Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Nicolae Breban: Decriptarea anamorfozei legionare*

Nicolae Breban: Decriptarea anamorfozei legionare*

Partea originală a hermeneuticii istorice a lui Nicolae Breban, care vine în sprijinul reconstituirii sale „paleontologice”, sub semnul nerăbdării tinerilor actanţi interbelici, se relevă în valorificarea conceptului antic de hybris, menit să explice eşecul Mişcării Legionare

Anamorfoza este o figură consacrată de pictura barocă (primul care a folosit termenul fiind, după toate datele, Gaspar Schoot, la 1657), constând în deformarea realităţii în oglinzi convexe şi concave, contemplatorul trebuind să găsească punctul din care se cere descifrată realitatea ficţională. În Enciclopedia franceză (1751), procedeul este definit astfel: „În pictură, se spune despre o proiecţie monstruoasă sau despre o reprezentare desfigurată a vreunei imagini care este făcută pe un plan şi care totuşi, dintr‑un anumit punct de vedere, pare regulată şi supusă unor proporţii juste”[1]. Le nouveau Petit Robert (2008) indică etimologia grecească anamorphoun (a transforma), însemnând, relativ la fizică şi matematică, o transformare printr‑un procedeu optic sau geometric a unui obiect imposibil de reconstituit, dar a cărui figură iniţială se poate restitui printr‑o oglindă curbă sau printr‑o examinare din afara planului transformării. E tipul de metamorfoză a larvelor care nu mai seamănă cu structura adultă[2]. Dicţionarul limbii române (Editura Academiei, 1958) adaugă lămuritor: „Desen deformat care dă o imagine corectă numai dacă e privit dintr‑un anume punct ori într‑o oglindă sau lentilă specială”.

În raport cu tehnica obscură a anamorfozei, şi‑a încercat adeseori forţa hermeneutică un romancier de talia lui Nicolae Breban, mai ales în romanele recente, dar şi în cărţi de felul celei intitulate O istorie dramatică a prezentului. Aventurierii politicii româneşti, ajunsă deja la a doua ediţie. În romanul Singura cale, de pildă, geniul ficţional se întâlneşte împlinitor cu hermeneutul faptelor istorice româneşti şi europene. Între altele, autorul se confruntă cu ceea ce critica actuală numeşte maladia revizionismului critic, aceea care revine ciclic, după cum bat vânturile istoriei, maladie care a răbufnit în spaţiul românesc odată cu „mutaţia valorilor estetice” şi ideologice din 1948, când s‑a publicat faimoasa carte, de câteva sute de pagini, cu titlurile interzise în spaţiul bolşevizant al culturii. Autorul însă vede semnele unor „mutaţii” radicalizante, nu doar în plan estetic, chiar şi între cele două războaie mondiale.

Astfel, Nicolae Breban, propunându‑şi să dezlege misterul Mişcării Legionare, tratează fenomenul ca pe o anamorfoză istorică petrecută între domniile regilor Carol I şi Ferdinand, pe de o parte, şi dictaturile instaurate de Carol al II‑lea, Ion Antonescu, Gheorghe Gheorghiu‑Dej şi Nicolae Ceauşescu, pe de alta. Anamorfozele Mişcării Legionare s‑au produs prin interpretările convenţionale ale istoricilor timp de peste şapte decenii de la decapitarea Legiunii, încât, în acest caz, s‑ar putea verifica cel mai bine spusa lui Nietzsche că nu există evenimente, ci doar interpretări.

Când, în 1979, s‑a pornit campania internaţională de denigrare a lui Mircea Eliade (pe seama credinţelor sale din tinereţe), acesta îi scria unui prieten că va mai trece multă vreme până se va putea spune adevărul despre Mişcarea Legionară, lumea şi istoricii nefiind pregătiţi pentru abordarea temei. O opinie apropiată emite şi Nicolae Breban, el considerând demersul său ca fiind prima încercare de a explica fenomenul legionar dincolo de mijloacele istoriografiei şi politicii, conştient că se află în faţa unor deformări exegetice într‑o „oglindă enormă – una din acele oglinzi concave care ne arată mărunt şi deformat! – sau vibrează pur şi simplu ca într‑un fel de aparat de rezonanţă ce ne sparge pur şi simplu urechile”[3]. De aceea, îşi propune să reconstituie imaginea nedeformată a Mişcării după metoda paleontologică a lui Cuvier. Mărturiseşte că el însuşi riscă o nouă anamorfoză: „Evident, propria mea sensibilitate, crescută sau ulcerată sau imaginaţia‑mi febrilă, un rest al copilului care am fost, dar şi deformându‑le, ca tot atâtea oglinzi, concave şi convexe, ceea ce numim, îndeobşte, subiectivitatea autorului”. În consecinţă, Mişcarea Legionară i se prezintă ca fiind tema cea mai grea a istoriografiei şi istoriei noastre moderne: „Eu însumi, o recunosc, m‑am hotărât cu greu să atac această temă a aventurierilor politicii române moderne şi, mai ales, aceea a capitolului de faţă care priveşte o interpretare a Mişcării numite legionară”. Atât de grea, încât a simţit nevoia ca abordarea eseistică să fie dublată de una ficţională, mai puţin constrângătoare şi mai verosimilă (romanul Jocul şi fuga). Consideră, de aceea, că are un avantaj, acela că metoda subiectivităţii/obiectivităţii epice, profesată îndelung, e o cale regală spre adevăr, atât cât poate omul să se apropie de acesta. Altfel spus, norocul de a fi găsit oglinda/punctul de unde să purceadă la decriptarea anamorfozei augmentate de istorici. Aici, în Un hybris colectiv, îşi arată roadele şi ucenicia lui la modul de filosofare al lui Nietzsche, deopotrivă cu experienţa de mare prozator.

Pleacă de la un paradox, de la premisa că politica nu se ocupă de idei, cum crede toată lumea şi cum se iluzionează toate partidele, care se străduiesc să‑şi etaleze programele conform unor ideologii. Ba, dimpotrivă, adevărata politică se fereşte de idei: „Noi credem că politica – adevărata politică, adică anarhia cu toate formele ei şi nu simpla şi mic‑burgheza geranţă de bunuri şi persoane, cum o fac mii de primari şi de prim‑miniştri! – politica se fereşte de idei, adică de ceea ce este nou. Nou, cu adevărat, deşi îl proclamă pe toate drumurile”. Motorul generator de istorie nu este ideea, ci un sentiment abisal, teribil: răzbunarea, „stimulentul cel mai puternic” din viaţa indivizilor şi popoarelor: „Şi în plus, răzbunarea beneficiază nu atât de dreptatea noastră, cei care o punem în mişcare, ci şi de cea a înaintaşilor, a străbunilor”. Ca şi Paul Cazimir, eroul din Jocul şi fuga, Breban, eseistul, aminteşte de capodoperele răzbunării, Hamlet şi Contele de Monte‑Cristo. Răzbunarea devine o formă de mântuire, de instaurare a dreptăţii. Nu cauzele invocate de istorici i‑au pus în mişcare pe Corneliu Zelea Codreanu şi pe Nae Ionescu, ci voinţa „să se dedice soartei poporului, a naţiunii. S‑o salveze, cum se spune, să‑i ofere cum se spune, ha, ha asta‑i bună! – da‑da, o şansă de a se mântui. Iată ce orgolii formidabile ascunde un piept de tânăr academic…”, profesorul Nae Ionescu. După aceşti doi tineri, încă înainte de a se cunoaşte, „România trebuia să facă nu un singur salt, de la starea de modestie şi oarecum incerte Principautées danubiennes la cea de rang înalt, al unei naţiuni mari şi puternice, ci încă unul – să strălucească precum soarele sfânt de pe cer; să‑şi atingă, cu o singură şi amplă mişcare, rolul cel mai înalt, cel pe care‑l visaseră cei mai utopici poeţi ai vremii, dar şi pe care întreaga lume îl aştepta – cel de călăuză luminată a altora, din interior şi din afară, o curăţire de toată zgura de amărăciune şi de cele reziduale ale unei plenare victime de secole – atât de îndelung exersate, de parcă naţia noastră, care încă, atunci, nu exista ca atare, părea născută pentru a fi fost victimă sau rob! – şi o splendidă înălţare din acest rug purificator spre forme vii, luminoase, arzânde, exorbitante”.

Acest sentiment a impresionat, contaminând mii şi mii de tineri (unii dintre aceştia străluciţi intelectualiceşte), prin legătura cu misionarismul mistic al vechii credinţe ortodoxe, ca afirmare a energiei tinerilor, „a dreptăţii lor şi a dreptului lor de a fi altfel”. Ceea ce le‑a lipsit liderilor şi acestor tineri a fost răbdarea politică, aceasta fiind „o artă complicată ce ţese laolaltă intuiţia cu consecvenţa, flerul simplu cu capacitatea de a mânui oamenii, interese şi conştiinţe, chiar. Depăşirea consecventă a oricăror forme de egoism şi vanitate, chiar şi pe cele ale principiilor. Ale ideilor!” Rigiditatea nerăbdării a fost transferată miilor de simpatizanţi, de contaminare mimetică nescăpând nici tinerii geniali ca Mircea Eliade şi Emil Cioran. Numai că adevărul revelat, precizează Nicolae Breban, e valabil doar în cazuri strict individuale (ca în cazul lui Saul pe drumul Damascului), nu şi pentru mulţimi, acestea fiind în primejdie de a mima după magnetismul liderilor, care au folosit rău ideea mântuirii naţiunii exclusiv prin ortodoxism, idee cu efect invers idealului unităţii naţionale pentru care militaseră antecesorii, de la I.C. Brătianu până la Iorga şi Ionel I.C. Brătianu: „se vor mântui doar ortodocşii, cei cu adevărat români sau rumâni. Un fel de fundamentalism avant la lettre, nu‑i aşa, o încercare insistentă de dezbinare în sânul unui popor care – şi asta se putea observa mai ales în Transilvania, dar şi în Moldova şi Valahia – se constituia. Iată, în fine, din trunchiuri genetice atât de diferite. Surse, indubitabil, al unor frecări etnice – observabile, mai ales în Moldova, în contact cu slavii răsăriteni, dar apoi şi în Ardeal, când Şcoala Ardeleană a aprins făclia latinităţii şi a demnităţii etniei române şi încă cu eforturi şi convulsii care nu s‑au terminat nici azi”.

E adevărat că supralicitarea ortodoxismului s‑a făcut prin Nichifor Crainic (care, totuşi, nu a aderat la Mişcare) şi prin Nae Ionescu. Însă ortodoxismul nu poate fi echivalat cu Ortodoxia, care nu e o doctrină şi care cuprinde esenţa creştinismului din primul mileniu. Nicolae Breban însuşi observă că ortodoxismul a fost o manipulare politică a creştinismului: „ideea de ortodoxism unic şi salvator, ne închipuim că aceasta a fost şi un factor demagogic, de propagandă politică”. Dar, în orice caz, rămâne o exagerare echivalarea ortodoxiei, chiar şi în variantă legionară, cu fundamentalismul/jihadul islamic. De altfel, Nicolae Breban recunoaşte în cultul morţii o cădere în mitologia zamolxiană, pe când creştinismul este departe de mitologie, propriu‑zis, abandonarea ei definitivă. Isihasmul ortodox, pe de altă parte, invocat în comparaţie, este antiteza jihadului: pace interioară, nu război! Totodată, gruparea de la „Criterion” este altceva decât hybris‑ul legionar, un Mircea Vulcănescu ştiind, programatic, că misiunea generaţiei sale nu este să dezbine ceea ce realizase generaţia unirii politice, ci să consolideze pe plan spiritual şi mental Marea Unire. Mircea Vulcănescu sintetiza astfel datoriile intelighenţiei româneşti, chiar în spiritul de azi al lui Nicolae Breban: prima misiune – „să asigure unitatea sufletească a românilor”, mai precis, „Să şteargă deosebirile regionale în măsura în care înseamnă altceva decât nuanţarea aceluiaşi suflet naţional”; a doua misiune – „să exprime în forme universale acest suflet românesc”, „cu alte cuvinte, să găsească formele autentice de viaţă cele mai potrivite acestui popor, de la politică şi până la teologie, în filozofie, în literatură, în ştiinţă şi în artă, şi să le strălucească în ochii lumii întregi ca exemplare ale unei specificităţi neasemănate”. Şi concluzia, exprimată cu o exemplară luciditate: „Dacă tineretul acestei ţări nu reuşeşte ca, în această generaţie, să reducă idealurile omeneşti centrifugale ale Românilor din diferite colţuri ale ţării într‑un singur chip al omului românesc, în care să se recunoască Românii de pretutindeni, ca într‑un bun al lor; dacă tipul omului rusesc, dostoiewskian şi tolstoian al basarabenilor şi omul latino‑kantian al ardelenilor nu reuşeşte să dea o sinteză vie cu omul bizantin din Vechiul Regat, sinteză în care tendinţele centrifugale să nu se mai regăsească decât ca ispite de universalizare ale aceluiaşi om al lui Eminescu şi al lui Creangă, – unitatea politică a acestui neam, care în clipa în care îşi dă mâinile nu se mai recunoaşte – mi se pare ameninţată./ Legând roadele unei adaptări inteligente cu firul tradiţiilor noastre, ispitind sensul diferitelor straturi pe care le‑a depus istoria în sufletul şi în structura civilizaţiei româneşti, de la vechiul suflet tracic şi până la cele din urmă înrâuriri constitutive, – această generaţie va trebui să descopere acea originalitate de configuraţie, de dozaj specific al influenţelor şi eficienţei lor, care defineşte un suflet propriu”[4].

Pe un asemenea drum se angajaseră Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, H. H. Stahl, Ion I. Cantacuzino, Petru Comarnescu şi ceilalţi, înrâuriţi nu chiar pur mimetic de şcoala filosofică a lui Nae Ionescu şi de „Gândirea” lui Nichifor Crainic, iar alţii de gruparea bucovineană a iconarilor, avându‑i ca lideri pe Mircea Streinul şi pe Traian Brăileanu. „Traian Brăileanu – aprecia Constantin Schifirneţ – s‑a angajat în activitatea politică din năzuinţa de a contribui la integrarea provinciei în mod organic în statul român şi de a se implica în susţinerea şi promovarea valorilor româneşti”[5]. Traian Brăileanu vorbea, de aceea, despre un naţionalism integral. Este adevărat, pe de altă parte, că şi aici putea interveni nerăbdarea despre care vorbeşte, cu deplină îndreptăţire, Nicolae Breban. Foarte probabil, a avut efecte şi‑n atare privinţă.

Partea originală a hermeneuticii istorice a lui Nicolae Breban, care vine în sprijinul reconstituirii sale „paleontologice”, sub semnul nerăbdării tinerilor actanţi interbelici, se relevă în valorificarea conceptului antic de hybris, menit să explice eşecul Mişcării Legionare. Hybris‑ul nu este o boală psihică, ci una a personalităţii, gonflare a orgoliului, a narcisismului secundar, ar zice Freud. Această excrescenţă a personalităţii „poate produce miracole în primii timpi şi apoi catastrofe devastatoare”. Se manifestă ca un „prea‑plin‑de‑sine, un fel de Übermut, cum zic nemţii, un fel de autoadmiraţie şi uimire de sine în tot ce întreprinzi şi care cu timpul atrofiază şi apoi distruge ultimele resturi de simţ auto‑critic”[6]. În faza ultimă, dispar omenescul, raţiunea echilibratoare, făcându‑l pe individ să se considere „sortit unor misiuni extraordinare”, ca Ales în stare să electrizeze masele (cazul arhetipal al lui Hitler). Simptomul cel mai irezistibil este bucuria (desigur, alta, îmi place să cred, decât bucuria creştină!): „Hybrisul vrea să fie şi o uriaşă bucurie, o inflamare pozitivă a persoanei pe care aceasta nu o mai poate stăpâni şi care o dezechilibrează. Dar nu ca în cazul unei demenţe oarecare, ci, cumva, într‑un sens şi cu semne indubitabil pozitive, ca un incendiu care nu devastează, ci doar semnifică, ca o clătinare care reechilibrează lucrurile aflate într‑un tangaj ameninţător”.

Hybris‑ul politic e mai complex. De el au fost atinşi Nae Ionescu şi Corneliu Zelea Codreanu: „Îndrăznim să apropiem această febră sau entuziasm cu ceea ce numim febra unui sentiment acut, poate chiar cu febra iubirii”, respectiv – „entuziasm politic amoros”. Aici ar trebui, poate, să distingem, împreună cu Denis de Rougemont (v. Iubirea şi Occidentul), între pasiunea pură (de sorginte catară) şi agapè creştină, cea din urmă vindecată de orice hybris. Nicolae Breban sesizează că hybris‑ul individual poate contamina o mulţime, devenind hybris colectiv: „Ciudată totuşi ideea de a salva România, care, o ştim, era deja salvată prin extrem de realista inspiraţie şi lupta tenace a bătrânului Brătianu (continuată de tânărul Ionel I.C. Brătianu, n.n.) şi a tânărului rege Ferdinand care a acceptat să meargă împotriva fostei sale naţiuni, cea germană, şi să se alieze Antantei”. România, într‑adevăr, era salvată prin Marea Unire, dar se arăta ameninţată de lipsa de coeziune spirituală, confesională, etnică şi, mai ales, de corupţie: „Ea, această nouă Românie, în mintea legionarilor trebuia salvată de zgura reziduurilor morale şi materiale care se aflau în conştiinţa maselor, a fostelor populaţii care suferiseră atâtea influenţe tătărăşti sau fanariote, maghiare sau turceşti, lor trebuia să li se facă dreptate. Şi pe plan material omul şi pogonul, deşi regele a împroprietărit pe nu puţini luptători ai de curând terminatei conflagraţii continentale, continuând la modul înţelept marea revoluţie agrară, aplicată cu calm de antecesorii săi, un Cuza şi Kogălniceanu”.

În ceea ce am numit ultimul Breban, în sensul maturizării depline a unui spirit excepţional, dovadă, în acelaşi timp, a rezistenţei celulei nervoase româneşti, adesea pusă sub semnul întrebării, se remarcă o conştiinţă exemplară a contemporaneităţii, deopotrivă cu ceea ce se ştia deja, unul dintre marii romancieri ai Europei. Detractorii se pot „feminiza” ei înşişi citindu‑i, cu detaşare, opera

Salvarea aceasta a devenit cu atât mai ciudată, cu cât se producea împotriva instituţiilor democratice ale statului nou creat. Nu ortodoxia îndemna la o asemenea „salvare”, ci denaturarea ei într‑un fel anamorfotic de iezuitism şi de nouă Inchiziţie, străine Bisericii Ortodoxe Române. Păcatul originar al lui Corneliu Zelea Codreanu a fost crima de la Iaşi, pe care nu a regretat‑o, încălcând Tabla Legii. Tocmai asta a declanşat o criză sacrificială, perpetuată în timp prin seria de asasinate, de ambele părţi. Judecătorii Mişcării au aruncat responsabilitatea fie de o parte, fie de alta, cei mai mulţi aruncând anatema exclusiv pe legionari. Dar guvernele de sub domnia lui Carol al II‑lea (apoi sub guvernarea Antonescu), care lucrau prin instituţii ale unui stat democratic, n‑au găsit niciodată soluţionarea, cu instrumentele justiţiei, în faţa energiei tinerilor, energie gata să culmineze oricând în boala hybris‑ului. Ba, mai mult, guvernarea a exacerbat criza prin abominabilul asasinat, de la Tâncăbeşti, al grupului de tineri în frunte cu Căpitanul. Carol al II‑lea suferea el însuşi de hybris. Nicolae Breban califică răzbunarea regelui, provocată şi de refuzul Căpitanului de a‑i ceda conducerea Mişcării, drept un fapt de „banditesc cezarism politic, cum a fost asasinarea abjectă, fără urmă de proces, a lui Codreanu şi a prietenilor săi”[7]. Din acel moment ceea ce mai rămăsese din „răzbunarea metafizică” s‑a coborât la răzbunarea vulgară, monstruoasă, culminând cu asasinarea lui Iorga, dar şi cu asasinarea, tot fără judecată, a sute de legionari. Hybris în clocot, de ambele părţi: „acelaşi hybris de care erau contaminaţi profund cei pe care şi i‑a apropiat sau a vrut să şi‑i apropie – profesorul Nae Ionescu şi Codreanu. Cine de la cine s‑a contagiat, putem să ne întrebăm azi, era cumva o molimă politică sau psihologică care plutea în aerul timpului?” Cred că răspunsul la această întrebare transcende chiar şi ideea de molimă europeană. Cum spuneam, o statistică arată că guvernul a ucis tineri legionari într‑o proporţie covârşitor mai mare faţă cu asasinatele Mişcării (cifră de peste 500 la câteva zeci). Niciuna dintre ele, fără îndoială, nu se poate justifica din perspectivă creştină şi a statului de drept.

În acest moment, dedicat hybris‑ului carlist şi antonescian (v. studiul Din lacrimă născut…), Nicolae Breban invocă din nou „fatalismul mioritic”, împotriva căruia el s‑a postat încă din tinereţe, pe când polemiza cu prietenii Matei Călinescu şi Nichita Stănescu. Pe de o parte, legionarii erau „antimioritici”, chiar la nivel de „doctrină” (v. celebra carte a lui Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României): voiau „o ieşire din fatalitate cum ar fi spus acelaşi Cioran, iar numai după câţiva ani, bravul Antonescu îşi pleacă gâtul, al lui şi al armatei, pierzând fără un gest un teritoriu istoric, şi apoi se lasă târât într‑o aventură militară din care noi nu aveam decât de pierdut. Pe drept cuvânt!” Lucrurile iar se complică, putând fi culpabilizat Mareşalul Ion Antonescu pentru lipsă de împotrivire armată în clipa Dictatului de la Viena („mioritism”), pe de altă parte, antimioriticii legionari şi carlişti (la fel de vinovaţi) când au declanşat criza sacrificială a unei răzbunări perpetue între fraţi, cu asasinatele binecunoscute. Altfel spus, legionarii şi autorităţile s‑au comportat antimioritic, agresându‑se reciproc, niciuneia dintre părţi nevenindu‑i, în minte şi comportament, să opteze pentru soluţia creştină („creştinism cosmic”, zice Mircea Eliade) a ciobanului moldovean, care nu răspunde la violenţă prin violenţă, ci printr‑un recurs la splendoare (N. Steinhardt). Altfel spus, iarăşi flagranta nerăbdare istorică, soluţie care contravenea organicismului pentru care a militat întreaga viaţă Mihai Eminescu. E un paradox, fiindcă legionarii s‑au iluzionat că sunt eminescieni, capcană care l‑a îndus în eroare şi pe un spirit de fineţea lui Ion Negoiţescu. Astfel, legionarii, în pofida a ceea ce credeau, au fost purtaţi de hybris atât împotriva ortodoxiei, cât şi a eminescianismului structural al geniului românesc. E o formă de tragism devastator, care condamna, da capo, la eşec istoric.

„Ce‑ar fi fost Mişcarea iniţiată de acest om (Corneliu Zelea Codreanu, n.n.) fără recursul abominabil la crimă?” se întreabă, pe bună dreptate, mioritic, de astă dată, Nicolae Breban. Contrast izbitor cu arheul românesc din care se iviseră Ion Barbu, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Emil Cioran: „Ceea ce mă interesează cu adevărat, pe mine, romancierul care sunt, la tinerii care au construit această Mişcare numită legionară, este tocmai marea preţuire pe care o dau matricei lor genetice”. Şi contraponderea care întăreşte viziunea blagian‑mioritică: „Nebunia lor genială sau genialoidă, gustul aventurii istorice, ca şi o cu totul altă nemulţumire, ceea ce aspiră spre acel regat al Spiritului de care se aminteşte în Faust, acestea le vin doar şi direct de la acest sol istoric şi genetic prăpădit, numit, târziu în istorie, românesc. Nu am înţeles niciodată semeţia multora dintre conaţionalii noştri, inşi apţi de a înţelege şi de a crea, care‑şi visează o altă origine. Şi nici pe tinerii care fug scârbiţi de o Românie lăsată în ruine de cele două dictaturi comuniste, ruine fizice, dar şi morale şi care, cred ei, se poate redresa fără ajutorul lor. Fără, ca să zicem aşa, dramul lor de idealism, fără aportul lor, aşa cum s‑a mai întâmplat în câteva rânduri, în Ardeal, dar şi în Ţara Românească, când am cunoscut salturi spectaculoase în istorie: cu ei, da, cu unii tineri şi numai cu ajutorul lor!”

Tragedia Mişcării constă în aceea că, în loc de bucurie, a adus Pedeapsa. Cioran şi Eliade au plătit toată viaţa, nevoiţi să‑şi renege cărţile (Cioran, care şi‑a stigmatizat originile şi pe sine) sau să păstreze tăcerea (Eliade). Cu siguranţă, Nae Ionescu nu a fost un impostor, conchide Nicolae Breban, cu atât mai mult, cu cât ucenicii şi‑au depăşit maestrul prin forţă creatoare de nivel universal. În schimb, Horia Sima şi epigonii au involuat amurgic. „Ce păstrăm noi azi din Mişcarea legionară?” se întreabă autorul. Nicicum violenţa din gândirea şi actele ei care „ne umplu de spaimă încă şi azi”.

Desigur, rămâne capacitatea de a reacţiona arheic, mioritic, în sensul unei revanşe spirituale, creştine, cum a vrut limpede un Mircea Eliade să fie Mişcarea tinerilor interbelici: o revoluţie spirituală, sintagmă care‑i aparţine, revoluţie care, din nenorocire, l‑a depăşit cu mult pe Căpitan, se vede treaba, ca şi pe Nae Ionescu, cei care s‑au lăsat contaminaţi de hybris, simptomul identificat de Nicolae Breban. În celebra conferinţă‑eseu din 1953 (Destinul culturii româneşti), Mircea Eliade tocmai la o reacţie arheică spera şi îndemna în faţa tăvălugului barbar al Sovietelor. Despre acest tăvălug nimicitor, singular în istoria milenară a neamului nostru, vorbeşte şi Nicolae Breban, în romanele sale, dar şi în alte cărţi, precum O istorie dramatică a prezentului. Iată un tablou grăitor, între multe alte reflecţii, care‑i dau dreptate lui Eliade, cu asupra de măsură: „Şi astfel, cele două ultime, nenorocite dictaturi româneşti, a regelui fugar şi a generalului târât dincolo de frontierele noastre istorice, urmau să pălească iute faţă de o dictatură care se anunţa şi care, cum o spuneam, prin gigantismul ei, ca şi prin supra‑structura ei de‑o umanitate obraznică, ca să spunem aşa, nici nu mai apărea drept ce era de fapt – o simplă, brutală şi acceptată de toată lumea, de întreg globul vreau să zic, ocupare şi stăpânire a unui imperiu ce‑şi folosea frumoasa‑i victorie militară, abil şi lacom, în interese teritoriale. (…) / Întreg orizontul nostru naţional s‑a îngustat teribil şi asta nu numai datorită închiderii ferme a frontierelor, ci mai ales prin faptul că restul continentului european accepta tot mai mult ceea ce ni se întâmpla – o ocupaţie militară, care, în sunetele gălăgioase ale unei tot mai bizare eliberări, îşi folosea trupele, tancurile şi oamenii – veniţi din răsărit, dar şi pe cei racolaţi, iute, din eterna mahala umană şi socială, pe acei lumpeni pe care îi denumea pompos clasa muncitoare, pentru a ne distruge în primul rând Tradiţia şi reflexele de bază. Iată, nu‑i aşa, o misiune formidabilă, deloc uşoară, trebuie să concedem. Şi suntem convinşi că mulţi sovietici s‑au crezut astfel, ca arhangheli ai unei noi alcătuiri, cu atât mai necesare cu cât era absolut improbabilă, în contradicţie nu numai cu istoria ţărilor cucerite, dar şi cu firea umană”.

Mai mult de atât, monştrii din Răsărit au ştiut să utilizeze hybris‑ul comunist şi legionar ca instrument de mutilare a României tradiţionale, exemplul cel mai bizar şi mai crud fiind faimosul „experiment Piteşti”, prin care tineri de un stalinism legionar precum Eugen Ţurcanu au supus elitele încarcerate la umilinţe şi torturi inimaginabile, spre „reeducare”. Este cinismul inchizitorial ajuns pe culme, un cinism pe care Nicolae Breban îl fulgeră în ultimele sale romane prin întoarcerea la kynismul antic al lui Diogene şi la „cinismul” modern al lui Friedrich Nietzsche.

Ne reamintim, Mircea Eliade, avertizând, din exil, marea primejdie a experimentului sovietic, îşi exprima speranţa că, din ţară, va reacţiona germenul, cum îl va numi Nicolae Breban, arheul memoriei româneşti, în limbaj eminescian, într‑un fenomen de rezistenţă culturală şi de creativitate în stare să contracareze bolşevismul. Este ceea ce va rezista şi din Mişcarea tineretului interbelic, zice şi Nicolae Breban. În plin „obsedant deceniu”, a răsărit, de „nicăieri”, generaţia lui Nicolae Labiş, a lui Nichita Stănescu, a lui Nicolae Breban şi a lui Grigore Vieru, dincolo de Prut. Mişcarea se va repeta, dar cu diferenţă. În istorie şi în viaţă nu există repetiţie fără diferenţă. O ştia încă Søren Kierkegaard (1813‑1855), trăind drama iubirii sale pentru Régine Olsen[8]. Dar diferenţa în repetiţie este salvatoare. O spune şi Nicolae Breban, cu privire la Mişcarea Legionară: „Nu, nu ne temem că, aşa cum o cred unii exegeţi, neînţelegând‑o, această mişcare, ea s‑ar putea repeta; nu, deoarece suntem aproape siguri că ea se va repeta într‑un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu. În ea se află încapsulat prea mult adevăr, mai bine‑zis o prea mare sete de voinţă, nu… de putere, ci de înţelegere a ceea ce suntem! din păcate, reala, marea originalitate a acestei mişcări a fost binişor întunecată şi calomniată de violenţa şi de violenţele ei, adesea diletante şi brutal criminale. Încă o dată un semn, nu al bătrâneţii rasei sau etniei noastre, ci a tinereţii ei, al unui anumit primitivism care s‑a văzut şi simţit şi sub obrocul opac şi copleşitor al cazanului comunist, oricât ar fi putut părea acesta de ne‑autentic, de importat”[9].

Renaşterea culturală înmugurită încă din „obsedantul deceniu” şi maturizată în cel următor, prin generaţiile ’60‑’70, dacă e să ne referim doar la literatură, este prima dintre repetiţiile postbelice ale fenomenului arheic de la revista „Criterion”. A doua, observă, Nicolae Breban, este încercarea din filosofie a lui Constantin Noica, opusă materialismului dialectic şi istoric care încremenise la nivel oficial. Mişcarea s‑a „repetat” sub numirea „Şcoala de la Păltiniş”, care a dat roade nu atât prin liderii supralicitaţi (tot mai îndepărtaţi de geniul naţional şi de Noica), cât prin gânditori de talia academicianului Alexandru Surdu, a lui Vasile Dem. Zamfirescu, iar în spaţiul istoriografiei, a academicianului Ioan‑Aurel Pop. Iar, mai departe, în spaţiul literaturii, prin academicienii Nicolae Breban, D.R. Popescu, Eugen Simion, Augustin Buzura sau prin rebeli geniali precum Cezar Ivănescu.

Interesant că schimbarea capitală în aceste repetiţii s‑a produs sub cer mioritic. Atât eroul Paul Cazimir (Jocul şi fuga), cât şi filosoful şi istoricul nietzschean din O istorie dramatică a prezentului pledează împotriva hybris‑ului de care a suferit Mişcarea interbelică, adică împotriva elogiului adus de Mircea Eliade virilităţii. Eliade lua chiar atitudine faţă de „feminitatea” Moldovei comparativ cu „virilitatea” Olteniei şi a altor provincii româneşti. Unul dintre articolele sale s‑a intitulat chiar Împotriva Moldovei, considerată prea „mioritică”/contemplativă, comparativ cu celelalte provincii istorice, chit că, mai târziu, va reveni, de la antipod, în studiul exemplar închinat „mioarei năzdrăvane”. Ei bine, antimioriticul Nicolae Breban (ca, mai târziu, antimioriticul Emil Cioran), aidoma eroului său din Jocul şi fuga, are drept ţintă feminizarea Mişcării, repetată în „obsedantul deceniu” (în roman), şi repetarea ei în perioada postdecembristă, după o experienţă dramatică de un sfert de veac, sub cerul sumbru al globalizării şi al corectitudinii politice, care nu sunt altceva decât repetiţia cu diferenţă, la fel de nefastă, a experimentului imperial sovietic. „Demonstraţia” acestei feminizări este axa centrală a romanului Jocul şi fuga, hermeneutizată în studiul meu Cinism şi răzbunare.

Iar în ceea ce am numit ultimul Breban, în sensul maturizării depline a unui spirit excepţional, dovadă, în acelaşi timp, a rezistenţei celulei nervoase româneşti, adesea pusă sub semnul întrebării, se remarcă o conştiinţă exemplară a contemporaneităţii, deopotrivă cu ceea ce se ştia deja, unul dintre marii romancieri ai Europei. Detractorii se pot „feminiza” ei înşişi citindu‑i, cu detaşare, opera.

Note:
[1]* Variantă revăzută şi adăugită.
Apud Michel Onfray O contraistorie a filosofiei. Libertinii barocului, vol. 3 (2007), ediţia românească în trad. lui Dan Petrescu, la Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 220.
[2] Le nouveau Petit Robert de la langue française, texte remanié et amplifié sous la direction de Josette Rey‑Debove et Alain Rey, Le Robert, Paris, 2008, p. 90.
[3] Nicolae Breban, O istorie dramatică a prezentului. Aventurierii politicii româneşti, ediţia a II‑a, Editura Contemporanul, Bucureşti, 2016, p. 42.
[4] Mircea Vulcănescu, Generaţie, în „Criterion”, nr. 3/ 15 noiembrie – 1 decembrie 1934.
[5] Constantin Schifirneţ, Sociologie românească modernă, Editura Criterion, Bucureşti, 2009, p. 55. Vezi şi Alexandru Ovidiu Vintilă, Traian Brăileanu. Întruchipările raţiunii: fapte, idei, teritorii ale realităţii din interbelicul bucovinean, Editura Paideeea, Bucureşti, 2012.
[6] Nicolae Breban, op. cit., p. 70.
[7] Ibidem, p. 127.
[8]  Cf. Søren Kierkegaard, Maladia mortală, Ed. Omniscop, Craiova,1998.
[9]  Nicolae Breban, op. cit., p. 111.

Theodor Codreanu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now