Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » O carte de învăţătură

O carte de învăţătură

Privită din acest unghi, editarea corespondenţei Caraman ni se relevă şi ca fericit prilej de a contempla imaginea, clară şi atât de rară la noi, a nobilului binom cultural şi uman „maestrul şi discipolul”

Volumul de Restituiri din slavistică, pe care‑l pregătim pentru a fi publicat la Editura Universităţii din Iaşi, susţine cum nu se poate mai clar convingerea celui înlăturat din viaţa ştiinţifică a ţării şi din învăţământ asupra propriei valori: „Ca om de ştiinţă, cred că am dat ţării mele – şi voi mai da – anumite contribuţii de specialitate, pe care nimeni din generaţia mea nu le‑a mai adus şi nu le‑ar putea aduce. Ca profesor, mi‑am consacrat carierei toate puterile mele de muncă, chiar şi în condiţiile cele mai vitrege”. Sunt înmănuncheate, în volumul amintit, lecţii, studii, recenzii, referate ce confirmă extraordinara implicare a lui Petru Caraman în crearea unei secţii de slavistică la Iaşi, unică prin varietatea şi calitatea cursurilor şi seminariilor propuse studioşilor, dar şi prin fondul de carte care să poată asigura pregătirea temeinică a acestora. Lecţiile prezente în volumul pregătit acum de noi arată cât de stimulatoare a fost pentru cercetarea lui Petru Caraman munca lui neobosită cu studenţii. De aceea poate, cei care s‑au ocupat de viaţa şi opera lui au putut observa că anii 1938‑1947, anii de profesorat la universitatea ieşeană, se instituie într‑o perioadă de o efervescenţă creatoare maximă în biografia ştiinţifică a savantului. Pe manuscrise, se observă cum, de exemplu, din lecţiile predate studenţilor de la secţia rusă şi ucraineană cresc studii de o originalitate şi o importanţă de necontestat pentru slavistică: cursul privitor la devenirea Istoriei literare ruse, după câte ştim, până astăzi, unic în cultura noastră, studiul despre Autohtonismul operei lui A.S. Puşkin, despre Patria primitivă a slavilor şi Terminologia privitoare la cele două alfabete ale slavilor, lecţia‑studiu despre Învăţăturile lui Vladimir Monomahul sau despre Paleografia slavă etc.

Corespondenţa lui Petru Caraman (Petru Caraman, Corespondenţa, I, II, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, 2016) ne oferă, din partea învăţăceilor lui, referiri la neobişnuitul lui har de profesor, la ştiinţa lui de a insufla cunoştinţelor, uneori destul de aride, pe care le transmite, cu o generozitate totală, fiorul trăirii valorilor create de umanitate, uimirea în faţa inventivităţii spiritului uman şi, nu mai puţin, sentimentul unui patriotism pios, deloc atins de şovinism sau de îndoială. Nu ne poate mira, atunci, că foştii lui studenţi i se adresează în scrisori cu expresia „mult iubitul meu părinte şi dascăl” (Scrisoarea preotului Matei Păun din 26 X, 1973, II, p. 574) sau că profesorul a dorit ca, la înmormântartea lui, slujba să fie ţinută de cei pe care i‑a învăţat slavă veche, paleografie slavă, greacă şi latină la Seminarul Central din Bucureşti şi la Seminarul din Cernăuţi.

Privit din perspectiva celor 14 volume de opere, câte numără recuperarea de către Editura Universităţii din Iaşi a moştenirii ştiinţifice caramaniene, planul Profesorului de a da „ceva valabil nu numai pentru români, ci şi pentru slavi, nu este deloc o fantezie a tinereţii cutezătoare”. Ba, a reuşit ceva mai mult de atât! Înlăturat din viaţa ştiinţifică a ţării, în care este admis doar ca „muncitor în acord”, acesta a creat o adevărată şcoală în cultura română. Întru atestarea acestei şcoli, cu un an înaintea dispariţiei savantului, când nu‑i fusese publicată nici jumătate din operă, Adrian Fochi se recunoaşte a fi elev al şcolii de etnografie şi folclor pe care, alături de C. Brăiloiu şi D. Caracostea, acesta a întemeiat‑o în România: „De la trei învăţaţi ne extragem cu toţii învăţătura şi, în continuarea muncii lor, încercăm să ne situăm, cu toată modestia, dar şi cu toată convingerea: D‑voastră, C. Brăiloiu şi D. Caracostea. Şi am dorit totdeauna să facem aşa, încât învăţătorilor noştri să nu le fie ruşine de noi, de munca noastră” (Scrisoare de la Adrian Fochi, Bucureşti, 6 febr., 1979. Id. II, p.215). Acelaşi lucru îl mărturiseşte prin tot ceea ce scrie şi publică şi discipolul ieşean al lui Petru Caraman, I.H. Ciubotaru, editor al celor mai importante studii şi cărţi din arhiva profesorului, autor al solidei şi impresionantei monografii din 2008, Petru Caraman. Destinul cărturarului. Alături de sus amintita monografie, prefaţa etnologului şi folcloritului ieşean la cele două volume de corespondenţă pe care le publică şi pe care le comentăm aici se prezintă nu numai ca un text explicativ la dificila şi exemplara iniţiativă de a aduna într‑o carte, din surse diferite, scrisorile trimise şi primite de savantul ieşean, ci şi ca o caldă şi inspirată evocare a celui în apropierea căruia a putut sta, primindu‑i învăţătura direct şi venerându‑l. Privită din acest unghi, editarea corespondenţei Caraman ni se relevă şi ca fericit prilej de a contempla imaginea, clară şi atât de rară la noi, a nobilului binom cultural şi uman „maestrul şi discipolul”.

În sfârşit, se cuvine semnalată încă o constatare pe care o impune lectura corespondenţei lui Petru Caraman. Ca toţi cei formaţi în perioada interbelică, profesorul ieşean stăpâneşte la perfecţie stilul epistolar, aproape dispărut astăzi. Deşi ştie – şi are dovezi palpabile de la securistul plantat ca locatar în propria casă – faptul că‑i este interceptată corespondenţa, Petru Caraman nu se ascunde în limbajul de lemn care‑şi făcea loc energic în stilul epocii. Continuând – cum scrie el – „cu orice risc, a privi pe oameni şi întâmplările de pe poziţia normalului (s.n.)” (Către Gh. Vrabie, 15 iunie 1958, I, p. 514) şi considerând că aduce „un deosebit omagiu” celui căruia îi spune exact ceea ce gândeşte (Către Octavia Buhociu, 15 II, 1974, I, p. 307), în scrisorile lui, el se va indigna şi se va cutremura de toate ororile pe care le vede şi le aude, dar şi va trăi, cu fragedă bucurie şi uimire, admiraţia lui în faţa frumuseţilor naturii, omului şi creaţiei umane. Fraza lui amplă, mişcându‑se fidel în palpitul acestor trăiri, se pune de acord cu toate modulaţiile trăirii umane, sufleteşti şi intelectuale, şi realizează un discurs epistolar de un rar firesc de trăire şi de expresie. Acest firesc atinge coardele lirismului cald şi discret, ca, de exemplu, în acest superb portret al oraşului Iaşi: „Îţi vine să crezi că, sătul de realitate, s‑a zmuls din sfera actualului spre a se refugia într‑o lume de umbre şi de vis, lumea sa de altădată” (Către Gh. Kirileanu, 7 VII, 1958, I, 334), dar nu exclude nici ironia nimicitoare, pe care o percepem într‑o scrisoare către folcloristul şi etnologul de serviciu al timpului, Mihai Pop: „Cum e cu putinţă să existe un institut de folclor într‑o ţară unde folclorul ca disciplină ştiinţifică nu există? (…) în ce calitate, rogu‑te, voi colabora eu la periodica folclorică ce intenţionaţi a publica? Tot aşa, ca rebut al societăţii, precum mă aflu de zece ani încoace?” (Către Mihai Pop, 7 VII, 1958, I, 334).

Nu puţini sunt corespondenţii profesorului ieşean care se lasă contaminaţi de nobila lui energie intelectuală, de căldura şi de luminoasa chemare ce emană nu doar din misivele, dar şi din lucrările lui ştiinţifice. Dintre iluştrii participanţi la dialogul exemplar cu savantul român, pe care am încercat să‑l creionăm aici, să reţinem două nume, cu ale căror aprecieri asupra stilului caramanian ne identificăm pe deplin. E vorba de subtila şi profunda cunoscătoare a culturii române Rosa del Conte şi de savantul român, prieten apropiat al profesorului ieşean, I.D. Ştefănescu, care iată ce ne spun referitor la esenţa acestui stil: „A fost pentru mine o adevărată desfătare să citesc rândurile Dumneavoastră, în care am admirat, ca şi de altminteri în scrisul strict ştiinţific al D‑voastră, un dar (sau mai bine un har) care se întâlneşte la foarte puţini învăţaţi, acela de a descoperi sâmburele ascuns al lucrurilor şi de a preface noţiunile reci de filologie într‑o învăţătură luminoasă şi pătrunzătoare (s.n.)” (Scrisoare de la Rosa del Conte din 3 febr., 1958, II, p. 204), şi respectiv: „Scrisorile dumitale luminează mult; cuget clar şi hotărât, vei învinge (boala – L.C.). Nu era nevoie de această dovadă; dar dacă ţi‑a fost impusă, nu va fi fără folos. Scrisul dumitale, lumina (s.n.) cuvintelor, caracterul cugetării tot mai sigure de victorie”. (Scrisoare de la I.D. Ştefănescu din 8 ian., 1979, II, p. 698).

După aceste atât de puţine relatări despre cele două masive volume de corespondenţă Petru Caraman (I, 781 pp., II, 786 pp.), simţim nevoia să subliniem pentru cititorii de acum, care nu o dată se plâng de lipsa modelelor, că lectura atentă a scrisorilor din cuprinsul lor îi poate pune în faţa unui mare şi veritabil model uman, ştiinţific şi cultural, făptuind, simţind şi vorbind pe parcursul unei inedite „cărţi de învăţătură” în dialog.

Livia Cotorcea

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now