Poet, prozator şi eseist, Mircea Ciobanu a debutat în „Tribuna”, în 1959, cu poemul La porţile luminii. Debutează editorial cu volumul de poezii Imnuri pentru nesomnul cuvintelor (1966). A fost redactor la diverse edituri (Editura pentru Literatură, Editura Cartea Românească şi Editura Eminescu). A publicat volume de versuri (Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, Patimile, Etica, Cele ce sunt, Versuri, Viaţa lumii), proză parabolică (Martorii, Tăietorul de lemne), scrieri cu aspect epopeic (Cartea fiilor), epistole poematice (Epistole, Armura lui Thomas şi alte epistole). A publicat, de asemenea, un roman ciclic, Istorii, în cinci volume. Reprezentative sunt şi dialogurile cu Regele Mihai, consemnate în Convorbiri cu Mihai I al României (Humanitas, 2008, ediția a III‑a), dialoguri ce stau sub semnul adevărului şi al autenticităţii. Poezia lui Mircea Ciobanu este caracterizată de critică cam în aceeaşi cheie: „ermetică” (Nicolae Manolescu), „sibilinică” (Marian Popa) şi „abstractă” (Dan Cristea). De altfel, într‑un text confesiv, autorul însuşi se referă la „obscuritatea necesară” a poemului, un fel de „corp translucid” în care se adăposteşte un mister arhetipal. Cu o stilistică eterogenă, poemele lui Mircea Ciobanu revelează reflexe ale teluricului, valenţe ale profunzimilor, căutări ale obârşiei. De fapt, multe versuri sunt configurate printr‑o ambivalenţă teluric/ celest, în care viziunea cuprinde sugestiile concretului, dar şi avântul spre transparenţă, spre elevaţie spirituală, spre reveria spiritualizată („Acea pătrime de pământ hulit/ Ce a crescut în limpedea mea carne”). În versurile lui Mircea Ciobanu se regăsesc, astfel, „adevărate performanţe în construcţia de stil, în supunerea chiar şi a celei mai recalcitrante materii verbale. Genul proxim al ciclurilor în ordinea structurilor artistice este ermetismul, un ermetism gramatical, obţinut prin cultivarea expresiei dificile, contorsionate, prin formulări eliptice, articulări derutante, prin utilizarea cuvântului în alt sens decât cel curent, prin renunţarea uneori la semnele de punctuaţie, prin folosirea aluziilor vagi şi în genere a unui sistem de semne ce pretinde cititorului iniţiere.” (Dumitru Micu)
Bolnav de „ispita veciei”, poetul notează metamorfozele elementelor, degradarea organicului, insinuarea maladivului şi a neantului în resursele vitalului, poemele redând o alegorie a agonicului, în care vitalul este depreciat, fiinţa se degradează, viziunea glisând spre spaţiul damnării şi al mineralului. Poeme precum Hoitarii sau Numai o vreme, cât o bătaie de pleoapă sunt ilustrative pentru retragerea înspre reveriile htoniene, în care teluricul e un spaţiu al regresiunii în arhetipalul iraţional („pământul târându‑se însuşi spre mine”), în timp ce eul îşi caută identitatea ontică printre elemente cu valenţe htoniene şi rezonanţe thanatice (soboli, cai de mare, lupi). Transparenţa este ameninţată de alunecarea în elementaritate („un val de lut lichid”), în timp ce acvaticul are consistenţă mâloasă, căci „sub uleiuri aduna‑ntuneric”. Halucinată, privirea poetului surprinde făptura himerică a inorogilor având „somn de moarte caldă în artere”, sau valurile care lovesc „podeaua cu berbeci fluizi”. Poet al adâncurilor acvatice cu reflexe thanatice, Mircea Ciobanu reuneşte vizualitatea halucinantă, tonalitatea gravă, solemnă şi hieratică şi starea de veghe a eului ce se caută necontenit pe sine, în adâncurile subconştientului: „să nu se‑aplece/ uimitul ochi al meu, deschis enorm,/ eu trebuie s‑alerg, să nu adorm/ sub zidul aşternut cu bruma rece”. Un poem, Praznicul mare, surprinde spectacolul haotic al unei lumi în care elementarul colcăitor este omniprezent, cotropitor, ameninţând însăşi existenţa fiinţei umane: „Ah, am văzut mai demult/ într‑o repede‑amiază de toamnă,/ nu prea departe, spre vii, părăsite gorgoane de struguri./ Mustul sub ele, băltind, îmbuibase pământul;/ galbene seve și roșii,/ trândave seve săpaseră șanțuri pe clinele văii./ Cheaguri cât palma zvâcneau, și dospeli, înspre iazul din vale,/ iazul din vale creștea ‑/ apele lui, îndoite cu mult, le‑am văzut/ răsuflând peste maluri.// Drojdie sporul de must se făcu peste ape.// Apele fierb – nu doar apele fierb,/ chiar și fântânile fierb în adâncuri!/ chiar și pe fundul canalelor freamătă mâlul!/ ‑astfel strigam, pe când dulcile/ dealuri de struguri scădeau sub rotirea‑nsetatelor stoluri.// Ca dintr‑un mare cadavru vedeam înălțându‑se/ păsări cu zborul turbat,/ cețuri de‑alcool străvezii; legiunile viermilor roșii/ fluturi nășteau – legiuni muribunde – și flame spectrale.” Imaginile carcerale, ale existenţei în captivitate, în care avatarurile închiderii şi pătimirile în solitudine sunt surprinse cu acuitate a revelării senzaţiilor imediate: „Iată s‑a‑nfipt în canaturi și‑n timp ce coboară/ Face grilaje și trainice noduri –/ Fereastra odăii de scris/ Stă sub o umbră mai deasă acum decât norul de‑aseară”. Disperarea, tortura, supliciul şi agonia sunt stări pe care poetul le surprinde în poemul Trapezunt, în care detaliile revelatoare sugerează jocul indelebil al vieţii şi al morţii, al vinii şi al remuşcării: „Împins de glasuri, dat pe mâna serii/ coboară treapta‑ntâi. Sub Trapezunt,/ dreptatea coridoarelor te‑alungă;/ ungherele te‑ntâmpină și varul/ pe care‑l ștergi cu umerii pe ziduri/ e singura părere de zăpadă/ a frigului din aer; o, meandre./ La locul zis Al tragerii la sorți/ te‑așteaptă ei cu gleznele‑n lagună/ și ce va fi e suma împletirii/ și ce va fi e suma celor patru/ călătorii spre cheile cupolei/ a unui răspicat ecou de strigăt./ Verigi și clești, rețele strânse, lanțuri!/ Acolo unde viu cadranul spune/ rotirea‑n loc și‑ntoarcerea la curbă,/ bolnav de viață fie altul/ și ceața gurii altuia să lase/ alb semn că e, la ceasul oglindirii”.
Proza lui Mircea Ciobanu redă o antinomie a eului şi a lucrurilor, transfigurând ambivalenţa păcatului şi a redempţiunii, revelator fiind toposul dublului, la care se adaugă dilematicul arhetipal, cu ascendenţe livreşti (Dostoievski, Camus, Kafka), trasate în regimul prozei parabolice şi alegorice, în care se integrează personaje‑martori cu rol de liant al naraţiunii (Logofeteasa, Chiva, Sache, Bulfa, Maria Dine, Miron Roșescu, Leon Pascal), profiluri fantasmatice şi simbolice, încarnări relevante ale morţii, fricii, angoasei şi provizoratului, dar şi glisări de la formal spre informal, de la concret la fantasmă, de la „materia lutoasă”, la transfigurări şi spiritualizări cu funcţionalitate livrescă, prin care se configurează raporturile nuanţate dintre realitate şi imaginar. În cărţile de proză (Martorii, Istorii, Armura lui Thomas, Cartea lui Iov), autorul dezvăluie o lume halucinantă, în care concretul şi fantasticul de întrepătrund, asimilându‑se esenţele ascunse, într‑un ansamblu narativ cu registre şi resurse stilistice diverse, în tonalitate eseistică, cu acolade, paranteze, reminiscenţe, rememorări şi reflexe poematice. Desigur, scriitorul nu se limitează la desenul strict obiectiv, la reprezentarea lumii concrete, căutând să descifreze ceea ce se află dincolo de aparenţe, de stratul banal al vieţii lumii.
Martorii este reconstituirea dispariţiei unui autor căruia îi apăruse romanul Lupta cu lucrurile. Anchetatorul îi interoghează pe cei care l‑au cunoscut pe autor, pe martorii biografiei sale, din diverse medii, cu diferite impresii despre scriitor, redate în cele mai insolite modalităţi stilistice, de la stilul administrativ la cel vibrant, liric. În Istorii, eroii sunt bântuiţi de reflexe ale instinctualităţii şi de dileme intelectuale, într‑un roman parabolic, în care figurile artei şi ale artistului se încadrează cu naturaleţe în ansamblul amplu al naraţiunii, în care tradiţia şi modernitatea se întrepătrund. Scriitorul inserează în nucleul devenirii epice un principiu al verosimilităţii, al reprezentării mimetice, relativizat de eteroclitul naraţiunii, de succesiunea de tablouri, de suprapunerea de planuri epice sau de modificările, rupturile şi întreruperile de ritm temporal. Critica a observat epica de moravuri şi de caracter, dar şi ingeniozitatea compoziţională sau virtuozitatea stilistică, din care nu este absentă o doză de rafinament erudit, stilul fiind „mai abstract în fastul lui discursiv‑intelectual, de o elegantă distanţă, neocolind sugestia solemnităţii şi un anume farmec livresc, de carte «veche»” (Nicolae Manolescu). Spirit erudit, fantast şi livresc, Mircea Ciobanu a ilustrat, în cărţile sale, teme importante (suferinţa, destinul şi avatarurile lui, libertatea, vina, trauma şi expierea), prelucrate în modalităţi parabolice şi alegorice, în tonalitate gravă, cu rezonanţă oraculară.
■ Profesor univ., scriitor, critic, teoretician şi istoric literar, eseist
Iulian Boldea
