Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Nietzsche – „ultimul profet al acestei lumi în care trăim”

Nietzsche – „ultimul profet al acestei lumi în care trăim”

Demersul lui Nicolae Breban se sfârşeşte acolo unde începuse: la mai bine de un secol de la ultima frază scrisă de Nietzsche, textul acestuia este departe de a fi doar istorie

Cu puţine, dar relevante excepţii, cartea din 2004 a lui Nicolae Breban, consacrată autorului Genealogiei moralei şi având un titlu derutant, anume Fr. Nietzsche. Maxime comentate, nu s‑a bucurat de atenţia cuvenită, posibila detaliere explicativă – lăsând la o parte unele conjuncturi şi conjecturi ce poartă masca unui nefericit „omenesc, prea omenesc” (pentru a rămâne între cuvintele anahoretului de la Sils‑Maria) – indicând persistenţa unui unghi de înţelegere a gesticulaţiei filosofului german marcat de un clişeu de mult devenit neproductiv cultural. Sau, deviind într‑o oarecare măsură de la accentul de mai sus, aproape că ne putem întreba dacă nu cumva, la noi, opera lui Nietzsche se odihneşte în nelectură, situaţie neperturbată de (e adevărat, nu foarte multe) comentarii şi interpretări care, înlăturând prejudecăţile, o aşază într‑un registru al canonicităţii deja conturat pe alte meridiane. Or, poate, e doar o confirmare a realităţii, întărită prin spusele filosofului, că prezenţa geniului naşte frica, niciodată mişcările de adâncime, tectonice, apărute în sfera neliniştită a gândirii, a ideilor, a mentalului, nefiind altceva decât indice al incomodei necesităţi de transformare, de schimbare a unei constituiri ce părea pusă sub semnul definitivului, al certitudinii.

Dar nu pe un atare plan am precizat că titlul cărţii lui Nicolae Breban este derutant: demersul său, chiar şi la o lectură superficială, ni se arată a fi altceva decât o antologie de „cuvinte de înţelepciune”, sumar explicate, aşa cum au apărut nu puţine în întregul peisaj editorial mondial de‑a lungul timpului, privite îndeosebi ca depozite de texte formatoare, „educative” la cote ridicate de moralitate şi, deopotrivă, de intelectualitate. În 1962, de pildă, publicând cunoscutul său Dicţionar de maxime comentat, Tudor Vianu oferea şi deschiderea teoretică a termenului, preluată apoi, cu mici variaţii, în toate dicţionarele româneşti de terminologie literară. Cu antecedente în exerciţiul paremiologic al limbilor, maxima ar avea o definiţie laxă, de unde şi practica de a‑i ataşa şi alte forme ale expresivităţii, cum ar fi sentinţele (unde „accentul este pus pe concizia şi limpezimea formulării”), apoftegmele (expresii cu caracter generalizator, aproape de anonimat, deşi iniţial datate şi cu autor identificabil), aforismele (pornite din „intenţia de a revizui un loc comun, o părere înrădăcinată”, adesea dezvoltând paradoxul). Alte definiţii consideră ataşabile aici şi cugetarea, adagiul, dictonul, preceptul etc. Dificultăţi survin, însă, în momentul în care maximei i se atribuie calitatea de „specie”, deşi niciodată ea nu are o autonomie „absolută”, fiind întotdeauna dependentă de un text fie prezent, fie doar în situaţia de pre‑text, deci apărută în siajul unei demonstraţii/argumentări care îi pre‑există şi în raport de care devine radical concluzivă. Orice comentariu, orice explicaţie a unei maxime ne arată că ea se decupează dintr‑un întreg, devine un excerpt (cum subliniază Tudor Vianu), având, aşadar, o autonomie „provocată”. Neexistând maxime „pure”, tocmai întrucât ele se sprijină pe un întreg sistem de referinţe care se cere „pre‑ştiut”, autorii „specializaţi” sunt extrem de puţini, îndeosebi în cultura antichităţii greco‑romane sau a Renaşterii europene, unii mai vizibili în cultura Antichităţii asiatice (îndeosebi în cea chineză), dar şi atunci cu suport pre‑conştientizat, fiind vorba, bunăoară, de filosofie („explicarea” fiinţei şi a fiinţării) sau de religie (pe planul normativului credinţei şi al moralei aferente). Consecinţa firească este că, dacă putem lua în considerare, totuşi, fie şi numai o „autonomie relativă” a maximei, ea ne apare doar în planul structurării sale stilistice, având efect în cristalizarea capacităţii limbii de a depăşi comunicarea comună, determinând elasticizări la nivelul conştiinţei şi al cunoaşterii ca „trezire dintr‑un somn al neştiinţei, al rutinei sau al prejudecăţii” (precizarea îi aparţine tot lui Tudor Vianu). Iar regula face ca determinativul – frecvent marcat în antologiile „de gen” – de „comentate” să vizeze numai explicaţii privind apartenenţa auctorială, contextul formulărilor şi, în concentrat, semnificaţia care îi asigură permanenţa.

Evident, detaşarea unui fragment de text ca maximă se află şi în prelungirea unei opţiuni, ca rezonanţă la sens resimţită de un interpret sau de un observator, în cazul de faţă Nicolae Breban, consacrată ulterior prin accept şi utilizare, de unde şi posibilitatea înmulţirii înscrisurilor semnificative: proces mai lent, totuşi, fiindcă nu orice creaţie se oferă unei atari selecţii. Ostil rigidităţii sistemului, văzut ca dezacordat în raport cu fluxul imprevizibil al gândirii şi supus inflexibilităţii „programului” prestabilit, Nietzsche s‑a abandonat jocului neliniştit al ideilor, câmpului fluctuant şi adesea obscur al acestora, cutreierat simultan de puterea cuvântului de a ascunde, de a aluneca printre sensuri, de a crea „măşti”, de a provoca intuiţia în descifrarea unui peisaj aparent amorf. Aliniamentul preferat a fost cel al „neliniştii” eseistice – şi nu folosim cuvântul „eseu” altfel decât cu sensul de trăsătură comunicativă proprie unui text axat pe fragila ţesătură a „ideilor sensibile”, cum le numea şi „învăţătorul” anilor de început ai lui Nietzsche, înlăturat mai târziu, Schopenhauer. Dar nu era refuzată nici efectivitatea literaturizării, având în vedere, în acest sens, nu doar „scenariul” mitologic creat pentru „morala” lui Zarathustra, ci şi prezenţa versurilor ataşate textului primar, ceea ce a făcut posibilă instalarea „rostirii singulare” ca marcaj textual particularizant (am preluat sintagma din La Parole singulière a lui Laurent Jenny, 1990). Într‑o primă instanţă, ţin de firescul contextual formulările cu accent sentenţios, precum şi cele modulate aforistic sau paradoxal, de cele mai multe accentuându‑li‑se vizibilitatea prin fragmentarea paginii, delimitând astfel comprimările figurale, respectiv discursul prelucrat până la metaforă. Complementar, sub presiunea fluxului gândirii, îşi fac apariţia revenirile asupra diverselor planuri ideatice, oscilaţiile, reformulările etc., ca refracţie a stării anamorfotice a respectivelor planuri, a mişcării structural neîngrădite când este vorba de lumea fractalică a gândurilor. Şi mai este ceva: obsesia concentratului, a esenţei, pe care filosoful însuşi o mărturiseşte în finalul la Incursiunile unui inactual din Amurgul idolilor (când renunţase la vechiul proiect al Voinţei de putere în favoarea unei Reevaluări a tuturor valorilor), de fapt aproape ca justificare a faptului că volumul se deschidea cu o semnificativă selecţie intitulată Sentinţe şi săgeţi. Inflexiunile textuale amintesc de mai celebra Ecce homo: „Aforismul, sentinţa, în care eu sunt cel dintâi maestru între germani, sunt formele «veşniciei»; ambiţia mea este să spun în zece enunţuri ceea ce oricare altul spune într‑o carte – ceea ce oricare altul nu (subl. aut. – n.n.) spune într‑o carte…”.

Cu un simţ aparte al realităţii acestei dinamici, permanent tratată ca „agent de pază”, din care nu puteau lipsi reliefurile maximelor (ceea ce, de altfel, nu a scăpat niciunui comentator atent al scrierilor lui Nietzsche), Nicolae Breban a făcut altceva şi mai mult decât o simplă antologie „de gen”, iar comentariul său se află, cum vom vedea, dincolo de „explicaţia” elementară care însoţeşte o atare intreprindere. Îndelung familiarizat nu doar cu ansamblul ideatic, ci şi cu tehnica scriiturii lui Nietzsche, autorul Animalelor bolnave păstrează în raţiunea de a fi a comentariului său dubla perspectivă deschisă de obiectul pe care îl are în vedere. Pe de o parte, este cunoscut faptul că filosoful contextualiza sub semnul „eternei reîntoarceri”, principiu care aducea prezentul său în determinare istorică şi, totodată, în imprescriptibilă condiţie de genitor al tensiunilor care vor alimenta, prin reflex logic, planşele viitorului. Pe de altă parte, însă, eventualele corecţii, posibil episodice, posibil continue, în mecanismele mentalului nu anulează esenţialitatea principiului, dar pot modela treapta delimitărilor viitoare ca una cu sens fie ascensional, fie descendent, fiindcă numai a înţelege lasă loc puterii de a crea. Nihilismul filosofului viza constituitul actualităţii sale când, în staza „conştiinţei alterate, declasate” (la mauvaise conscience, tradusă de Nicolae Breban prin „conştiinţă încărcată”), omul s‑a întors asupra omului, dispreţuind şi condamnând viaţa de aici şi de acum, adică materialitatea şi facticitatea, proiectându‑şi aspiraţiile şi translându‑şi valorile într‑o lume iluzorie, existenţa de după existenţă. Izolat, întâmpinat de contemporani cu lipsă de înţelegere, Nietzsche se vedea pe sine ca „inactual” şi, mai ales, îşi considera creaţia ca trimisă, în calitate de proiect edificator, într‑un alt timp, mai receptiv, din viitor.

Doar că, de la inactual la actual, distanţa se măsoară în grade de necesitate deduse prin confruntare, cea din urmă antrenând două iniţiative auctoriale complementare (Nietzsche/Breban), deşi aflate la distanţă în timp. Totuşi, Nicolae Breban se retrage – atât cât se poate – pe sine din prim-planul argumentării, acesta fiind dezvoltat ca registru de denunţare a variilor şi multiplelor poziţionări şi repoziţionări ale mentalului comun, cu funcţie decisivă, până în prezent, în stabilirea curbei descedente condamnate de cel ce se plasa „dincolo de bine şi de rău”. Constanta comentariului lui Nicolae Breban ni se arată a fi, astfel, punerea în exergă a necesităţii acceptării actualităţii lui Nietzsche, nefiind ocolite nici excesele autorului Anticristului, dar precizând că „adevărul” nu intră în joc acolo unde delimitările nu pot funcţiona decât în calitate de drum şi căutare, aceasta fiind ordinea în care spiritualitatea însăşi se autodefineşte. Echilibrul rezultat scoate comentariul lui Nicolae Breban din zona encomiasticului, devenind unul multifaţetat, expresie a unei căutări în siajul căreia atitudinea culturală îşi asumă şi rolul unei deliberări morale nedesprinse de şansa reglajului atitudinal. Platformei de idei astfel concretizate i se recunoaşte o oarecare grafie sistemică, nu însă în tipar pre‑notat, ci sprijinită pe o bine structurată viziune a întregului. Sursa acestei concentrări unificatoare poate fi şi aceea pe care – cum explică H.‑G. Gadamer în Adevăr şi metodă – receptarea franceză, pornind de la Derrida, o consacră drept reuşita lui Nietzsche (nu a lui Heidegger) de a depăşi metafizica, oferind alt orizont „întrebării privitoare la fiinţă şi la sens în genere”. Sub primul aspect, şi Nicolae Breban sesizează cu insistenţă scoaterea fiinţei din lumea ideilor (unde este plasată de la Platon până la Kant) şi reintegrarea omului, ca la presocratici, în natură şi viaţă. Iar în raport cu sensul, acelaşi Gadamer accentuează asupra faptului că lui Nietzsche i se datorează schimbarea „ariei de relevanţă a hermeneuticii”, ca urmare a redefinirii interpretării drept „o conferire de sens şi nu o găsire (subl. aut. – n.n.) a sensului” (vz. Text şi interpretare).

Cu aceste ultime detalii oprim încercarea noastră de a prinde în sinteză platforma de idei pe care s‑a exercitat gândirea lui Nietzsche aşa cum, explicit sau uneori doar sugerat, se sprijină singulara iniţiativă a lui Nicolae Breban. De aici şi faptul că degajarea unor formulări cu ţinută de maximă, aforism sau sentinţă este corelată panopliei de concepte avansate de filosoful german, „întregul” devenind suportul lor real, totodată, suprafaţă esenţială a contextualizărilor necesare. Aceasta este gesticulaţia imediată, de primă instanţă, inevitabil fracţionată, degajând unităţi primare de sens. Într‑un al doilea timp, prin comentariul oferit, sensul deja expus va fi aliniat evoluţiei acestuia în timp, raportat la orice adaos sau nuanţare aflate în oricare dintre volumele filosofului, şi în cele din urmă expus realităţilor veacului al XX‑lea, precum şi celor ale actualităţii post‑moderne. Relevanţa şi rezonanţa sensurilor declinate pe acest suport ca oficiu de verificare, validare sau inadecvare au ecou sub un unghi al permanenţei active, dacă e cazul, sau pot fi lăsate în cazuistica lor iniţială. Repetăm, nu este indusă reductivitatea de dicţionar: deşi relativizat, ca orice „adevăr”, de altfel, „adevărul” lui Nietzsche nu rămâne suspendat în suficienţa mecanică a înţelegerii, cu atât mai mult cu cât „rostirea singulară” îndreaptă gândirea prin semne de întrebare simţite ca provocatoare. Nu este aici locul unde putem detalia problematica extinsă, uneori incisivă, alteori amortizată, prin care gândirea lui Nietzsche, dacă nu şi‑a putut marcat contemporaneitatea, şi‑a marcat – cum ne arată foarte bine Nicolae Breban – posteritatea. Mai mult decât un ghid pe acest drum, Nicolae Breban re‑compune universul ideatic al filosofului, urmându‑i atent deambulările şi extrăgând tiparele formatoare ale grafiei ciudate, dar de neocolit nici azi. Şi le regăsim în şirurile conceptuale, recalcitrante dacă le abandonăm (cum se mai întâmplă) superficialităţii: valorile existenţiale, instinctele în cultură (vz. dionisiacul), „conştiinţa încărcată”, morala viciată (impusă prin instituţionalizarea religiei), voinţa de putere (ca voinţă de a crea), mirajul supraomului, structura socială, „patosul distanţei” şi elita, „eterna reîntoarcere” şi „trăirea‑tip”, tarele psihologiei prezentului, acel obscur pentru mulţi amor fati şi necesitatea reevaluării tuturor valorilor, mediocritatea şi conformismul, talentul şi tradiţia, iubirea şi ura, „masca” şi ascunderea, treptele relaţionării sociale şi împlinirea de sine etc. Aproape întotdeauna insulare, ideile lui Nietzsche nu pot fi dislocate din tumultul care le înconjoară, iar această realitate este sesizată şi abordată de către Nicolae Breban cu vibraţia unei îndelungi iniţieri şi nu fără pulsiuni de reală empatie. În plus, a opera pe un asemenea versant al gândirii, al ideilor presupune şi obişnuinţa abandonării în emisiile ample şi subtile ale unui – cum îl numeam într‑un alt context – adevărat „instinct al culturii”, a cărui „logică” de început se arată a fi sensibilitatea. Dar cel oferit nu este un alt Nietzsche (unde ar fi de găsit acesta?), ci un Nietzsche corect, ceea ce devine vizibil şi în situaţia în care, la finalul cărţii, înţelege a se despărţi de unele accente nietzscheene, printre care denunţarea absolută a creştinismului şi supraidealizarea antichităţii romane şi a patriciatului. Iar demersul lui Nicolae Breban se sfârşeşte acolo unde începuse: la mai bine de un secol de la ultima frază scrisă de Nietzsche, textul acestuia este departe de a fi doar istorie.

Mircea Braga

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Braga

Mircea Braga, profesor universitar, critic şi istoric literar născut în data de 28 august 1938 la Sibiu. Studii: Liceul „Gh. Lazăr”, Sibiu, 1955; Facultatea de Filologie, Univ. „Babeş-Bolyai”, Cluj, 1960; doctor în filologie din 1984, cu teza V. Voiculescu. Studiu [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now