Metacritice

Cu o scrupulos documentată atenţie la detalii, Mircea A. Diaconu confruntă în acest text felul în care el citea articolele publicate în 1989 de Nicolae Manolescu şi Eugen Simion în România literară cu perspectiva sa actuală asupra actului critic, conştient deopotrivă de filtrul nostalgiei autobiografice şi de impactul ulterior decomplexant al contextului politic

„N-⁠a dispărut cu totul gratuitatea pură – şi ea ar trebui invocată tocmai pentru a demonstra că, excepţie fiind, confirmă regula. Nu-⁠i marea critică, la rându-⁠i, o artă pură, fără fraze?! În tot cazul, textele de-⁠acum, reluate din pagini de revistă majoritatea, nu mai întreţin această iluzie; sunt mai degrabă învinse, deci, militante. Dar şi aşa, constituie un bun prilej de reflectare asupra criticii. Nu e şi ea o dovadă a slăbiciunii, a precarităţii, a tranzitoriului? Tocmai de aceea, critica e fatalmente metacritică.” În siajul unui asemenea raţionament, construit premeditat pe o retorică a negativităţii reflexive, simptomatică pentru un critic lucid, profund etic şi autoscopic ca atitudine, Mircea A. Diaconu îşi ordonează textele adunate în Metacritice, volumul său apărut în 2018 la Editura Junimea din Iaşi cu intenţia conturării unei etape reflexive a gândirii sale literare.

Spiritul critic în 1989. Începând cu sfârşitul, cel dintâi act al Metacriticelor din secţiunea prima intitulată Contexte, analizează metonimic identitatea de sine a criticii literare româneşti în anul de ruptură 1989, interogată atât la palierul relevanţei sale, cât şi la acela al opţiunii metodologice, grefate pe un exerciţiu acut confesiv. Cu o scrupulos documentată atenţie la detalii, Mircea A. Diaconu confruntă în acest text felul în care el citea articolele publicate în 1989 de către Nicolae Manolescu şi Eugen Simion în România literară cu perspectiva sa actuală asupra actului critic, conştient deopotrivă de filtrul nostalgiei autobiografice şi de impactul ulterior decomplexant al contextului politic. Sensibil la nuanţele angajării în bătăliile critice purtate de către cei doi critici, autorul recunoaşte în câteva „din atitudinile din 1989, ceva din profilul lor ulterior”, ceea ce-⁠i permite să observe că, la modul ironic, ceva ce are aparenţa rupturii poate reprezenta, în fond, o continuitate.

O altfel de continuitate, accentuat traumatică, este urmărită în textul intitulat Despărţirea de comunism: traume, resentimente, frustrări (cazul revenirii din exil a lui I. Negoiţescu), incitant studiu de caz consacrat receptării critice a fostului cerchist. Contextualizarea migăloasă, responsabilă de lateralele istorice şi bio-bibliografice traversate de diagnoze precise, şi inventarul reacţiilor critice postdecembriste la volumele În cunoştinţă de cauză şi Istoria literaturii române creează premisele reconsiderării unei opere relocate inerţial în binomul politic/estetic, sau ignorate cu totul, consecinţa constituind-⁠o, printre altele, redefinirea dimensiunii fundamentale a lucrării scrise în exil de Negoiţescu: „…Istoria este un manifest care pledează pentru dimensiunea europeană a lumii româneşti. De aici, cred, şi actualitatea ei – în vremuri în care Europa e bântuită de naţionalisme şi de pericolul i-⁠liberalismului”.

În Istoria literaturii, adică despre haos, labirint şi metodă, imersiunea lui Mircea A. Diaconu în sfera istoriilor literare generează, inevitabil, şi o profundă reflecţie asupra domeniului, teoretizată într-⁠o suită de întrebări deschise, definite ideal într-⁠o ecuaţie conciliant-⁠totalizantă: „În ce mă priveşte, o repet, cred că istoricul literar ar trebui să slujească un anume neo-⁠pozitivism, care să-⁠l facă să se situeze între viaţa internă şi cea externă a literaturii, între viziunea organicistă (slăbită azi) şi recuperarea haosului (ceea ce ar presupune întoarcerea spre o factologie descentrată, a marginalităţilor – în fond, istoria literaturii, la rându-⁠i, are, vorba lui Pascal, marginile pretutindeni şi centrul nicăieri), între genul proxim şi diferenţele specifice, între subiect şi obiect, în fine, între istoriile consacrate şi noile tendinţe de legitimare”. Pe de altă parte, sub aspect metodologic, orice istorie literară trebuie să treacă – spune autorul – proba minimalistă a coborârii în factologic, ca ultim recurs legitimator.

Încheiată cu o mostră de echilibru militant şi moralitate într-⁠o epocă a tuturor relativismelor (Etica cercetării. Despre cum este cu putinţă cunoaşterea în postmodernism), seria Contextelor lui Mircea A. Diaconu lasă apoi locul secţiunii intitulate Ipostaze critice, ai căror protagonişti sunt critici şi teoreticieni precum Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu, Nicolae Balotă, I. Negoiţescu, Dimitrie Vatamaniuc, Mircea Zaciu, Mircea Martin, Mircea Mihăieş, Mircea Muthu, Gabriel Dimisianu, Eugen Simion, Al. Cistelecan, H.-⁠R. Patapievici sau Andrei Terian.

Conceput ca o introducere necesară la un studiu despre Titu Maiorescu, Maiorescu şi Lovinescu. Pagini despre voinţa politică şi voinţa critică explorează polemic textele lovinesciene consacrate criticului junimist, catalogate „deopotrivă operă de sfârşit de carieră şi operă de context [şi] în ambele cazuri, instrumente în validarea şi apărarea propriei poziţii”, Mircea A. Diaconu apreciază că „există suficiente argumente pentru a rediscuta viabilitatea portretului pe care i-⁠l construieşte Lovinescu magistrului său”. Consecinţa primă a acestei reconsiderări ţine de dizolvarea mitului intelectualului superior, contemplativ, sustras concretului şi neangajat politic. Subliniind dimensiunea militantă a celor doi, Mircea A. Diaconu observă că „Lovinescu n-⁠a fost doar un contemplativ, cum n-⁠a fost, de altfel, nici Maiorescu” şi deconstruieşte pas cu pas imaginea lovinesciană a unui Maiorescu „învins politic”, substituind-⁠o cu un portret fragmentar alternativ, angajat politic şi civic, dinamic şi minuţios documentat.

În zodia militantismul este situată şi opera de exil a lui I. Negoiţescu, la care autorul Metacriticelor revine în textul intitulat I. Negoiţescu. O incursiune în critica militantă. Pivotul amplului studiu dedicat Istoriei editate în 1991 este „exilul”, cu toate implicaţiile sale particulare, de la posibilitatea eludării constrângerilor localist-⁠naţionaliste la tentativa de a releva vocaţia europeană a literaturii române, de la starea de libertate în care lucrarea ia naştere la „exultanţa” spiritului critic favorizată de aceasta, dar mai cu seamă spiritul polemic angajat etic şi naţional. Centralitatea ideii naţionale traversează suveran paginile închinate neconvenţionalei viziuni a lui Negoiţescu despre paşoptişti, în care Mircea A. Diaconu vede „cheia descifrării sistemului care se concretizează în Istoria sa, a criteriilor sale de valoare şi, finalmente, a axiologiei propuse”. „Aproape deloc neutră ideologic – notează profesorul sucevean (toponimie convenţională oarecum, deoarece în interviul realizat de Vasile Spiridon, el îşi asumă programatic o identitate de graniţă, pasată fizic între Neamţ şi Suceava, dar proiectată ca echilibru spiritual generalizat) –, viziunea aceasta este o piesă dintr-⁠o construcţie militantă, care defineşte esteticul prin raportare […] la valorile europene”. Conştient de glisarea înspre estetic a scrisului lui Negoiţescu, salutată cu un automatism facil de către critică, Mircea A. Diaconu contracarează estetismul, insistând, dimpotrivă, pe dimensiunea angajată din discursul critic al fostului cerchist. Rezultatul îl reprezintă formularea a ceea ce autorul numeşte a a fi „contradicţia lui Negoiţescu”, adică „un mesaj etic, angajant, neiertător, radical, transmis în voalurile unui discurs atât de rafinat, încât emoţiile pe care le generează sunt mai degrabă estetice”.

Motivată subtil de afinitate, reverenţa făcută lui Nicolae Balotă se desfăşoară secvenţial într-⁠un text al cărui subtitlu, Calea, Adevărul şi Viaţa, transferă eticheta unui volum al cerchistului în „reperele unei fiinţe exemplare, al cărei sens rezidă chiar în recunoaşterea şi instituirea sensului şi în interogarea, prin intermediul lui, a propriei identităţi”. Deloc întâmplător, autorul decupează sistematic tot ceea ce demonstrează pasiunea hermeneutică şi obsesia adevărului în memorialistica subiectului său.

Adevărul şi binele revin simptomatic şi în portretul lui Dimitrie Vatamaniuc, marcat de superioritatea viziunii moralistului şi de entuziasmul trăirii detaliului în marea ţesătură a lucrurilor, dominante atitudinale deloc străine lui Mircea A. Diaconu. Aceeaşi familiaritate valorică îl condiţionează să aplaude demersurile lui Mircea Martin de a restaura demnitatea criticii literare, să aprecieze modestia (înţeleasă ca preocupare pentru adevăr şi pentru situarea corectă a criticului în raport cu opera şi cu sine însuşi) constructivă a lui Gabriel Dimiseanu sau să admire efortul sisific a lui Mircea Muthu în domeniul balcanismului.

Ultima secţiune a volumului, intitulată sintetic Două eseuri, trei interviuri, se deschide cu un text elaborat în trena cărţii sale din 2008, Cui i-⁠e frică de Emil Cioran?, cu titlul Cioran şi neputinţa de a fi altceva decât român, în care, departe de speculaţiile maculante, grăbite ale altora, Mircea A. Diaconu interpretează etapa franceză şi renunţarea la limba română ale lui Cioran ca soluţii de supravieţuire şi nu ca pe o ruptură fundamentală cu identitatea intelectuală de dinainte. La rândul său, textul consacrat prodigiosului Luca Piţu, intitulat La Sud de Dumnezeu. O insolitare cu omul din cajvana despre „prosperităţile viciului”, reprezintă o republicare a unui capitol dintr-⁠un volum anterior (La sud de Dumneze. Exerciţii de luciditate) motivată de „dorinţa de a introduce într-⁠un discurs, de data aceasta tare, bemolul relativităţii”.

Studiile adunate în paginile acestui volum indirect programatic poartă amprenta convingerii lui Mircea A. Diaconu (unul dintre cei mai de seamă critici pe care-⁠i îi avem în momentul de faţă) că între scris şi viaţă există o relaţie organică, că scrisul critic, chiar dacă se fundamentează pe nevoia compensativă generoasă a frumosului, presupune în primul rând etică şi responsabilitate.

Constantina Raveca Buleu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantina Raveca Buleu

Constantina Raveca Buleu s-a nascut la 16 martie 1979 la Bistrita. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea limba si literatura româna – limba si literatura germana (2002), apoi masteratul Istoria imaginilor – istoria ideilor din cadrul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now