Prima carte a unei noi scriitoare din literatura română contemporană – Sabina Yamamoto – publicată la Editura Vellant și intitulată Nu mai e nimeni acasă… începe abrupt. Depășind orice complex literar, această tânără scriitoare reconstituie cu o mână surprinzător de sigură pentru o debutantă, un final de epocă ceaușistă și perioada tulbure de la începutul anilor ’90 devenind astfel unul dintre puținele debuturi remarcabile ale anului 2023! Ca în orice bildungsroman, în primele pagini ale cărții, avem contextul venirii sale pe lume. Mărturia tatălui este una atipică, altfel spus acesta ține un jurnal, valorificat, din păcate, la început și final de roman. Desigur, rămâne, dincolo de aceste cazuri particulare, să decidă cititorul care este raportul ficțiune‑realitate. Nu am reușit să o determin pe autoarea Sabina Yamamoto să dezvăluie adevărul neliterar despre raportul autobiografie‑ficțiune. Scriitoarea a rămas secretoasă în interviul pe care, totuși, a binevoit să mi‑l ofere pentru revista Bucovina literară, declarând următoarele: „Aceasta este, probabil, cea mai mare curiozitate legată de acest roman. Aș dori să păstrez acest mister și să nu dezvălui câtă autobiografie și câtă ficțiune conține”. Depășind astfel de curiozități și revenind la romanul propriu‑zis, trebuie remarcat faptul că, pentru cei doi părinți, rememorarea devine un ceremonial de familie transformat în obișnuiță pentru fiecare din zilele sale de naștere, dar și un eficient antidot contra uitării: „Așa se apuca să povestească mama când venea ziua mea de naștere. Uneori adulții așa rămân, marcați pe viață de genul ăsta de experiențe, și le place să și le amintească mereu. Le este frică că, dacă nu vorbesc despre asta, timpul o să șteargă întâmplarea din mintea lor, ca și cum n‑ar fi existat niciodată”.
Din punct de vedere structural, cartea este formată din patru capitole, sensibil egale ca dimensiuni sau tip de scritură și, am aflat tot cu ocazia interviului, titlul final al romanului fiind inițial și cel al primei părți. Unele titluri de capitole, chiar dacă, la o primă vedere, pot părea mai puțin expresive decât cel al romanului, ele au, totuși, rolul lor și rezumă niște etape de formare și de trecere dintr‑un spațiu geografic românesc în unul străin, atât pentru personajul‑narator, cât și pentru cititor; în funcție de spațiul geografic, cartea poate fi împărțită în două părți: cea românească și cea despre Japonia. În ceea ce privește predominanța de scene memorabile, îndrăznesc să spun că, pentru cititorul român, acestea sunt numeroase atât în partea despre România, cât și în cea despre un spațiu puțin cunoscut precum Japonia.
Scenele din prima parte conturează, spuneam, imaginea unei Românii comuniste, dar și imediat de după ’89, o țară tot mai cenușie în care nu există învingători morali, oamenii se descurcă cum pot, înmulțesc vinul pentru botez, școala înseamnă bulling acceptat în tăcere, locurile de muncă sunt tot mai greu de găsit, iar lipsa lor generează frustrări și probleme psihice; spitalele sunt murdare, neîngrijite, corupția atinge un prag inimaginabil, se fură până și pufuleții copiilor internați: „Cineva mi‑a zis că mama îmi trimisese prin asistentă o pungă de pufuleți și iaurt. Nu mi‑a adus nimeni nimic”.
Marea victorie, accesul la clasa de balet, va fi urmată în mai puțin de un an școlar de un și mai mare eșec pe care nu îl vor uita și care va marca viața elevei Sabina: nepromovarea examenului anual de la Liceul de Coregrafie din București… Mai mult decât pentru ea, acest eșec înseamnă o dură trezire la realitate mai ales pentru mama ei, care înțelege, după atâția ani de pregătire istovitoare pentru amândouă, că fata ei nu va deveni balerina pe care și‑a dorit‑o: „Sabina, nu, mami, nu mergi înapoi. Baletul e foarte‑foarte greu. Dacă nu ți‑a plăcut din prima, o să fie mult mai dureros și mult mai greu să revii la o școală normală dacă pici examenul la anul sau peste doi ani”. Refuzul categoric al mamei de a‑i acorda o a doua șansă – participarea la un nou examen – arată cât de mari au fost speranțele că fata ei îi va răzbuna destinul cenușiu și va deveni ceea ce ea n‑a reușit, o mare balerină; regretele fetei pentru un drum în viață devenit interzis sunt tardive și nici măcar lacrimile ei nu o mai pot impresiona pe mama dezamăgită: „Am adormit în după‑amiaza aia cu ochii umflați și roșii, trupul greu, în hainele de stradă. În timpul somnului, mama deja luase o decizie, oricât m‑aș fi plâns, oricât m‑aș fi opus, urma să mă duc din toamnă la o altă școală”. Ce va urma pentru mama atât de exigentă cu fiica ei poate că ar fi mai bine să trecem sub tăcere, dar, totuși, pentru cititorul curios, o să‑i rezumăm destinul într‑o singură frază: se ocupă de un minuscul magazin de cartier pentru a asigura supraviețuirea financiară a familiei. În rest, are o existență banală, deși aparent plină de veselie, alcool, nenumărate petreceri de apartament care țin până noaptea târziu și la care este nelipsit, cum vorbește lumea, un amant.
Se mai pot invoca și comenta multe alte scene de familie, cert este că tabloul este unul sumbru, al unui mic și imoral infern familial, care pare fără scăpare… Totuși, sora ei, Maria, găsește o cale personală de salvare: plecarea la studii într‑o țară străină, tocmai în îndepărtata și exotica Japonie. La rândul lor, dintre cei rămași caută alte soluții. Mama și ceilalți, în interminabile petreceri bahice ale uitării. La polul opus, copilul Sabina care își păstrează inocența, chiar dacă uneori fura bani din casă pentru a‑i duce pe cei din vecini la cofetărie sau, mai târziu, cea devenită adolescenta Sabina va găsi un alt refugiu, mai puțin costisitor, în muzică ascultată tare, suficient de tare pentru a forma un zid invizibil între ea și ceilalți, completată ocazional și de ceva alcool ca variație antiplictiseală ori de sărbători: „Am pândit la ușă, în sufragerie era haos, am pășit tiptil‑tiptil pe holul de la intrare și am șterpelit o sticlă de vin. Am băut‑o toată, acolo pe palier, între etaje. Patru sau cinci fete. N‑am simțit mare lucru, doar că îmi era cald dintr‑odată”. Pedeapsa mai mult sau mai puțin formală primită – „m‑a pedepsit să nu mai ies toată vacanța” – va avea drept răspuns o observație acidă care face inutil orice comentariu: „Nu știu de ce era mai supărată – că luasem eu sticla sau că nu mai aveau ei ce să bea”.
Orice roman care se respectă, despre București sau despre orice alt mare oraș din România, ar fi fost incomplet fără eternele probleme legate de apă caldă și care arată că, deși au trecut decenii, din anumite punct de vedere țara noastră nu s‑a schimbat prea mult și, de aceea, rămâne de neratat, dar și de nerezumat aici, scena cu acea cursă cu posibile obstacole pe care o făcea uneori mama ei pentru a ajunge rapid cu apa fierbinte de la bucătărie la baie, având drept final apoteotic arta cum să o dozeze ca să ajungă pentru întreaga familie!
În ceea ce privește destinul personajului‑narator, inutil de precizat că lucrurile se vor schimba, dar nu neapărat în bine, nici măcar după prima dragoste și primul sărut, nici după mutarea la casă – un vis îndeplinit pentru mama sa, dar și o mare dezamăgire pentru fata care nu este deloc atrasă de noul cartier, unde „oamenii erau mai săraci și mai triști”. Totuși, cel mai mult impresionează scena morții tatălui, aproape de ziua ei de naștere și care agravează depresia mamei, care se simte tot mai singură, dar acutizează și sentimentul ei ascuns de autoînvinovățire:
„– Vrei să mă omor? Acum sar de la etajul 9!
– Mamă, te rog, liniștește‑te! Vino înapoi.
– Nu vă mai pasă de mine, s‑a prăbușit pe dușumea și iar a avut o criză de plâns. Nu vă pasă, aia e! Spune! Vrei să mă omor?
A ieșit pe balcon și într‑o secundă era cu un picior peste balustrada de sticlă.
– O să mor! O să mor! Vreau să mor!
Nu știu cum am avut putere să o trag înapoi, în casă și să o așez pe canapea”.
Un punct de cotitură pentru ieșirea din acest infern familial pare să fie prima plecare în Japonia, în vacanță, chemată de sora ei. După intrarea la facultate urmează o nouă vizită la sora sa, iar în condițiile în care adolescenta a fost încântată de tot ceea ce a văzut acolo și i se părea că a nimerit „pe o altă planetă”, mai târziu, previzibil, fosta balerină va urma calea de salvare a surorii sale și va pleca în Japonia. Acolo, scenariul, cel puțin în prima lui parte, pare desprins dintr‑un film siropos de dragoste: se îndrăgostește de un japonez, acesta o cere în scurt timp în căsătorie, are loc nunta, naște prima fetiță, toate acestea, am putea crede, sunt suficiente semne că viața i s‑a schimbat, am putea spune definitiv, în bine…
Împotriva tuturor miturilor vehiculate, nici Japonia nu pare să fie raiul pe pământ, în special din cauza unor socri pentru care, dincolo de politețea proverbială japoneză, ea rămâne o străină… Poate că nici nu se putea altfel într‑o lume tradiționalistă în care până și după căsătorie băiatul ascultă de părinți, iar soțiile acceptă să‑și piardă orice formă de independență. Sabina devine, probabil și prin forța lucrurilor, o luptătoare care refuză statutul de paria, care are curajul să ceară divorțul, dar și mai mult decât atât, custodia fetelor. Apoi se mută într‑o zonă mai îndepărtată pentru a găsi un serviciu și a duce o viață care nu mai depinde deloc de voința fostului soț ori a familiei acestuia, după nenumărate încercări inutile de a deveni profesoară de engleză în orașul în care locuia: „Am continuat să trimit CV‑uri, am făcut alți fluturași cu ore de engleză acasă, pentru copii. M‑am gândit că așa îi agăț mai ușor. Am împărțit de nebună peste 500 prin cartier, și nimic. Nimeni n‑a venit nici de data asta”.
Personajul‑narator care „împrumută” multe detalii din biografia autoarei, deși sau poate tocmai pentru că este o Hafu – jumătate japoneză, jumătate străină – devine mai mult decât o supraviețuitoare conjuncturală. Chiar dacă nu mai are unde să se întoarcă deoarece pentru ea „nu mai e nimeni acasă”, altfel spus nu mai este dorită și nici ea nu vrea să mai rămână în casa ori în orașul socrilor din Japonia, ea devine mai mult decât atât: o luptătoare care are ambiția să‑și găsească un drum existențial, care o poate ajuta să devină o învingătoare sau, fără a folosi cuvinte atât de mari și de subiective, o femeie care duce o existență frumoasă și indepedentă într‑o Japonie în care, spre deosebire de spațiul european, tradițiile dictează multe coordonate esențiale ale vieții.
■ Scriitor, jurnalist
George Motroc
