum altcumva, decât… donquijotescă! Nu cred însă că primarul spaniol se lupta cu morile de vânt. Şi chiar dacă ar fi fost aşa, lupta însăşi este una pilduitoare. Oricum, ar fi interesant de aflat cum s‑a soldat încercarea sa privind formarea unei nobile obişnuinţe în rândul celor aflaţi la vârsta paradiziacă a copilăriei. Dar, revenind, este oare civilizaţia lecturii cărţii „de hârtie” – ca, de altfel, la un moment dat, orice alt tip de civilizaţie – pe cale de dispariţie sau chiar în pragul dispariţiei?! Greu de spus. Un mare prozator latino‑american mărturisea că, dacă ar dispărea romanul, nu ar ezita să scrie un roman cu acest subiect. Fireşte, pe hârtie. De ce nu ar deveni şi prezumtivul crepuscul al civilizaţiei cărţii „de hârtie” subiect de roman, de romane sub formă de carte?! Ar fi, totodată, şi un protest, şi un antidot.

Constantin Coroiu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantin Coroiu

Constantin Coroiu nascut la 6 octombrie 1943. Istoric literar, Publicist, Critic literar si jurnalist cultural cu o bogata si diversa activitate; a fost multi ani realizator de emisiuni literare la Radio Iasi si Radio Bucuresti, membru al Uniunii Scriitorilor din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now