Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Marian Victor Buciu: Limite (auto)hermeneutice

Marian Victor Buciu: Limite (auto)hermeneutice

Neînţelegerea, în astfel de situaţii, este preferabilă tentativei de a ajunge la un simulacru de înţelegere. Şi înţelesul se înscrie în viitor, într-⁠un esenţial şi necesar Posibil

Gândirea lui Breban este una involuntar şi totodată natural „semiotică”, în sensul că nu se fixează pe sensul ultim, pe comprehensibil. Trăieşte-⁠n cercul verbal. Cuvintele circulă şi închipuie realul (conceptul), apoi şi realitatea. Misterul existenţei este un efect de (ne)înţelegere.

Totul este, în limbaj, deplasat, ca atare metaforic. Iar regenerarea verbală salvează de la moartea limbii, care planează ca în viaţa largă. Termeni majori tind să cadă în anonimitate. De pildă, constată el, există cuvintele „iubit, iubire, dragoste, care şi-⁠au pierdut de mult orice înţeles riguros”. Despre rău se întreabă: „Dar e cineva capabil de a-⁠i înţelege cu adevărat resorturile sau esenţa pentru a ne feri în viitor, dacă acest lucru e posibil, de ceva asemănător?”

Neînţelegerea domină filosofia/filosofiile. Întreaga gândire este pusă doar pe contradicţie. Se trăieşte cu demisia în fapt a înţelegerii. La om, Breban constată „fuga de ceea ce nu înţelege”. Fuga: temă muzicală şi literară, epică. S-⁠ar fi produs o regresiune a cunoaşterii. Omenirea, iniţial, a „ştiut totul”. Certitudinea s-⁠a ascuns în incertitudine. Claritatea s-⁠a camuflat în ambiguitate. Topos modern, ambiguitatea: „Loc în care «înţelegem» şi în acelaşi timp «nu înţelegem»…”.

Etno-⁠analiza lui Breban înţelege, totuşi, că românul este „pregătit” pentru „eşec, suferinţă sau grave neînţelegeri”. Deţine o capacitate de rezistenţă, de înţelepciune stoică. Are o relaţie, într-⁠o măsură, adecvată cu limba, pe durata individuală, dar şi istorică, a trăirii. Spiritul acesta transpare în metafizica noastră folclorică, balsamică, farmacopeică. Cu condiţia de a-⁠l urma, de a-⁠l încuviinţa. Întrucât „fantasticul popular românesc (…) ar trebui să ne vindece de traume dureroase şi care nu trebuie neapărat «înţelese»”. O analiza etno-⁠psihologică de profunzime există în capitolul XIII (Exilul). Exilul interior capătă o semnificaţie istorică pe care cei mai mulţi, aproape toţi, o trec cu vederea. „Exilul secular interior românesc a însemnat în primul rând o visare, azi se cheamă o utopie…”. Pe o linie considerată mai degrabă anti-⁠naţionalistă, naţionalistul (la vreme de cumpănă, cum deprinsese de la tatăl lui) Breban crede şi el că românii nu cred în ei, dar doar într-⁠un Salvator. Ne lipseşte solidaritatea etnică, istorică şi rămânem cu „incapacitatea de a face un front unic în momente de real pericol”. Ca Goga, Breban descoperă istoria ca „maşteră”: „în istoria recentă, noi, Românii, nu am avut noroc”. Termenul noroc capătă funcţie de concept. Care, cum citează, după Hegel, generează realitate.

Despre Dumnezeu, notează: „mă închin lui (…) încerc să-⁠l înţeleg”. Calea înţelegerii nu este eliminată, ca în cazul tatălui biologic, dar şi în acest caz cu o anumită rezervă. Îşi neagă faţă de tatăl neînţelegător şi aspru „dreptul să-⁠l judec, poate nici măcar să-⁠l înţeleg (s. NB)…”. Înţelegerea, ca şi cauzalitatea, este apanaj raţional, precis limitat, nedeplasabil, ca atare impropriu limbii aflată mereu pe cale, în mers, expusă metaforicului.

Pe cât se poate, confesorul ar vrea să înţeleagă calea închisă a înţelegerii personale. Puternica sa opoziţie la comprehensiv, la ceea ce „face” limbajul creator şi interpretativ. O lacună sau o extirpare organică a raţionalului: „Acest refuz de a «înţelege» mă urmăreşte până azi”. Iar ceea ce azi nu „înţelege” este, notează repetat, poziţia pro şi anti-⁠globalizare, după expierea unui sistem dictatorial, firesc de urmat într-⁠o respiraţie colectivă întremătoare. Acuză, mai presus de toate, în actualitatea istorică, banul, euro-⁠ul, „aproape singurul nostru purtător de valori azi”. Dezvăluie şi în ultimul capitol despre exil globalismul ca fiind utilitarist, iar în cel despre suspiciune denunţă capitalul care ignoră arta, cultura, civilizaţia.

O dramă istorică, familială, socială, a adoptării raţionalului ca iraţional, este decelată pe calea retrăirii reflexive: „Dar, vai, nici eu, nici alţii, nu puţini, care veneau ca şi mine din burghezie sau din ţărănimea răsărită, prestigioasă, nu reuşeam să înţelegem că, voind încadrarea noastră în social, de bine, de rău, ne aventuram pe un sol de o impredictibilitate soră cu visul, acele coşmaruri în care nu toate tonurile şi scenele sunt oribile!”

Metoda „filosofiei” sale de viaţă are la bază circumspecţia, reţinerea, un fel de adâncire prin lărgire a poziţiei şi atitudinii cunoscătoare, în faţa a ceea ce se impune drept major: „Cum fac cu lucrurile «mari» din existenţa mea, nu de a «înţelege», ci doar de a privi, de a vedea, de a contempla”. O suspensie a (d)efectului de înţelegere. Răspunsul său la „marile întrebări” este cunoscutul „nu ştiu” socratic. Trăim şi fără a înţelege esenţialul vieţii, nu este potrivită calea irealităţii (dez)amăgitoare a înţelegerii. Din unghiul său de contemplare (teorie), îşi expune „ideea mea stranie a «neînţelegerii» acceptate a realelor surse şi «rosturi» ale existenţei şi materiei”. De aici, îndreptarea spre „Posibil” (scris cu majusculă).

N. Breban devine un apărător, prin excepţie şi totodată excepţional al neînţelegerii. Am spune: al, cum scrie, de fapt cum gândeşte, Eminescu, neînţelesului saturat de înţeles. În treacăt trebuie menţionat că Viaţa sa nu uită nici „teoria post-⁠romantică a «geniilor neînţelese»”. Revenind la ceea ce excedă regula, el subliniază imperativ că unele cuvinte sau priviri „trebuie să rămâie nedesluşite”. Neînţelegerea, în astfel de situaţii, este preferabilă tentativei de a ajunge la un simulacru de înţelegere. Şi înţelesul se înscrie în viitor, într-⁠un esenţial şi necesar Posibil. Atenţionează că în­că nu „desluşim prea bine” unele reflexii din Dostoievski ori Nietzsche. Câte un aforism al acestuia din urmă, mărturiseşte Breban, a fost „înţeles” cu o marcată întârziere. Adevărata înţelegere devine revelatoare. Ea nu este a sinelui, nici prin sine, dar prin altul către sine. Prin Proust, recunoaşte aici, ultimativ, confesorul, întors prin viaţă, „mi-⁠am înţeles eu însumi acel désarroi, zăpăceala, fascinaţia şi neîncrederea mea în faţa propriei epoci dramatice trăite, numită în general adolescenţă”. Iar după şi mediat totodată de eul civic, i s-⁠a revelat şi eul artistic. Tot prin Proust, „am înţeles o dată şi pentru totdeauna arta descrierii şi a tipologiei în roman”. Se referă aici, probabil, la lectura de la 20, recurentă şi aprofundată în jurul vârstei de 30 de ani.
Există şi neînţelegeri critice, reproşabile, pe care nu ezită să le puncteze. Crede, de exemplu că „nimeni nu a înţeles”, în romanul său Îngerul de ghips, autodestrucţia şi renaşterea lui Minda. Poate fi contrazis, dar nu în felul său, nuanţat. Chiar şi Marin Preda, ca editor, a recunoscut că „nu înţelege prea bine romanul”. În Viaţa mea, nu mai există portrete ale unor critici importanţi, oarecum providenţiali (ca în – surprinzător – Trădarea criticii!) Aici, memoria îi este ocupată de criticii oportunişti, partinici. Într-⁠un loc, înşiră numele câtorva: Ov. S. Crohmălniceanu, Dumitru Micu, Nicolae Tertulian, Eugen Luca. Criticii literari, în înţelegerea şi experienţa lui cu ei, sunt, după Breban, diferiţi. Criteriile de (de)clasare? Prin experienţa de viaţă: unii au ajuns în puşcăriile regimului comunist. Ori prin caracter: cei oportunişti fiind „aserviţi… Partidului”. Aceştia l-⁠au premiat pe Ion Lăncrănjan cu romanul proletcultist Cordovanii, la concurenţă cu G. Călinescu. Breban îşi va aminti şi spre sfârşitul Vieţii… de „furca politrucilor din critica literară”. Criticii proletcultişti revin în altă pagină, în formaţia: „Noii cerberi de tipul Savin Bratu, Vera Călin, Vitner, Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Vicu Mândra, Iosifescu, D. Micu, cronicar la Scânteia, şi alţii…”. S. Damian este un nume protejat prin lapsus sau „etc.” să fie efectul limitării din plictiseală? La o altă categorie, un nenumit este Eugen Simion, atunci când se aminteşte că lui Petru Dumitriu, după căderea regimului dictatorial al lui Ceauşescu, „unii s-⁠au grăbit să-⁠i consacre largi interviuri”. Moment în care Breban găseşte potrivit să evidenţieze, poate nu doar pentru cei care-⁠i ironizează azi naţionalismul, că „n-⁠a întors spatele României”. Context în care, tot Breban îi apără (de N. Manolescu!) pe „fasciştii” Cioran, Eliade, Noica, Vulcănescu, Ion Barbu.

Pe foarte tânărul Breban l-⁠a rănit refuzul literar, din anii 1955-⁠1956, de la Cluj, la revista Tribuna, dominată de un gros şi ros provincialism. (Eh, la Craiova, cu intermitenţă, provincialismul încă este triumfător!) A fost, la debutul în roman şi în primii ani, la alte două romane, „uimit de reacţia cotidienelor partidului”, notează cel care trăieşte constant într-⁠o simultană sperietură-⁠uimire. A fost atacat de critică sau ignorat după 1971. Dar tot după 1971, „cărţile mele cele mai bine comentate şi cu publicul cel mai larg au fost publicate după ieşirea mea din sistem”. Au făcut cariere, citim în capitolul XII (Cariera), şi Preda, Marino, N. Stănescu, Doinaş. Memento celor care din ignoranţă şi/sau răutate, forme de trădare a criticii, îl pun în rândul celor cu care s-⁠ar fi legitimat epoca istorică ce pare azi – cât de cât – revolută.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now