Perioada de recluziune pe care am trăit‑o recent, din motive de epidemie globală, a produs şi urme, nu puţine, în plan artistic şi literar. Pe de o parte, artiştii şi scriitorii au avut mai mult răgaz pentru lucrul lor, pe de alta, şi o nouă temă de abordat, în conexiune directă cu realitatea destul de traumatizantă a unei umanităţi aflate într‑o tot mai accentuată derivă.
Scriitoarea şi jurnalista Ioana Drăgan revine în actualitatea literară cu un nou roman, intitulat Gripa – O poveste de Crăciun, publicat la Editura Tracus Arte anul acesta. Volumul se adaugă mai vechilor sale apariţii, precum prozele scurte reunite în cartea Vietăţi şi femei (Editura Cartea Românească, 1997), încununat cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, nuvelele din volumul Poveştile Monei (Editura Atlas, 1999), romanul Mafalda (Editura Allfa, 2009).
Activitatea de filolog şi de jurnalist a Ioanei Drăgan se reflectă în alte două lucrări publicate până în prezent: Romanul popular în România. Literar şi paraliterar, lucrarea sa de doctorat (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2001, cu o a II‑a ediţie, revăzută şi adăugită, în 2006) şi Bibliotecile din oglindă. Ex libris de scriitor. (Editura Allfa, 2007)
Noul roman semnat Ioana Drăgan nu este, cum ar putea să pară la prima vedere, o cronică a perioadei celei mai recente, în care pandemia ne‑a schimbat modul de viaţă şi percepţia asupra lumii în care ni se părea că trăim relativ confortabil. O epidemie de gripă, alta decât cea provocată de coronavirus, reprezintă, pentru naraţiunea plină de vervă, umor amar şi compasiune faţă de condiţia umană, notele caracteristice ale literaturii Ioanei Drăgan, doar pretextul unei stranii poveşti de iubire ai cărei protagonişti poartă numele de Adam şi Eva. Gripa rămâne mai degrabă liantul şi conjunctura ce fac posibilă întâlnirea scânteietoare, ca o vâlvătaie aprinsă din senin, aşa cum sunt toate iubirile la prima vedere, dintre eroii romanului, în ajun de Crăciun. În evident răspăr cu istoria protopărinţilor din Grădina Edenului, povestea celor două personaje principale (o doctoriţă bucureşteană şi un aventurier cu dublă origine norvegiano‑irlandeză, călător în lumea
largă pentru o misiune controversată) abordează cel mai vechi şi mai statornic sentiment: iubirea dintre o femeie şi un bărbat, într‑o lume grav zdruncinată, fără repere morale, fără credinţă, fără perspective, fără trecut şi parcă şi fără viitor.
Eva şi Adam din romanul Ioanei Drăgan nu sunt întâia pereche de oameni, creată de Dumnezeu în paradis, pentru a‑i avea părtaşi la minunata Lui creaţie, lumea, pe care le‑o încredinţează spre a o defini prin nume şi a o stăpâni, ci o imagine răsturnată a cuplului primordial, adică doi rătăciţi într‑o lume decăzută, dramatic ruptă de imaginea şi rostul ei iniţial. Eva profesează medicina din pură vocaţie, într‑un spital bucureştean, într‑un perpetuu conflict cu familia ei destul de rudimentară, incapabilă să‑i înţeleagă misiunea, cu colegii de breaslă, bine orientaţi spre interesul personal, cu cea mai bună prietenă a ei, colegă de facultate şi de spital, şi chiar cu ea însăşi, ca femeie între două vârste, care nu reuşeşte să‑şi întâlnească ori să‑l recunoască pe bărbatul potrivit, alesul cu care să refacă imaginea întâiului cuplu. Eva caută fericirea în doi, cea lăsată dintru început omului, dar pentru că felul ei de a gândi şi de a simţi, ba chiar o anumită inocenţă păguboasă, nu sunt deloc adaptate societăţii decăzute moral în care trăieşte, fericirea aceasta rămâne pentru Eva doar o fata morgana. Singurul personaj care aduce pace şi echilibru în viaţa protagonistei e doamna Hortensia, cea din suferinţa căreia Eva are de tras multe învăţăminte. Doamna Hortensia rămâne pentru ea vocea bunătăţii şi sfetnicul de taină. Iată o sumară caracterizare a personajului feminin din romanul Gripa: „Ura singurătatea şi viaţa nu o răsfăţase din punctul ăsta de vedere. În copilărie şi în adolescenţă singurătatea era un adevărat refugiu, pentru că îi era de cele mai multe ori ruşine cu părinţii, cu poveştile lor, cu beţiile lui Tăticu şi cu reuniunile de familie în care toţi vorbeau unii peste alţii numai prostii. Stătea ce stătea şi se retrăgea la ea în cameră. Să nu‑i mai audă! În facultate, singurătatea rimase cu învăţatul, îi fusese foarte greu în primii ani să‑şi ia examenele, tocea ca o nebună şi nu‑i ajungea timpul niciodată. Îi invidia pe cei care aveau timp să se şi distreze, să iasă nopţile la petreceri şi weekend‑urile la munte în gaşca în care nu reuşise nici să se integreze, nici să se simtă confortabil”.
Adam se conturează ca un personaj uşor misterios, poate chiar puţin exotic, de o masculinitate devastatoare pentru femeia a cărei viaţă se împarte între gărzile de la spital, mediocra‑i familie de provenienţă şi din când în când o relaţie fără nici un viitor cu câte un bărbat incapabil să‑i înţeleagă nevoia de afecţiune reală şi de normalitate. Apare de nicăieri în viaţa blazată a Evei, pentru o adeverinţă de sănătate care să‑i permită să călătorească cu avionul.
Fulgerătorul amor se petrece de Crăciun, într‑o vilă de la Predeal, în trei zile de ninsoare ca o stihie, splendidă metaforă, ce acoperă în alb pur lumea murdară din toate punctele de vedere, ba chiar face imposibilă revenirea în ea, pentru o perioadă strict delimitată de timp. Sunt cele trei zile de paradis pentru un Adam şi o Evă ai zilelor noastre, urmate de o violentă cădere din el. Revenirea la realitate după o topire bruscă a zăpezii, la fel de neaşteptată ca şi căderea ei masivă, marchează o nouă traumă în viaţa Evei.
Imposibil pentru cititorul cât de cât avizat să nu sesizeze ironia amară a numelui pe care autoarea îl dă personajelor celui mai recent roman al său. Ca şi ironia degajată din darul de Crăciun al lui Adam pentru iubirea lui de trei zile, o brăţară norvegiană cu două capete de şarpe, care să‑i poarte noroc Evei.
Ioana Drăgan se remarcă în literatura contemporană ca o autoare ce‑şi iubeşte personajele, găsind întotdeauna o salvare pentru ele, chiar şi pentru cele mai detestabile. În cazul Evei, pentru prima dată, apare deîndată şi consolarea pentru încă o iubire iluzorie: copilul ce urmează să vină pe lume după întâlnirea cu misteriosul ei Adam.
Îngăduinţa faţă de oameni, o înţelegere superioară a vieţii, cu toate încercările ei, pe care Ioana Drăgan le manifestă în existenţa personală, se răsfrâng şi asupra personajelor din literatura pe care o semnează, personaje plămădite tocmai din bucuria ei de a asista la spectacolul lumii şi de a‑l înţelege.
Ca şi romanele ori nuvelele anterioare, Gripa – O poveste de Crăciun excelează printr‑o scriitură dinamică, în care predomină dialogurile pline de savoare, ruperile de planuri, flashbackurile şi nu
de puţine ori limbajul colocvial: „Tăticul se pilise zdravăn de tot şi revărsa pe masă, odată cu paharul de vin roşu, hai că s‑a dus dracului şi faţa asta de masă, Mami făcea şi ea feţe‑feţe, tot năduful şi ciuda pe medici, pe care le ţinuse ascuns în subconştient şi pe care le scuipa acum, privind‑o cruciş pe Eva.
– Doamna doctor, ai auzit ce‑am zis? Doamna doctor, să fii cuminte şi să nu iei parai!
Ce să spună? Mai e ceva de zis? Un spectacol penibil la care nu era prima oară când asista, redusă la tăcere. Şi nici nimeni de la masa asta nu o asculta şi, chiar dacă ar fi ascultat‑o, n‑ar fi crezut‑o. Se auziseră toţi pe ei, o rezolvaseră şi cu sistemul de sănătate, cruce la toţi medicii, Tăticu voia tort şi lumânări aprinse, ai înnebunit de tot Fane, cine a auzit de suflat în lumânări de onomastice, tanti Carolina ceruse o cafea, Mami strânsese oftând faţa de masă complet compromisă, şi nimeni nu observase că doamna doctor se evaporase, ca eterul. Volatil, pe nesimţite!”
Gripa – O poveste de Crăciun, un roman agreabil, cu profunzimi, cu un mesaj bine conturat: „viaţa învinge întotdeauna”.
■ Scriitor, istoric al artelor, publicist
Luiza Barcan
