Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » O reuşită intelectuală majoră

O reuşită intelectuală majoră

Saltimbanc grav şi sublim (în sens nietzschean), Debord ştie că nu structurarea în colectivităţi‑uniformă, standardizate reprezintă soluţia, ci comuniunea paradoxală şi liberă a indivizilor izolaţi, care‑şi trăiesc singurătatea împreună

Ce ştie cititorul român, chiar avizat fiind, despre Guy Debord? Nimic mai mult decât nişte generalităţi aproximative. Cartea sa principală, Societatea spectacolului (1967), va fi tradusă la noi abia trei decenii mai târziu, fiind pusă‑n circulaţie într‑un context intelectual şi socio‑politic neprielnic pentru receptarea ei corectă, nedistorsionată, fiindcă interesul public de la noi era focalizat atunci pe spectacularizarea Revoluţiei din decembrie 1989, obliterând, în mod fatal, miza filosofică reală a lucrării lui Debord şi extensia ei socio‑politică profundă. Ce ştie cititorul român despre Internaţionala Situaţionistă? Din nou, aproape nimic, fiindcă în 1957, când ea se năştea pentru a deschide calea către Contracultura anilor ’60, cultura română era încă aservită de jdanovism şi se războia cu proletcultul.

Nici mai târziu, înainte de Revoluţia din decembrie 1989, programul Internaţionalei Situaţioniste n‑avea cum să fie discutat în spaţiul public de la noi, fiindcă el elogia „ambianţele efemere ale vieţii” şi îndemna la „transformarea lor într‑o calitate pasională superioară”. Excepţionala carte a Anamariei Selu, fostă lucrare de doctorat (Spectacular şi carnavalesc. Guy Debord – o viziune a frumuseţii subversive. Ed. Limes, Floreşti/Cluj, 2018, 400 pag.), umple magistral toate aceste goluri. Autoarea a mai publicat, anterior, o foarte subtilă Mitopoetică a verii, volumul ei de acum fiind o performanţă, fiindcă el circumscrie, precis şi elegant ca scriitură, contextul uman, ideatic şi socio‑politic al ultimei avangarde europene majore. Debord şi situaţioniştii au fost prodigioşi până la geniu şi nonconformişti până la revoltă. Cartea ne introduce în lumea acestei umanităţi sublime, sclipitoare, axate pe intelectualism ludic şi histrionism, din care se va decanta inclusiv postmodernismul.

Anamaria Selu (profesoară la Cluj) şi‑a asumat o sarcină sisifică acceptând să scrie o teză de doctorat de pionierat (la noi) despre Debord şi Situaţionişti şi trebuie să‑i fim recunoscători pentru asta, fiindcă lucrarea umple un imens gol exegetic în România. Practic, tot ce se cunoştea despre Situaţionişti, la noi, se rezumă la traducerea – postrevoluţionară, fireşte, fiindcă înainte de 1990 să scrii despre sistem politic ca despre un „spectacol” era prohibit – Societăţii spectacolului, de Guy Debord, şi la câteva reverberaţii exegetice ulterioare, destul de puţin însemnate, cea mai semnificativă apărând abia în 2016, din tastatura Oanei Şerban (Capitalismul artistic), în care Debord ocupă doar o secţiune parţială.

În rest, mai nimic: exegetul român nu ştia decât din auzite despre mişcarea Situaţionistă, aproape nimic despre ideologia specifică a mişcării şi a protagoniştilor săi, nimic despre concepte (détournement, dérive etc.), sau despre corifei, celebri în Occident, cum sunt Asger Jorn sau Raoul Vaneigem. Ignoranţa relativă ocupa, de asemenea, şi alte paliere: nu se ştia mai nimic la noi despre marxismul din Situaţionism, despre relaţiile Situaţionismului cu Şcoala sociologică de la Frankfurt (în principal, Adorno şi Horkheimer), sau – temă dinamitardă înainte de Revoluţia din decembrie 1989 – despre implicarea Situaţioniştilor în mişcările studenţeşti de la Nanterre şi Paris din mai 1968, despre dialogul lor cu Foucault sau Sartre, şi omisiunile pot continua, până la ignorarea totală a intervenţiilor publice ale lui Debord sau a literaturii pe care el a scris‑o.

În consecinţă, cartea se dovedeşte a fi o lucrare cât se poate de necesară, fiindcă umple mai multe goluri şi repoziţionează epistemic deceniul 7 al secolului trecut (al Contraculturii) în mentalul nostru colectiv. Numai că, pentru a realiza această performanţă, Anamaria Selu a avut de întreprins câteva eforturi deloc uşoare, pe care se cuvine să le reamintim, pentru a pune înţelegerea cărţii pe făgaşul ei normal. Întâi, a adunat material bibliografie, texte‑sursă, toate din Occident, fiindcă la noi ele erau intruvabile. Textele‑sursă au fost parcurse în original, într‑o singurătate umană şi exegetică greu de imaginat, uriaşa muncă venind abia după aceea, în clipa în care autoarea s‑a văzut pusă în situaţia de a transpune totul în limba română, fiindcă echivalenţe acreditate nu existau.

Să sperăm, aşadar, că apariţia cărţii va declanşa un reviriment de lectură necesar la noi, atât în privinţa poziţionării Situaţionismului faţă de Contracultura anilor ’60, cât şi faţă de evoluţiile epistemice consecutive, care duc înspre postmodernism.. Sunt enorm de multe lucruri în carte care pot incita: de pildă, exasperarea Situaţioniştilor că, după cel de‑al Doilea Război Mondial, se instaurează în Europa o societate comodă, indolentă, conformistă (peste Ocean, americanii, în special Paul Goodman sau Philip Wylie, au denunţat un similar proces de comodificare), exasperarea că marxismul s‑a blocat în stereotipii, fetişizând proletariatul în loc să ofere o imagine suplă despre o societate aflată în mişcare, psihogeografia urbană, derivată din conceptul post‑corbusian al aşa‑zisului „urbanism afectiv”, construcţia de „situaţii”, care înseamnă, în esenţă, expandarea afectivă a unor rupturi existenţiale care altminteri tind să fie „aşezate” sau banale, şi, nu în ultimă instanţă, conotarea negativă a „societăţii spectacolului”, în care Debord vedea o „intrumentalizare colectivă a alienării” şi o manipulare, un atentat la subiectivitatea umană autentică.

Bun scriitor si debatteur, Guy Debord a avut, de bună seamă, calitatea de a formula frapant, nonconformist şi atrăgător, lovind acolo unde „trebuie”. Am fost încântat să constat că Anamaria Selu s‑a prins din plin în acest joc de‑a revoltaţii sublimi, cartea fiind scrisă participativ, foarte frumos, cu formule şi frazări dintre cele mai atractive. Iată un exemplu: „…scriind puţin, conştient că atacurile cele mai eficiente sunt explozii neaşteptate care răstoarnă nu doar evoluţia faptelor, dar şi întreaga dispoziţie a frontului […], Debord a reprezentat un mod de viaţă deloc ocult, întru nimic ezoteric. Aventura situaţioniştilor nu s‑a ascuns în catacombe, dar nici nu s‑a afişat ostentativ în lumina reflectoarelor.” E, desigur, aşa, fiindcă Debord a dispreţuit presa (şi nu s‑a sfiit s‑o spună), a dispreţuit „spectacolul” şi a urât, fireşte, la modul sublim‑anarhist, orice autoritate, şi‑n principal pe aceea a Statului, dar mai era ceva: avea, în subconştientul său, o psihologie de strateg sublimat (aşa cum a fost şi Breton în raportul cu suprarealiştii „săi”), de om care concepe superbe strategii de subminare a ordinii existente, autoarea cărţii adăstând cu interes asupra analizei „lexicului militant, combativ” al lui Guy Debord, asupra voluptăţii de a concepe „jeux de guerre” sau la anti‑spectacolul anarhist al multelor dintre „situaţiile” prezentate publicului, unul dintre conceptele‑cheie ale nonconformismului situaţionist, détournement, fiind analizat constant, în mai multe locuri, şi definit ca pe o strategie „care foloseşte imaginea pentru a media trecerea din registrul artefactului fetişizant în cel al vieţii dinamice, contradictorii.”

Să trecem, acum, la un alt set de citate, care defineşte „societatea dorinţei” opusă „societăţii spectacolului”, în care totul nu e decât alienare şi manipulare. „Dorinţa – scrie Anamaria Selu – e un proces de creare şi de distrugere simultană, care repune în discuţie fundamentele cunoaşterii realităţii pe care le modifică permanent. Ea pune în mişcare, modifică, inversează şi interoghează. […] Lumea nu mai este percepută ca obiect, e o reţea fluidă de stări afective, pentru care obiectele în sine sunt indicii declanşatoare de repoziţionări.” Anti‑utopismul situaţionist e limpede aici, disocierea fiind perfectă. Nu e singura, autoarea analizând impecabil întreg reţetarul de „situaţii” care transformă lumea într‑o idealitate dinamică, frugală, efemeră.

Secvenţa scurtă, timpul secvenţial, opus duratei, sunt fundamentale pentru Situaţionişti. Încă de pe vremea lettrismului – menţionează autoarea –, Debord e interesat de o „viaţă mai intensă, care nu a fost încă descoperită”. Proclamă fericit obligaţia minimală a omului tânăr de a „trăi ca un incendiu”. „Poate că nimic în opera lui Guy Debord nu este mai solid construit şi mai expresiv decât sentimentul grav al tranzitoriului” – scrie Anamaria Selu. Ludicul – care constituie axul principal al multor analize – intră în joc pe această filieră. Deconstruind, ca trickster, societatea mic‑burgheză, Debord le opune lui Marx şi Hegel secvenţa necuantificabilă, calitativ, scurtă: „Timpul meu a fost prezentul.”

Saltimbanc grav şi sublim (în sens nietzschean), Debord ştie că nu structurarea în colectivităţi‑uniformă, standardizate reprezintă soluţia, ci comuniunea paradoxală şi liberă a indivizilor izolaţi, care‑şi trăiesc singurătatea împreună. În consecinţă – notează autoarea ‑, Situaţioniştii susţin debauchery, promovează anti‑ascetismul şi laudă moravurile libere. Plus legitimitatea morală a „derivei”, a existenţei digresive, pe care o regăsim deja în De veghe în lanul de secară al lui Salinger. Anamaria Selu mai observă, foarte profund, că toate acţiunile Situaţioniştilor au un final deschis, suspendat, ca şi cum Debord ar pune la cale o şotie, dar n‑ar mai fi interesat de consecinţele sale. „Noi suntem doar detonatori – spunea el –, rezultatul trebuie să ne scape din mână.”

Pentru a înţelege „deturnările” spaţiului citadin de către Situaţionişti, Anamaria Selu recurge la Lucien Lefebvre (La Production de l’espace) şi la Walter Benjamin („arta de a te pierde într‑un oraş ca într‑un labirint”), pentru a discuta elementele constitutive ale psihogeografiei, bazate pe crearea unor aşa‑zise „unităţi de atmosferă”. Dérive devine, în acest sens, „un comportament ludic‑constructiv de reconfigurare a oraşului”, fiind citat, ca sprijin, eseul clasic despre heterotopii al lui Michel Foucault. Erotica spaţiului nu e evitată, „dorinţa de oraş” susţinând, la Debord, savurarea peisajului „ca trup feminin”, estetizarea unui timp înşelător (le temps trompeur) care, dacă ar fi lăsat să curgă în sensul civilizatoriu al majorităţii, ar aflui în mod inevitabil înspre „societatea spectacolului”.

Situaţioniştii propun o contra‑lume – remarcă autoarea – „într‑un moment în care lumea se prăbuşea”. De aici derivă şi celălalt aspect al demonstraţiei, legat de efemeritatea paradoxală a escatologiei debordiene. Situaţioniştii înscenează – cu sintaxa belicoasă, militară amintită deja – un „Nou Teatru de Operaţiuni în Cultură şi Artă”, care este, şi el, un contra‑teatru şi o contra‑artă, fiindcă arta şi teatrul lăsate să se dezvolte în voie duc la „de‑visceralizarea” omului, în condiţiile în care „spaţiul individual al omului este înlocuit cu cel acreditat”, fiindcă „oriunde există comunicare – susţin Situaţioniştii ‑, nu există Stat”. Or, Statul e monstrul care te devoră lent prin intermediul Birocratului, care „organizează Sistemul”. O spuseseră şi cei din Şcoala de la Frankfurt, şi contraculturalii americani şi de aiurea, Anamaria Selu operând toate racordurile intelectuale care se cuvin, cu revoltele studenţeşti pariziene din Mai 1968 sau chiar cu patafizicienii, acest din urmă aspect cerându‑se a fi, probabil, mai dezvoltat. Cartea se încheie cu un capitol dedicat cinematograficului situaţionist, şi el un „anti‑cinema”.

Inedită prin formulă intelectuală şi prin temă, cartea merită să intre pe poarta regală a exegezei majore de la noi şi să devină un reper bibliografic de nădejde. Nu‑mi fac, însă, iluzii că acest lucru se va întâmpla de pe o zi pe alta. Sunt prea situaţionist pentru a crede că tinerii noştri critici vor renunţa la narcisismul agresiv şi la „spectacolul” de clan închis pe care‑l produc continuu pentru a legitima o reuşită care vine din afara ariei lor de autosuficienţă. Deşi, de învăţat din această carte frumoasă, ar avea ce să înveţe…

Ştefan Borbély

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now