Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Minim Mărturisitorul

Minim Mărturisitorul

Au trecut peste cincizeci de ani de la acea întâmplare, timp în care Minim scrisese cărţi, cultivase şi educase un public larg în spiritul celor crezute de el, întipărite adânc în mintea lui de copil în acea duminică inaugurală. Mulţi îl priveau ca pe un sfânt laic, ca pe un model ireproşabil, ca pe un model irezistibil…

Pur şi simplu nu înţelegea de ce destinul şi genetica fuseseră atât de crunt nedrepte cu el. Strâmbătăţile lumii, relele ascunse în proasta ei alcătuire, sofismele, toată gama ticăloşiei umane, întreg spectrul mizeriei omeneşti, toată paleta efluviilor neplăcute ce emanau din pelicula antropică ce prinsese ca o pojghiţă de mucegai suprafaţa pământului şi mai ales a ţării în care trăia – îl făceau să le „simtă monstruos”, ca să‑l cităm pe unul dintre maeştrii săi spirituali. Acesta este motivul pentru care nu‑şi începea ziua fără un îndelungat, complicat şi atent ritual de curăţare a trupului. Dacă un observator străin ar fi căzut din senin în baia lui, ar fi crezut că este un credincios musulman în pregătirile de dinaintea intrării în moschee sau un credincios ortodox înainte de euharistie. Ablaţiunea expiatorie a lui Minim avea o altă destinaţie: confruntarea, reluată zi de zi cu acelaşi eroism neînfricat, cu mizeria morală, fizică şi spirituală a celorlalţi oameni. Curăţenia trupului său acţiona, în subconştientul său magic şi tragic, ca un strat protector faţă de microbii omniprezenţi în cloaca din afara vilei sale.

Nu avea o fire religioasă. Încă de la vârsta de opt ani optase să creadă în Fiinţă, şi nu în Dumnezeu. O întâmplare neplăcută îi zdruncinase pentru totdeauna orice gând mistic. Într‑o dimineaţă de duminică, după o minuţioasă pregătire şi primenire, îmbrăcat într‑un costumaş croit după moda interbelică, bine parfumat şi ferchezuit până la ultimul fir de păr – Minim păşi, ţinut de mână, în pantaloni scurţi, în cel mai şic templu ortodox din Capitală, în care slujea unul dintre cei mai docţi şi mai cunoscuţi, apreciaţi şi iubiţi preoţi din ţară… După săvârşirea sfintei liturghii, Părintele Stravroş – faţă de al cărui glas puternic şi melodios, de o hotărâtă subtilitate şi o fermă gingăşie, băieţelul nutrea o admiraţie nedisimulată ce mergea până la… reverii cu reverenda îmbrăcându‑i mădularele – îl luă deoparte. Mama îl prevenise pe băiat că părintele Stravroş îl va iniţia într‑o taină, în principala taină a credinţei creştine: mărturisirea, spovedania sau confesiunea – numele diferă, dar e vorba de acelaşi lucru, aceeaşi taină peste tot, în limba română există mai multe nume pentru acelaşi lucru pentru că româna este un pom altoit… ramurile lui produc florile şi fructele limbilor cu care românii au venit în contact în contact: latina, slava, maghiara, turca, romani, elina, germana, franceza, engleza şi multe altele, cunoscute sau necunoscute. „Confesiune vine din latină, mărturisire din greacă, spovedanie din slavă” îşi încheie micul excurs etimologic mama lui Minim. Ca să fim sinceri, copilul era speriat şi derutat, căci singura „taină” destinată copiilor despre care auzise şi discutase cu ceilalţi copii era taina „circumciziei” (cărora copiii îi spuneau, între ei, castrare), iar faptul că taina era a evreilor nu avea darul să‑l liniştească întrucât ştia că şi creştinismul provine din iudaism, şi dacă mohamedanismul păstrase semnul legământului lui Avraam, de ce să nu‑l fi păstrat şi creştinii într‑un mod ascuns, nevizibil societăţii largi şi cât se poate de concordant cu conceptul de taină?

Părintele Stravroş îl luă cu încetul. Îl aşeză pe genunchi şi‑i mângâie bretonul. Nu voia să‑l sperie. Ştia de la mama lui – stimabila doamnă de la Minister – ce copil sensibil şi inteligent este. Ştia şi ce admiraţie neţărmurită îi poartă, despre Filocalia în original căreia Minim deja îi parcurse­se primele trei volume, canonindu‑se cu trei tipuri de dicţionare, aduse din Germania, Franţa şi Italia.

– Dragul meu, spuse sfătos părintele Stravroş, ia spune‑mi, te‑ai mai spovedit până acum?

– Nu, părinte, zise băieţelul, puţin înfricoşat de faptul că începea cu o negaţie. Simţi nevoia să se dezvinovăţească repede, să‑şi repare ceea ce i se părea a fi o greşeală: Dar, părinte, am citit despre acest lucru, ştiu că este vorba despre o taină.

– Aşa este, dragul meu. Este o taină. Poate una dintre cele mai înalte taine ale Sfintei Biserici, dacă Bunul Dumnezeu ne îngăduie să facem o ierarhie acolo unde nu poate fi vorba despre nicio ierarhie. Uite ce ar trebui să facem: să te gândeşti bine‑bine ce greşeli ai făcut în faţa lui Dumnezeu? Ce fapte îţi provoacă ruşine când te gândeşti la ele. Cum simţi tu că i‑ai putut leza încrederea Bunului şi Prea‑Iertătorului Părintele ceresc?

Minim simţi că ameţeşte. Cupola din nava principală părea că se apropie de el, iar Iisus Hristos Pantocrator – tot mai încruntat – îi întindea Cartea deschisă simultan la începutul şi la sfârşitul ei, cartea minunată care te făcea să‑i vezi deodată întregul conţinut, fără să fie nevoie să o parcurgi filă cu filă, aşa cum se întâmplă cu cărţile obişnuite. I‑o întindea – dar parcă cu un scop diferit – vrând să scrie el cu mânuţa lui păcatele ruşinoase. Câte asemenea păcate nu va fi ridicat Iisus graţie părintelui Stravroş în decursul timpului? Câte file vor fi scris cu lacrimi amare enoriaşii pocăiţi, cu şoapte şi murmure vinovate, cu regrete sfredelitoare, cu străpungeri ale inimii? Dar el – el ce va spune? Căută să‑şi aducă aminte de ceva, orice, oricât de mărunt – cererea părintelui iubit era cât se poate de explicită; nu, nu‑l putea deza­măgi… Îşi sforţă mintea, memoria, imaginaţia, nu reuşi să stoarcă nici cea mai mică picătură de rău. Ar fi fost în stare – pentru prima oară în viaţa lui – să mintă, să inventeze ceva – doar pentru a împlini dorinţa părintelui Stravroş, dar ştia că în asemenea locuri şi momente sacre nu se putea minţi; era sigur că minciuna îi va fi descoperită. Şi cum ar fi fost ca primul său păcat conştient să fie comis chiar în biserică – şi să fie tocmai minciuna că a comis un păcat. Un paradox asemănător paradoxelor logico‑matematice, din cartea lui Anton Dumitriu.

– Părinte, zise încet, copilul… Nu ştiu cum să spun…

– Fiul meu, îl întrerupse sfântul duhovnic. Nu te grăbi. E timp suficient. Aici nu există timp… Aici este un alt fel de timp.

Minim se gândi la distincţia timp sacru – timp profan din cartea lui Mircea Eliade, Sacrul şi profanul. Se afla dincolo de lumea obişnuită, categoriile obişnuite îşi suspendau puterea asupra minţilor noastre. Spusele prea‑sfinţitului îi insuflară un sentiment de libertate şi de uşurinţă trupească… Ameţeala i se transformă într‑o stare de imponderabilitate, de plutire. Iisus se îndepărtase cu cartea lui simultană, dar copilul schiţă un gest de înălţare, ca şi cum ar fi vrut să‑l ajungă din urmă sau să‑l cheme înapoi. Totuşi… ce putea spune? „Ruşine, da, ruşine, ruşine… da, iată, am găsit…” – apucă să susure printre buze.

– Ia spune, fiule.

– Părinte, îmi amintesc foarte clar… Mi‑a fost ruşine odată, mi‑a fost foarte ruşine, atât de ruşine încât mi‑a venit să intru în pământ de ruşine!

Simţind pericolul spre care se avânta, părintele îl sfătui în şoaptă:

– Să nu o spui cu mândrie, fiule.

– Nu, părinte. Şi acum mă cuprinde ruşinea faţă de acea faptă, şi acum simt că n‑aş mai vrea să ştiu de mine, să nu fi fost niciodată în acea situaţie.

Stravroş îl privi încurajator, încercând să‑şi ascundă surprinderea tot mai mare. Despre ce să fie vorba? Îl ştia, ştia şi de la mama lui că era un copil cuminte… Să fi căzut în păcatul onaniei? Nu putea să creadă, era încă mic… Dar cine ştie? Firea studioasă, tendinţele spre izolare, spre viaţa contemplativă – sunt factorii favorizanţi ai nechibzuitului obicei.

– Te ascult, copile.

– Părinte, iată faptele: am participat la concursul Cine ştie câştigă… Premiul acordat era o bicicletă. Mi‑am dorit mult acea bicicletă, aşa că am studiat din scoarţă în scoarţă toate titlurile indicate pentru bibliografia de concurs. Le‑am devorat, aproape că le ştiam pe de rost. În ziua concursului ne‑am adunat mai mulţi băieţi şi fete – numai copii de familii bune, premianţi ai şcolilor celor mai bune din Bucureşti. Pe cei mai mulţi – dacă nu pe toţi – îi ştiam, fuseserăm împreună la olimpiade, în tabere şcolare, candidaserăm pentru aceleaşi burse. La un moment dat privirea mi‑a fost atrasă de o figură nouă, necunoscută: un copil şters, palid, ceţos, aproape fluid. Era ţinut de mână de un domn înalt, cu părul uşor grizonat, nasul acvilin şi nişte ochi de albastrul epoleţilor, cel mai probabil tatăl lui. În pofida curiozităţii mele, nu m‑am apropiat să facem cunoştinţă. Nu doar timiditatea mea, dar un aer rău, bolnăvicios, aş spune uşor viciat venea dinspre partea lui şi a părintelui său. Amândoi arătau de parcă – deşi stăteau pe loc, nemişcaţi – făceau echilibristică pe un fir subţire. Şi tocmai această situaţie de echilibristică statică le dădea un aer profund vexat: se simţeau jigniţi de jena pe care cel mai probabil încercau să o reprime faţă de noi, ceilalţi copii.

Preasfinţia ta, ca să scurtez: înainte de începerea concursului, directorul radiodifuziunii – locul unde se desfăşura concursul – se apropie de cei doi, îl bătu amical pe umăr pe domnul cu epoleţi în privire, îl mângâie pe creştet pe copil şi‑i şopti ceva la ureche; se despărţiră zâmbindu‑şi complice. Concursul îşi continuă cursul obişnuit: întrebările curgeau, copiii se întreceau care mai de care să răspundă, unul era mai bun decât altul. Copilul cel palid aproape că nu se auzea. Nimeni nu ştia ce bâiguie, juriul însă continua să‑l promoveze în etapele următoare. De la o etapă la alta, eram tot mai surprinşi de felul în care puştiul troglodit rămânea lângă noi; noi ne împuţinam, dar el rămânea elementul invariabil, constanta. În ultima etapă m‑am trezit doar eu şi el. Nu‑mi venea să cred. Nu‑mi explicam cum s‑a ajuns aici, câtă vreme le ştiam valoarea colegilor mei, pe care luptasem din greu să‑i birui. Şi el, tocmai el? Mă simţeam umilit de această finală, batjocorit de acest semi‑triumf. Nu mai voiam decât să se termine odată, pentru mine lucrurile căpătaseră o nefirească transparenţă, îmi dădeam seama că am de a face cu un ipostas al Răului absolut, fără să ştiu precis în ce constă. Îmi era greu să explic şi pasivitatea celorlalţi părinţi din public, propriii mei părinţi tăceau, deşi în faţa lor se petrecea un fapt inacceptabil, de necrezut. Şi prin tăcerea lor ei erau părtaşi direcţi la cele ce se întâmplau în sală, deveniseră cu toţii, părinţii copiilor daţi la o parte de faţă palidă şi – horribile dictu! – propriii mei părinţi deveniseră un singur Părinte: părintele copilului palid, părintele copilului troglodit. În faţa ochilor mei avusese loc, pe nesimţite, o cutremurătoare transfigurare, o infernală schimbare la faţă: onorata asistenţă crease, într‑un soi de orgie diabolică, vrăjitorească, printr‑o împerechere tacită cu Răul, un homunculus diavolesc, un pui de Satan ce urma să stăpânească lumea. Înaintea ultimei întrebări – după ce îşi continuase jocul lui fără să se abată o singură clipă de la regula bâiguielii indescifrabile, invariabil punctată de juriu drept răspuns corect, aşadar, înaintea întrebării de baraj – prin care urma să se decidă câştigătorul ediţiei – i‑am surprins privirea. Urma momentul decisiv – momentul în care juriul – şi publicul însuşi, prin reacţia, respectiv absenţa reacţiei! – aveau să treacă cu totul de partea Răului sau să aleagă Binele. Întrupate în firavele corpuri ale unor copii, aceste abstracte şi obosite noţiuni – Răul şi Binele! – se prezentau, din nou, în toată puterea şi concreteţea lor ca doi pomişori, aparent la fel de inocenţi şi nevinovaţi. Sala Radio devenise un fel de Grădină a Edenului, iar spectactorii şi membrii juriului se transformaseră în perechea originară, în Adam şi Eva, pe punctul de a repeta – pentru a câta oară în decursul prea lungii noastre istorii? – păcatul originar!

Lui Minim i se umeziseră ochii. Îl privi pe părinte în adâncul pupilelor şi continuă:

– Ajunsesem să mă rog părinte în gând – nu pentru mine, nu! – ci pentru sufletele lor, chiar pentru sufletul nefericitului mic diavol de lângă mine şi pentru mântuirea lui, a lor, a noastră, a tuturor. Urma să se decidă nu premiul pentru o bicicletă, lucrurile căpătaseră deja o altă miză, una uriaşă! Urma să se decidă, într‑un fel sau altul, soarta întregii omeniri. I‑am surprins, spuneam, privirea copilului palid: i‑am zărit licărul siguranţei de sine, al obrăzniciei neînfrânate, al aroganţei şi al trufiei neruşinate. Sub efluviile incandescente ale privirii lui, obrajii mei au început să ardă, să ardă de o înfiorătoare ruşine! Îmi era o cumplită ruşine de ruşinea lui, îi trăiam – prin transfer – ruşinea depozitată sub un munte de neclintită neruşinare. Îmi era ruşine de ruşinea – pe care sunt sigur că o simţeau – toţi cei prezenţi, care, înfigându‑şi unghiile în comisurile policarilor şi în podul palmelor, nu îndrăzneau să spună nimic. Învins de ruşine şi de spaima că toţi cei prezenţi vor alege Răul, m‑am opus lui, Răului, lui Satan ce se pregătea chiar în acel moment să înghită, prin noi, umanitatea, în singurul mod posibil pentru un băietan, pentru preadolescentul gracil care eram. Mi‑am adus aminte de praştia lui David şi l‑am răpus pe monstruosul Goliat: am abandonat lupta, am refuzat să răspund la întrebarea de baraj, pentru ca, raportată la tăcerea mea, bâiguiala absurdă a micului diavol să pară că are un sens; să „merite” premiul! Şi astfel să‑i scutesc – prin retragerea mea – pe cei din sală de vina colectivă ce presimţeam că urma să se abată asupra lor.

Se lăsă o tăcere grea… Cu ochii scăldaţi în lacrimi, Minim îşi aduse aminte de tipicul ritualului în exerciţiul căruia se afla: „Aceasta este confesiunea mea. Te rog, Părinte, binecuvântează şi absolvă pe robul tău de cumplitele lui fărădelegi!”

Părintele Stravoş îl privi mirat pe eclatantul copil. Nu ştia cum să‑i spună că în nici un canon bisericesc nu erau prevăzute păcatele sublime, precum cel relatat de micuţ. Va trebui să‑l facă să rememoreze un păcat adevărat, unul care, odată conştientizat, să‑l facă să‑i fie ruşine de ruşinea lui, nu de ruşinea altora. Dar…. poate… poate nu existau asemenea fapte în scurta lui biografie? Aşa ceva era cu neputinţă. Căci „vinovat e tot făcutul…” recită el în gând. Doar El, Mântuitorul, împreună cu Preacurata Fecioară, Maica Sa, erau neîntinaţi de vreunul din păcatele omeneşti.

– Dragul meu, te cunosc ca pe propriul meu prunc, te‑am botezat, ţi‑am urmărit paşii până la frumoasa vârstă de opt ani. Aş depune mărturie că eşti un înger de om, iar povestirea ta n‑a făcut decât să întărească convingerea mea. Să nu uităm totuşi că suntem cu toţii oameni şi că toţi oamenii sunt supuşi greşelii. Aşa că, fiule, gândeşte‑te bine, oare nu există vreo faptă pe care s‑o fi săvârşit şi ale cărei consecinţe negative să ţi le reproşezi ţie, ţie şi nimănui altcuiva. Ceea ce mi‑ai relatat e o faptă bună, nu o faptă rea, şi ca atare nu face obiectul confesiunii.

Minim simţi deodată cum e copleşit de injustiţia unei religii care‑i cerea unui copil nevinovat să‑şi recunoască un păcat despre care nu ştia nimic, pe care nu avusese cum să‑l făptuiască. Gemu:

– Părinte, nu e corect, nu e drept. Nu înţeleg cum se poate ca această minunată religie creştină să ne ceară să fim cu toţii nişte păcătoşi. Nu, nu este aşa. Toată viaţa mea voi dedica‑o demonstraţiei că nu este aşa. Prin mine însumi voi dovedi că nu este aşa. Încă nu este aşa, totuşi nu este aşa. Nu trebuie să fim puşi cu toţii în aceeaşi oală. Unii sunt oameni buni şi alţii sunt oameni răi. Între bine şi rău există o graniţă de netrecut. Acum, în sfârşit, viaţa mea are o miză: să dovedească, prin exemplul propriu, acest fapt. M‑am hotărât: voi inventa un nou gen literar, confesiunea personală, literatura personală. Voi mărturisi în cărţile mele, prin scrisul meu, cele mai frumoase şi cele mai autentice fapte ale mele. Voi fi un misionar al Binelui. Nu, eu nu sunt atins de păcat, iar prin mărturisirile mele voi încuraja pe ceilalţi oameni să creadă că existenţa fără păcat – într‑o lume totuşi a păcatului – este posibilă!

Întristat, părintele Stravoş îi spuse:

– Ştii că a existat un mare scriitor creştin, Maxim Mărturisitorul. Unui autor ca cel pe care‑l imaginezi tu nu i se poate potrivi decât opusul acestui sfânt nume: Minim Mărturisitorul.

Copilul, iritat şi vexat, părăsi genunchii părintelui şi, cu ochii în lacrimi, se îndreptă spre mama sa, care‑l aştepta în afara pridvorului bisericii, şi i se aruncă în braţe.

Au trecut peste cincizeci de ani de la acea întâmplare, timp în care Minim scrisese cărţi, cultivase şi educase un public larg în spiritul celor crezute de el, întipărite adânc în mintea lui de copil în acea duminică inaugurală. Mulţi îl priveau ca pe un sfânt laic, ca pe un model ireproşabil, ca pe un model irezistibil. Cum de putea exista aşa ceva? se întrebau mulţi, convinşi de literatura lui personală, patetică şi atât de desăvârşită. N‑au lipsit nici aceia care să creadă că este o specie aparte de înger, că o asemenea întrupare ţine de miracol. Ca să păstreze neştearsă amintirea acelei întâmplări care i‑a fondat destinul de scriitor (de misionar), devenise – şi ca o ironie la adresa părintelui Stravoş – chiar Minim Mărturisitorul. Sălile de conferinţă erau arhipline atunci când ţinea o prelegere, dădea autografe până simţea că‑l durea mâna. Evident existau şi contestatari, dar aceştia erau din tabăra cealaltă, a oamenilor de proastă calitate, inculţi sau semidocţi. Devenise atât de imbatabil, încât era suficient să spui un cuvânt împotriva lui, ca să intri automat în cealaltă tabără, a oamenilor de proastă factură. Pur şi simplu te descalificai singur. E inutil să mai spunem că un singur cuvânt de‑al lui Minim era suficient să desfiinţeze pe oricine împotriva căruia era îndreptat. Minim îşi construise o faimă imposibil de demantelat.

Cu câteva excepţii, toate cărţile lui erau despre el însuşi, el era personajul lor principal. Cărţi de memorii, autobiografice, jurnale şi epistolare erau cărămizile unui templu închinat unui zeu, dar nu, gurile rele nu au dreptate, nu închinate Eului său, ci Ideii: Ideii că există Binele (întâmplător sau nu întrupat în persoana lui), că acest Bine este necontaminabil de Rău şi că mărturisirea pozitivă nu doar că este posibilă, dar că şi poate atinge culmile sublimului literar.

Aşezându‑se la masa de scris, în halatul de casă şi în papucii pufoşi cumpăraţi de la Prada, gata să răspundă unor epistole şi e-mailuri de‑ale admiratorilor său, Minim simţi un disconfort ciudat. Ceva ca o unghie ascuţită îi străpungea cu o presiune egală capul pieptului, dar şi mai ciudat era că, simultan, simţea o muşcătură de căţel în degetul mare al piciorului drept, o furnicătură în mâna stângă şi o usturime în zona rinichilor. Luă o înghiţitură din sucul de portocale turnat în paharul din cristal de Bohemia, dar durerile se ascuţiră până la insuportabil. Încercă să‑şi liniştească bătăile tot mai accelerate ale inimii, gândindu‑se, aproape din reflex, că vor constitui şi ele materialul unei relatări dintr‑o nouă carte. Încercă să se poarte cât mai demn, cât mai literar cu putinţă, cât mai narabil. Se concentră în aşa fel încât să poată produce nişte gânduri interesante, care la rândul lor vor putea fi consemnate în carte. Nu, nu era vorba despre ipocrizie sau prefăcătorie. Dimpotrivă, Minim voia să fie cât mai autentic pentru a putea fi apoi cât mai sincer, cât mai onest. Voia să se comporte în felul în care i‑ar fi plăcut să scrie că s‑a comportat. Voia să poată produce materialul unei confesiuni pozitive sincere, depline şi autentice. (Iată cum Ideea sub care a stat întreaga lui viaţă putea produce şi o etică: să te comporţi în aşa fel încât să poţi face în privinţa ta o bună mărturisire publică deplină.) Educate vreme de cincizeci de ani în această direcţie, gândurile dădură semne că vor să‑i asculte dorinţa. Dar numai pe jumătate. Se amestecau frânturi despre moarte din Heidegger, Cioran, Tolstoi, Dostoievski, dar nimic nu se lega coerent într‑o idee clară şi distinctă, produsă de propria lui minte. Durerea era mult prea mare pentru ca actul ideaţiei – deşi atât de obişnuit pentru el – să se mai poată realiza. Închise ochii, într‑o ultimă speranţă, că‑şi va reveni. Semiîntunericul de dincoace de pleoape îi produse un ciudat efect sinestezic: simţi în nări un dezgustător miros de pucioasă. Deschise ochii şi mirosul dispăru. Durerea sau mai precis durerile continuară să se accentueze, acompaniate de o gamă de trăiri diverse, cunoscute mai mult din cărţi decât din propriile experienţe: anxietate, teamă, frică, spaimă, groază. O muzică nouă, cumplită, se auzea din trupul lui Minim. Auzul ei îl înfiora, frica îi scăpase de sub control. Devenise autonomă, îl ţintuia cu ghearele unui animal de pradă, în timp ce simţea o năvalnică, paralizantă, dorinţă de a fugi. Constată că nu putea face o mişcare simplă, aceea de a căuta telefonul mobil aflat undeva pe masa de lucru, sub nişte hârtii, pentru a suna după ajutor. De o parte şi de alta a scaunului directorial se scurgeau ape verzi‑maronii. Din ochii lui Minim se prăbuşi o lacrimă.

Horia-Vicenţiu Pătraşcu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Horia Vicențiu Pătrașcu

Horia Pătrașcu (n. 1976) este o figură distinctă a culturii române contemporane. Prin cărțile și articolele sale, el scoate exercițiul filosofic din spațiul aseptic și indiferent al bibliotecii și amfiteatrului și îl reintroduce, cu îndrăzneală și naturalețe, în lumea vie [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now