Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Mihai Popa: Imitaţie şi abstractizare

Mihai Popa: Imitaţie şi abstractizare

Supradeterminarea este pusă, în gândirea blagiană, sub orizontul misterului, un factor metafizic absolut, instituit de Marele Anonim, termen sau metaforă care poate desemna substanţa, eul absolut, raţiunea imanentă, Tatăl extramundan, Inconştientul, Conştiinţa, de fapt, o „metaforă filosofică a Divinităţii”

Antropologia stilistică păstrează reflecţiile şi conceptele antropologice clasice ale culturii, pe care se întemeiază, adăugând, în schimb, raţionamente de ordin general, ca şi analize concrete, referitoare la dispoziţii, afecte, la modul în care ne referim, agreăm sau respingem o anumită realitate culturală, la concepte, idei, forme care sunt influenţate de caracterele stilistice. Am folosit termenul de caracter stilistic, gândin­du-⁠mă la aspectele fundamentale care stau la baza categoriilor stilistice. Categoriile stilistice influenţează categoriile sau genurile estetice – frumosul –, pe cele ale credinţei – cutremurarea sau pietatea –, ca şi pe cele ale cunoaşterii – adevărul, ele fiind categorii ale culturii în sensul cel mai larg. Categoriile stilistice influenţează atitudinea sau dispoziţia noastră estetică, religioasă, etică sau de cunoaştere, canalizând-⁠o sau determinând-⁠o din punct de vedere stilistic. Ele sunt gândite mai degrabă în sensul matricei stilistice blagiene, decât al clasicei accepţiuni kantiene sau al categoriilor aristotelice. Atunci când facem această afirmaţie, ne gândim la caracterele stilistice ca la nişte factori care influenţează persoana, individul din colectivitate, dar mai ales influenţează atitudinile, trăirile, opţiunile individului în devenirea sa culturală, din punctul de vedere al unor predispoziţii stilistice, aşa cum le-⁠au gândit Fr. Nietzsche sau L. Blaga.

Immanuel Kant, în Antropologia din perspectivă pragmatică (Antropologiepragmatischer Hinsicht), vorbind despre validitatea universală a unei plăceri, în speţă, a gustului, spune că judecata de gust este una mixtă: include atât o judecată estetică (primordială şi fundamentală am spune), cât şi una intelectuală1. Referindu-⁠se la gust, el spune că numai frumosul îi aparţine, dar nu şi sublimul.

Rămânând în zona validităţii judecăţii de gust, mai trebuie spus că, în antropologia şi estetica postrenascentiste, dar mai ales, în cea iluministă, referinţele unei judecăţi de gust erau deja sub influenţa unei „judecăţi” stilistice, care aparţineau gustului şi stilului renascentist: formele căutate, apreciate din punct de vedere estetic, erau forme echilibrate, armonioase sau „desăvârşite”, fie că ne raportăm la cele artistice, literare sau plastice, fie la cele naturale, prin prisma unei aprecieri estetice devenite normă „clasică” a bunului gust. Era vorba despre o raportare ideală care introducea un model, de fapt, o normă a gustului estetic (în peisaj, de pildă) care putea să devină artificială sau artificioasă, ori schematic rigidă, aşa cum a şi devenit în curentele academizante, când arta şi artistul au pierdut legătura cu trăirea artistică vie, ca şi cu modelul estetic al culturii antice greceşti, aşa cum l-⁠au trăit artiştii Renaşterii.

Prin intervenţia „estetismului” sau a unei priviri prea rigide din perspectiva sau poziţia unei doctrine, sau datorită prejudecăţilor artiştilor şi a teoreticienilor care predau o estetică „de catedră”, obiectul judecăţii de gust, obiectul frumos, se transformă, se sublimează ori devine o parabolă. „O astfel de reprezentare îşi apropie ordinea plastică severă, artificială a imaginii istorice. Felul ei de a fi nu este «natural». Ea nu ni se înfăţişează ca un act de simplă redare a ceea ce e unic sau întâmplător, ci ca o paradigmă.”2 Când avem în vedere caracterele stilistice, vizăm acei factori, conştienţi sau preconştienţi, care modelează producţiile spirituale ale omului luat ca întreg. Ei se pot schimba de la o epocă la alta şi pot fi schimbaţi de anumite personalităţi, dar, cel mai adesea, ei canalizează acţiunea şi creativitatea umană către anumite zone ale spiritului, îi conferă direcţii specifice de manifestare.

Stilul influenţează omul ca întreg

Când vorbim despre stil şi antropologie avem în vedere omul ca fiinţă integrală – complex determinată biologic, psihologic şi cultural –, dar îl circumscriem unor valori stilistice, care sunt altele decât ceea ce înţelegem prin valori culturale sau prin valori specifice unui domeniu al culturii. Caracteristica stilistică se aplică omului (individului) sau comunităţii, după caz. După Kant, caracterul persoanei are sens dublu: „semn distinctiv al omului ca fiinţă sensibilă sau naturală; al doilea este acela al fiinţei raţionale care este înzestrată cu libertate.”3 Kant se referă la trei semnificaţii ale caracterului (persoanei), şi anume la caracterul (caracteristicul) unei persoane ce aparţine facultăţii dorinţei (practice), divizându-⁠l în: a) natural, b) temperament (modalitate sensibilă), c) caracter pur şi simplu sau mod de gândire. „Primele două predispoziţii indică ceea ce se poate face cu omul; cea de-⁠a doua (morală), ceea ce este el însuşi pregătit să facă cu sine.”4 Desigur, ne gândim că stilul, deşi este o caracteristică definitorie a omului – una care ţine de sfera cu cele mai mari influenţe asupra omenescului, şi anume, sfera valorilor sau creaţiilor spirituale – nu este la îndemâna lui, nu este un caracter „pur şi simplu sau mod de gândire” pe care omul îl poate folosi după dorinţă. Stilistic, omul este mai degrabă determinat – Nietzsche, Spengler, Blaga – să fie, decât îşi determină liber existenţa. Chiar dacă ne gândim la omul istoric sau la istorie ca o componentă definitorie a omului, la istorie ca sistem cultural, în sensul atribuit de Dilthey, şi chiar ca viaţă care este mai mult decât suma trăirilor şi creaţiilor independente, nu vedem un sens al stilului la îndemâna omului istoric, ci, mai de grabă, o supra-determinare. Supradeterminarea este pusă, în gândirea blagiană, sub orizontul misterului, un factor metafizic absolut, instituit de Marele Anonim, termen sau metaforă care poate desemna substanţa, eul absolut, raţiunea imanentă, Tatăl extramundan, Inconştientul, Conştiinţa, de fapt, o „metaforă filosofică a Divinităţii”, o variabilă transcendentă, asemeni mărimilor variabile algebrice, care „poate să ia diverse valori. Metaforic sau simbolic, valorile sunt nedeterminate, dar algebric vorbind, o variabilă poate lua valori exacte, mărimi aritmetice”5. Supradeterminarea nu este un concept al cauzalităţii, un concept ontologic, ci un concept gnoseologic, o cenzură transcendentă exercitată de Marele Anonim asupra cunoaşterii individuate, o acţiune negativă continuă exercitată asupra cunoaşterii umane de orice fel, prin care El se „ascunde” curiozităţii ştiinţifice sau oricărei încercări a omului de a-⁠i pătrunde esenţa. „Actele de cenzurare exercitate de Marele Anonim nu sunt izolate, iar intervenţia sa nu este discontinuă. Blaga vorbeşte despre o «prezenţă continuă» a influenţei negative a Marelui Anonim. Efectele cenzurii exercitate de Marele Anonim sunt întipărite structural în toate modurile cunoaşterii individuate. Prin urmare, cunoaşterea individuată poate fie să ignore misterele existenţiale, fie să se instaleze în ele.”6

Individul uman poate totuşi să-⁠şi asume această determinare, nu ca pe un factor, ci ca libertate de creaţie.

„Stigmatul stilistic”

Dintotdeauna – de când oamenii s-⁠au raportat într-⁠un fel anume la existenţă prin reprezentări culturale – a existat un facies stilistic al omului care-⁠l deosebeşte individual şi istoric (cultural, spunem) de alt om. Acest facies Blaga îl numeşte stigmat, dându-⁠i o conotaţie creştină sau, mai profundă şi mai veche, de semn demonic, neînţeles şi de nebiruit de om, care te atinge (pe fiecare individ luat în parte) dindărătul lucrurilor şi al înţelesului lor. Antropologia stilistică studiază omul sub raportul acestor stigmate care ne diferenţiază şi ne pune în categorii spirituale atât de particulare, încât nu pot fi teoretizate sau definite, fiind categorii existenţiale, şi anume, ale existenţei noastre spirituale.

În Religie şi spirit, atunci când face o analiză istorică a celor mai reprezentative forme ale vieţii religioase, Blaga vorbeşte despre unele particularităţi ale religiozităţii ca experienţă extremă, care te pune în legătură cu Dumnezeu nu în sensul uniunii mistice, nici în acela al comunicării în limitele dogmei, ca, de pildă, a celei creştine, ci al credinţei dobândite ca o experienţă personală profundă sub forma unei crize, a căutării unui adevăr personal mai presus de orice adevăr, precum cel căutat de Kierkegaard, credinţa-⁠cutremur. Este o credinţă limită, o credinţă la limita de dincoace a extazului mistic, o transformare care te stigmatizează în urma unor teribile suferinţe şi îndoieli, probabil, zice Blaga, în cazul lui Sören Kierkegaard, „numai şi numai în pervazul protestantismului de factură nordică”7. Poate că în acest exemplu – la extremitatea cealaltă, a opţiunii brahmaniste sau chiar a celei budiste, care este golire de viaţă, trecere în anonimat – se iniţiază o direcţie de cercetare stilistică în antropologie.

De fapt, omul este o sumă, conştientă şi inconştientă, a unor determinări sau factori stilistici, aşa cum poate fi şi o opţiune pentru un model de cultură sau pentru valori, credinţe şi arhetipuri pe care nu le stăpâneşte, de care se lasă condus ori modelat. Ceea ce este cert, din tot ce aflăm observând, încercând să înţelegem marile direcţii ale culturii, valorile fundamentale ale credinţei, este că omul tinde să se menţină, pentru o clipă, la intersecţia dintre transcendenţă şi imanenţă, în existenţa sa limitată sau extinsă, ca specie, dar, mai cu seamă, omul caută o expresie sau un semn al trecerii sale care să fie o mărturie către sau despre un adevăr. Nu deţinem o memorie pură şi nicio gândire pură, nu suntem fenomene de conştiinţă complet detaşate de suportul corporal sau de evenimentele ce au loc în lume8, tot astfel cum nicio voinţă pură nu ne poate insufla, în lipsa voinţei noastre, reprezentări ale unei lumi aflate în permanent proces.9

Fragment din vol. Antropologie stilistică,
Editura Academiei Române

Note:
1. Imm. Kant, Antropologia din perspectivă pragmatică, traducere, studiu introductiv, note, indici de concepte, bibliografie de Rodica Croitoru, ediţia a II-⁠a revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Antet, 2013, p. 112-⁠113
2. Werner Hofmann, Fundamentele artei moderne. O introducere în formele ei simbolice, vol. I, traducere de Elisabeth Axmann-⁠Mocanu şi Bucur Stănescu, prefaţă de Titus Mocanu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1977, p. 160
3. Imm. Kant, op. cit., p. 143
4. Ibidem.
5. Dragoş Popescu, Teme şi explorări în filosofia româneas-că, Bucureşti, Editura ASE, 2016, p. 189.
6. Ibidem.
7. L. Blaga, Religie şi spirit, ediţie anastatică, îngrijire şi postfaţă Eugeniu Nistor, Târgu-⁠Mureş, 2014 (Sibiu, Editura „Dacia Traiană” S. A., 1942) p. 150.
8. Henri Bergson, Matière et Mémoire, Paris, Felix Alcan, 1919, p. 251.
9. Fr. Nietzsche, Naşterea tragediei, Bucureşti, Editura Meridiane, 1978, p. 231.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest