Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » O conştiinţă poetică hiperlucidă

O conştiinţă poetică hiperlucidă

Despre Spiridon Cassian Maria[1] nu este uşor de scris, căci este o personalitate complexă, pe deplin afirmată în viaţa literară şi culturală de azi, marea critică, mulţi dintre prietenii, colegii de breaslă scriitoricească, de generaţie optzecistă în care a fost încadrat, s‑au tot exprimat (frumos şi bogat) despre operea lui. Deci, ce‑ar mai fi rămas de spus şi nespus? Desigur că mai este încă loc pentru aprecieri inedite asupra liricii acestui important poet şi făptuitor de cultură, foarte dăruit pentru tot ce face, onest şi cu un spirit camaradesc rar întâlnit în zilele noastre, dar nu e deloc simplu a le formula încât să reuşească a surprinde o cât de mică parte din acel ascuns gând greu de pătruns din scoica poetică atât de originală.

Aşadar, ne aflăm în faţa unui destin scriitoricesc aparte, acea plămadă între omul practic, inginerul, care măsoară şi drămuieşte cu exactitate şi fără echivoc lucrurile, şi cel care se ridică deasupra acestora privindu‑le din sfera imaginarului plăsmuitor de metafore poetice sau a ochiului critic echilibrat şi acribios aruncat asupra istoriei literaturii române, în special a perioadei de aur junimiste. El nu se dedublează, ca în multe alte cazuri de destine poetice, ci se împacă cu cei doi eu ai săi nedihotomici, ce se susţin şi se continuă unul pe altul. Înclinaţia spre meditaţie, spre observaţie trează, nepătimaşă, a lucrurilor şi filtrarea atentă prin registrele lucidităţii a acestora, acumulările culturale, filosofice, trăirea în lumea cărţii şi spiritualului, a scriiturii, tipăriturii, asaltul noilor orientări în modul de scriere azi a poeziei se adaugă la acel fundament, construind împreună o lirică aparte, distinctă, ce nu poate fi încadrată în niciuna dintre formele şi formulele la modă, dar care respiră prin toţi porii dezvelind adâncimea şi frumuseţea sufletului său poetic.

Ieşean prin naştere, afirmat ca poet, eseist, critic literar şi publicist, de mulţi ani redactor‑şef, apoi director al istoricei reviste „Convorbiri literare” (din 1995) şi preşedinte al Filialei Iaşi a U.S. (din 2009), în plus, revoluţionar cu acte în regulă, dar fără emfază, laureat al Academiei Române (2013), ctitor al săptămânalului (1990) şi Editurii Timpul, al revistelor „Poezia”(1994) şi „Caietele de la Durău”(1995), Zilelor Revistei „Convorbiri literare” (1997), el este cunoscut de publicul ieşean încă din anii 80, mai ales după atribuirea premiului pentru debut de către Editura Junimea, dar se afirmă vijelios în perioada postdecembristă printr‑o adevărată explozie de cărţi de poezie, majoritatea premiate[2], prin bogata publicistică ori valoroase studii critice, eseistice, despre Mihai Eminescu, Junimea, Petre Ţuţea, Nicolae Steinhardt, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu ş.a.

Volumul de debut (republicat ulterior în forma completă, neacceptată iniţial de cenzură) este intitulat simbolic Pornind de la zero (Junimea, 1985), fiind sugestiv pentru evoluţia sa scriitoricească, marcând dramatismul unei conştiinţe poetice lucide ce a mers de la zero tinzând către infinitul cunoaşterii, de la acel început al tuturor lucrurilor către acel „fără‑sfîrşitul” de care ne amintea Nichita, imaginar poetic guvernat de „tristeţea şi singurătatea lui Unu”, Creatorul. Chiar de la aceste prime poeme şi cu atât mai mult în volumele ce au urmat se remarcă un dramatism al unei conştiinţe moderne care‑şi pune întrebări, scormoneşte, caută răspuns la problematica complexă a existenţei umane, a vieţii în sine, a naşterii şi multiplicării universului în infinituri, a echilibrului fragil sau perfect al materiei în univers. Din această perspectivă a privirii hiperlucide drămuieşte cu zgârcenie podoabele stilistice spre a conferi mai multă autenticitate şi apropiere de real versurilor sale. Apelează la livresc şi biografism, la o parte din tehnicile postmoderniste specifice generaţiei optzeciste, cu măsura însă, optând pentru echilibru şi claritatea exprimării.

Poetul radiografiază cu discreţie, contemplativ sau melancolic, mai rar ironic, stări şi fragmente de viaţă, de la dimensiunea cosmogonică la cea a fragmentelor lumii contemporane, de la infinitul Timp la cea a efemerităţii existenţei umane, de la probematica destinului scriitoricesc şi a poeziei în sine la cea a lumii în general, de la sentimentul iubirii la cel al morţii – acel sfârşit şi reluare de ciclu a vieţii, ori la raportul cu sacrul, cu divinitatea. Dezvoltă astfel teme inedite prin modul de abordare, simbolistici şi metafore parabolice care vorbesc despre un poet al sufletului sensibil, însetat de găsirea unor repere spirituale solide. Rafinament şi discreţie ar putea fi cei doi poli între care poate fi încadrată lirica spiridoniană apreciată de marea critică drept o poezie a singurătăţii, dar pe care o consider în căutare neobosită a acelui ceva care constituie esenţa lumii – iubirea şi credinţa – pe cale de a fi pierdute de o societate aflată în degringoladă morală. Motive biblice, cânturi mitologice, inscripţii, completează acest tablou al unei arte poetice singulare.

Multe dintre poeme au un motto ce inserează citate celebre din Biblie, ori din Upanişade, Shakespeare, Eminescu, Wittgenstein ş.a., sugestive pentru mesajul ce se doreşte a fi transmis. Lumi şi spaţii paralele greu de pătruns cu mintea umană, dar pe care vizionarul cu mintea sa sfredelitoare le plăsmuieşte, le percepe ca existente matematic dincolo de limitele şi puterea de înţelegere umane, misterul, nepătrunsul, toate împreună constituind substanţa metafizicii acestei lirici ale cărei sensuri adânci nu sunt uşor de desluşit şi mai ales de memorat. Între aceste spaţii se mişcă personaje mitologice („aleg copilăria adolescenţa/ mersul pe jos/ cîntecul zorilor/ trîmbiţa/ în cetatea lui Byblos/ Aleg şerpuirea / Creşterea / Şansele totdeauna egale” – Scintilaţii), ieşite parcă din alte dimensiuni ale timpului şi materiei. De fapt poetul îşi construieşte cu discreţie şi luciditate o mitologie proprie, dezvoltată volum cu volum, un construct filosofico‑poetic axat pe misterul existenţial, al apariţiei vieţii, necuprinsului şi infinitului Timp, opuse efemerului fiinţei umane[3].

Poemele sale nu zburdă, nu sunt solare decât accidental, dimpotrivă, sunt grele de stări neliniştitoare, de îndoieli, neputinţe, căutări în van, ce trimit cu gândul parţial la expresionismul liricii blagiene. Ele sunt redate prin exprimări sintetice sugestive („cămaşa zădărniciei”, „corăbii negre”, „drumurile rupte”, „mîna goală de sens”, „mersul în gol”). Strigătul de neputinţă al eului poetic care nu reuşeşte să depăşească limitele cunoaşterii şi să atingă misterul lumii, taina, e asemeni celui al orbului în pustie („nu voi scăpa niciodată de mine/ de sîngele meu/ de umbră…” – Alternanţa memoriei). Căci, conform filosofiei platoniciene la care pare că se raportează, cel care vede cu ochii existenţa sensibilă, aparentă, lumea peşterii este orb, pe când la lumea din afara peşterii, a ideilor pure, lumea metafizică, se accede greu şi numai prin raţiune („am obosit să fiu cenuşă”, „şi nu sunt pregătit/ nici măcar în ochiul cuvîntului”; „am înţeles că suntem orbi/ că suntem surzi/ şi că venim din noapte”). De aceea concluzia este una platoniciană, anume că totul e iluzoriu, că lumea sensibilă e o copie a lumii ideilor („faptele nu mai au importanţă/ e doar aparenţă// iubirea/mîinile, marea/aparenţă/ mişcarea/ stare ape loc/ sufletul/ nervii/ aparenţă şi goană” – Alternanţa memoriei), că doar sufletul care este nemuritor supravieţuieşte efemerităţii materiei în care e încorporat („linia vieţii/ e scrisă de‑a dreptul/ pe pielea sufletului”‑ Linia… sau exerciţii de orbire). El face trimiteri la spaţii unice şi misterioase străvechi care pot oferi informaţii privind evoluţia vieţii („frigul din insula nisipului Gobi/ oboseala/ toarcerea motorului/ noaptea/ şi liniştea” – Frigul). Titluri grele de sens, precum Poem metafizic, Poem de recunoaştere, Epistolă lunară, Sutra …, dezvoltă şi adâncesc conceptul său filosofico‑poetic prin trimiteri la alte idei, despre efemeritatea vieţii (Ţine minte/ din viaţă atât de puţin îţi rămâne/ doar trecerea” – Sutra a cincea), formarea universului („un univers în expansiune” – Starea a treia), rostul şi centrul universului Creatorului care este iubirea (în lumea rotitoare/iubirea‑I punctual fix” – Cât timp, după T.S. Eliot).

Alte titluri, la fel de sugestive – Poem impersonal, Poem pierdut pe asfalt, Groapa Comună – sunt percepute ca experienţe inedite, pietre de încercare. Ele vorbesc despre limitele comunicării („conştiinţa astfel/postum/se exprimă/ printr‑o rigid‑flexibilă cămaşă de cuvinte” – Despre buna folosire a celor învăţate), îndepărtarea lumii contemporane de rostul ei şi alienarea, sentimentul copleşitor al trăirii într‑o lume aflată în prăvălire spre neant („Omul Oarecare se strecoară/ printre străzile dominate de/ înaltele bastioane ale alienării/ priveşti/ participi/ la acrobaţii/ teribile şi anonime” – Groapa Comună), despre adevăruri ce nu sunt imuabile, ci, mai degrabă, fluide („cât voi străbate prin vremi/ îmi voi purta iubirea/ sfînta cruce/ prin nisipurile mişcătoare” – Ceea ce ştiu).

Imagini suprarealiste, simboluri metafizice („Carul Timpului”, „scoica Lunii”, „ochiul întors”, „ochiul holbat al destinului”, „MAREA Întîmplare”, „Între două lumi”, „Oceanul singurătăţii”) creionează un univers poetic deloc liniştitor, ce balansează continuu între cele două mari dimensiuni, dragoste şi moarte, ca acest superb poem cu titlu omonim („salută bătrîne în stînga şi dreapta/ salută lumina/ în zori/ dimineaţa// îţi stă bine cu raniţa‑n spinare/ puşca pe umăr/ drumurile tale / când scurte/ când largi fioroase / ca viaţa//îţi faci datoria / salutând în stînga şi‑n dreapta/ iubita şi mama/ cuvîntul şi moartea” – De dragoste şi moarte). Totul este egal cu sine, însuşi sinele repetă aceleaşi exerciţii zi de zi: curgerea timpului spre infinit în raport cu efemeritatea şi tragismul fiinţei umane („aud Carul Timpului năvălind din spate/ tot mai aproape” – Carul Timpului), miracolul devenirii Universului („scoica Lunii deasupra Timpului”). Spirit iscoditor, clarvizionar, el percepe toate acestea în profunzimea şi mişcarea lor continuă, având obsesia curgerii şi primenirii universului (Timp cosmic), a finalului vieţii pe pământ, a prăpădului şi reluării de ciclu.

Autodefinindu‑se ca „lup însingurat”, interiorizat şi cerebral, aşezat sub vraja tăcerii, fire reflexivă asediată de neastâmpăr intelectual, de o neobosită febră a cunoaşterii, el cercetează „vietăţi ale vieţii”, contemplă curgerea timpului, misterul vieţii („în ceasul tragic va veni un fel de nimic/…/ într‑o astrală iubire de sori/../ într‑o firească împreunare de vieţi/ nălţa‑voi/ sufletul nostru la cer// dar ce materie este aceasta/ care urlă la mine/…/ din cel abis alb/ peste lăptoasele căi/ ca un pardos/ cu gheara în aorta stelară eu nu sunt/ iar timpul/ e ca umbra ce mă poartă/ dintre atâtea forme/ cea mai dureroasă – Contemplarea este scopul vieţii). Într‑o uşoară notă ironico‑tragică, defineşte poetul („Nu există fiinţă mai mincinoasă decât poetul//el se vrea şi deseori este un trezitor/ pentru alţii”/../el când urlă: mă doare/ sufletul întreg e o rană” /../eul său e pulverizat/ e tot una cu iarba cîmpului” – Nu există) şi poezia fragmentului liric („poemul celebrează fapte întîmplătoare”). Concluzia este una aşteptată: omul se naşte şi rămâne singur („sunt singur/ aşa cum omul se află în toate lucrările sale/ sunt singur” – Evadare), doar el cu Dumnezeu, poezia putând supravieţui destinului autorului ei, întrucât cuvântul, ca început al lumii, este mai tare decât toate armele („trageţi, domnilor,/ trageţi/ apăsaţi pe trăgaci/…/trageţi cât sunt viu şi lucid. În final, poezia supravieţuieşte oricum: toate cartuşele lumii sunt trase/ în urmă rămîn doar cuvinte” – Trageţi).

Este de remarcat abordarea în paralel a celor două lumi, materială şi spirituală, şi raportarea continuă la sacru, ca într‑un frumos poem intitulat Călătoria magilor („Magii înaintau/ din ţară în ţară/ prin locuri străine/ bătrîni/ nesiguri în pas/ tăcuţi ca pietrele nopţii”), ori ca într‑un superb poem pascal („eu am venit la Tine/ Doamne/ şi casa Ta era de muzici plină/../ atuncea te‑am văzut/ pentru o clipă/ şi pe obraz o lacrimă de sînge/ Tu plîngi/ acolo‑n cer/ durerile umane/ un corn/ cheamă un suflet/ cu glas mare/ din trîmbiţe apocaliptice coboară/ iată!/ sfîrşitul/ printre vitralii se revarsă/ ca apele Oceanului/ inundă Catedrala/ planeta/ întreaga omenire”). Metafore rare („vastitatea ca o lupoaică flămândă/ nesăţioasă de timp şi necuprins” – Drumul spre eşafod), titluri parabolice (Întotdeauna ploaia spală eşafodul, Mister şi transcendenţă), alte definiţii simbolice de poeme (Poema înserării, Poem de toamnă, Poem din vest, Poem între oceane, Poem de iniţiere) pledează pentru acceptarea trăirii în simplitatea şi armonia naturii („nu există bucurie/ mai mare decât faptul de‑a / trăi/ între fîntîni şi ierburi de cîmpie”), în singurătatea destinului, căci viaţa nu este decât „o haltă părăsită”, viaţa şi moartea nefiind decât două faţete ale evoluţiei („dedat singurătăţii/ moartea este tot mai insistentă/ îmi bate‑n geamuri/ pe la uşi/ în pod/ ar vrea să intre” – Cunosc în amănunt durerea). Însăşi liniştea nopţii este percepută ca început de lume („ începe lumea”), eul poetic acceptând cu luciditate ineluctabilul marii treceri („tu/ cel îmbrăcat cu hainele Tigrului/ celui viu/ îţi fluturi coama în ritmul unor paşi care cheamă”).

Singular între volumele sale de poezie, Dintr‑o haltă părăsită (2000) este dedicat iubirii („tu mîngîie‑mi fruntea/ cu mişcări de aripi/ de parcă aerul ar fi// ca niciodată/ pipăibil cu umărul tot/ al meu şi al tău”). O iubire văzută însă din aceeaşi perspectivă a efemerităţii vieţii („zîmbim încrezători/ lucrăm la propria statuie de iluzii/ suntem efemeridele eternităţii”), a lucidităţii ultimului popas („la următoarea staţie noi vom coborî/ călătoria pare fără de sfîrşit” – Staţia finală). Chiar Moartea este văzută de poet, ca altădată Laurenţiu Fulga, „mândră muiere şi rea/ plină de nuri”.

Un poem superb, În umbra Sihăstriei, inclus în unul dintre ultimele volume publicate, Poeme în balans, este definitoriu pentru „jocul” poetic ce surprinde misterul, uşa încuiată, taina existenţei vieţii („baţi de trei zile cu un băţ/ în trunchiul culcat al copacului/ de trei zile şi trei nopţi baţi continuu/ în faţa Mănăstirii/ să te audă stareţul, călugării/ sau poate – mai ştii/ să te audă El – Dumnezeu/ de acolo sau poate de mai sus// poarta Mănăstirii nu se deschide”), crucea ca destin („lemnul sorţii”). Este vorba în fond de acel balans continuu între viaţă şi moarte, între Fiinţă şi Nefiinţă, între Fiinţă şi Timp ce curge fără întrerupere în imensul Timp demiurgic (Pe oglinda vizitată de stele). Toate aceste inedite imagini poetice fac trimiteri la absurditatea existenţei (Sunt singur), la lumile nevăzute ce despart cele două tărâmuri viaţă‑moarte („de vrem sau nu/ descoperim:/ raiul sau păcatul sunt îngemănate/ ca oamenii cei vii cu oameni morţi/ ce încă mişcă printre noi” – Infernalia), la pericolul „omului fără umbră” (Primus movens).

Marca imaginarului spiridonean constă în însuşi conceptul ideatico‑estetic prin care sublimează acele sfâşieri lăuntrice ce pun în evidenţă tragismul existenţei umane, al unei societăţi îndepărtate de reperele ei de umanitate şi spiritualitate, în continuitatea unei viziuni stilistice şi poetico‑metafizice originale, în tonalitatea coborâtă, de şoaptă ce trebuie auzită, care tulbură, incită, rămâne întipărită în memorie. El lasă versul să curgă liber, nestrunindu‑l spre a se încadra în tiparele obligatorii postmoderniste, de unde şi singularitatea şi originalitatea modernului său discurs poetic.

Conchizând, putem afirma: Cassian Maria Spiridon este un poet profund, grav, cerebral, dar şi sensibil, cu o abordare lucidă asupra lucrurilor, lumii şi devenirii ei, pe care le radiografiază prin dresarea cu meşteşug sincer şi eleganţă a cuvintelor ca expresie barometrică a stărilor sale sufleteşti, a gândirii profunde şi vizionare, a formaţiei spirituale, a lecturilor solide şi bogatei experienţe de viaţă. „Poezia este dar de la Dumnezeu şi o legătură cu Dumnezeu”, afirmă el într‑un interviu memorabil, şi acest lucru se poate remarca în întreaga sa creaţie lirică.

Note:
[1]  n. 9 aprilie 1950, Iaşi.
[2]  Zodia nopţii – versuri (1994); Piatră de încercare (1995); De dragoste şi moarte (1996); Întotdeauna ploaia spală eşafodul (1997); Arta nostalgiei , poeme cuantice (1997); Intrarea în apocalipsă – ediţie bilingvă, română şi franceză (1997); Clipa zboară c‑un zîmbet ironic (1999); Pornind de la zero, antologie de versuri ( 2000); Dintr‑o haltă părăsită (2000); Între două lumi, antologie în română, spaniolă, franceză, engleză (2001), Nimic nu tulbură ca viaţa (2004); Aries, antologie (2004); Între două lumi, antologie în română, spaniolă, franceză, germană şi engleză (2006), Noduri pe linia vieţii, antologie (2007); O săgeată îmbrăcată în roşu (2008); Cumpăna, antologie (2012); Pornind de la zero, ediţie necenzurată (2015); Poeme în balans (2013); Cu gândiri şi cu imagini (2018) ş.a.
[3] Observaţiile critice sunt ilustrate, în principal, cu versuri selectate de autor pentru cea mai sintetică şi grăitoare imagine a poeziei sale cuprinsă în antologia Cumpăna (Iaşi, 2012).

Catinca Agache

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now