Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » María del Carmen Ugarte García: Grădinile austere ale Aurei Christi

María del Carmen Ugarte García: Grădinile austere ale Aurei Christi

Anul acesta ne-⁠am apropiat de România, a cărei literatură ne este destul de necunoscută, în ciuda apropierii relative. La standul dedicat acestei ţări, am întâlnit o ofertă interesantă de opere traduse din toate genurile: proză, istorie, eseu, poezie… Această apropiere a fost posibilă datorită activităţii editurilor care riscă mult şi a muncii nepreţuite depuse de traducători, care întind punţi importante nu doar între două limbi, ci şi între două culturi

A avea acces la literatura altor ţări, scrisă în alte limbi nu e uşor pentru cititorii de „la firul ierbii”. Astfel, de cele mai multe ori, lăsând preferinţele deoparte, lecturile noastre se orientează către cele ale propriei ţări, scrise în limba proprie, sau, în cel mai bun caz, noi, spaniolii, ne ducem spre cărţile care constituie mari succese la nivel mondial, care provin, în majoritatea situaţiilor, din lumea anglo-⁠saxonă şi care ajung în vitrinele principalelor librării prin intermediul marilor case editoriale. Doar, o dată pe an, apariţia unui premiu Nobel şi, cu el, actualizarea unui nume până atunci necunoscut rupe parţial această tendinţă de detaşare de literatura altor ţări, prin abundenţa de cărţi scrise de autorul premiat, de pe tejghelele aceloraşi mari librării.

Totuşi, sunt alte ocazii de care trebuie să profităm. Instituţia „país invitado/ţară invitată” în cadrul Târgului de Carte din Madrid ne oferă marea posibilitate de a pătrunde în lumea altor literaturi, altor culturi pe care avem obligaţia să le cunoaştem. Anul acesta ne-⁠am apropiat de România, a cărei literatură ne este destul de necunoscută în ciuda apropierii relative. La standul dedicat acestei ţări, am întâlnit o ofertă interesantă de opere traduse din toate genurile: proză, istorie, eseu, poezie… Această apropiere a fost posibilă datorită activităţii editurilor care riscă mult şi a muncii nepreţuite depuse de traducători, care întind punţi importante nu doar între două limbi, ci şi între două culturi.

Ediţia bilingvă a Jardines austeros/ Grădini austere, volum de versuri semnat de Aura Christi, Éride Ediciones, este o primă oportunitate de a o cunoaşte pe autoare, a cărei operă a fost tradusă în numeroase limbi, însă până acum nu apăruse nici în limba spaniolă, nici în Spania. Traducerea a fost realizată de Dana Oprica, o traducătoare care a reuşit să aducă publicului spaniol ceva ce ar fi fost de neatins. E, deci, binevenit acest nimerit proiect editorial.

A o citi pe Aura Christi înseamnă mai mult decât a citi poezie, înseamnă, în acelaşi timp, a învăţa despre istoria recentă a Republicii Moldova sau a Basarabiei şi, prin extensie, despre viaţa de zi cu zi sub extincta URSS. Ne aflăm în faţa unei autoare care se declară a fi „un fruct exotic – ca să nu zic bizar – al literaturii ruse”, care scrie, totuşi, în limba română din dorinţa pură de a o face, şi nu doar pentru că e limba familială, ci şi din convingerea că, fie-⁠mi permis topicul, limba este adevărata patrie.

Câţiva dintre noi s-⁠ar putea gândi că suntem cu toţii moştenitorii culturii ruse universale, ai lui Tolstoi şi ai lui Dostoievski, însă, pentru generaţia care a crescut sub regimul dictatorial sovietic, a veni dinspre cultura rusa înseamnă mult mai mult, înseamnă să ai mereu în minte, aşa cum bine zice autoarea în prefaţa cărţii, câteva linii directoare, ochiul marelui „frate” omniprezent, al cărui simbol vizibil era acel portret ubicuu al lui Lenin. A ieşi din aceste linii prestabilite dinainte, a căuta ceea ce este propriu, individual, sunt necesităţile unei generaţii întregi la care autoarea răspunde.

Aura Christi s-⁠a născut la Chişinău, Moldova, din părinţi moldoveni, care proveneau din familii înstărite, ale căror bunuri au fost expropriate de regimul sovietic. Deşi a urmat o educaţie în limba rusă, limba oficială în Moldova acelor ani, a studiat limba maternă, limba română, pe cont propriu, aşa cum au făcut toţi colegii săi de generaţie. În ciuda presiunii formale, în Basarabia (Moldova actuală), s-⁠a păstrat întotdeauna limba română ca un nucleu de rezistenţă. După ce şi-⁠a recuperat naţionalitatea română, ca urmare a prăbuşirii zidului, Aura Christi se mută în Bucureşti şi de peste treizeci de ani scrie în limba română. Operele sale au fost traduse în numeroase limbi, însă niciodată în limba castiliană. Cu această carte, avem acces nu doar la opera unei autoare, ci la opera unei întregi generaţii.

Încă din titlu, Jardines austeros/ Grădini austere, întâlnim două concepte contrapuse care apar ca o constantă în toată opera. În faţa prospeţimii şi a bucuriei pe care ne-⁠o transmite evocarea unor grădini, în locul unui frunziş de nepătruns pe care ne aşteptăm să-⁠l găsim, descoperim realitatea unei austerităţi specifică ascetismului. În faţa ochilor noştri se deschide o grădină de speranţă, care revine, spre surprinderea noastră, cu frecvenţă la tonuri de gri şi la trecut, care devine prezent, mereu negru. Negrul, noaptea, moartea, tonurile gri sunt omniprezente în aceste poeme în care „totul ia culoarea, gustul cenuşii”, şi în care se dă o luptă permanentă pentru a ieşi din abis şi din trecut.

Suntem în faţa unei poezii pline de simbolism, într-⁠un clar ton expresionist. Poemele primei părţi, Signos/Semne, ne arată această muncă jinduitoare de a ajunge într-⁠o lume mai bună, mai liberă, ceva ce nu se obţine întotdeauna, precum acei călători în timp, tulburaţi înainte de răsărit: „Ne uitam unii la alţii de parcă am fi venit din alte lumi”. Totul se petrece între două lumini, care până în zorii zilei se transformă într-⁠un duşman al acestei lumi fireşti – umbrele: „Şi vedem soarele ţâşnind ca un proiectil”. În cele din urmă, pare că noaptea iese învingătoare, dat fiind că noaptea este locul obişnuit spre care se întoarce. Spre moarte merge şi poeta, ca să scrie tocmai de acolo: „Nu trece nici o zi/ Fără să mă gândesc la moarte”, declară Christi la începutul unei poezii al cărei titlu este revelator: „En la luz de la muerte/ În lumina morţii”. Moartea este adevărata lumină şi trebuie să fi murit pentru a avea perspectiva adecvată. Trebuie să trăieşti exilul, în exil, ca să întâlneşti adevăratul cămin înlăuntrul fiecăruia: „acasă – în exil (hogar – en el exilio)”.

Exilul, în definitiv, apare îndulcit oarecum, aşa cum se arată în titlul poemului care încheie prima parte: În dulcea pribegie. Remarcăm această prepoziţie care face dintr-⁠un stadiu sufletesc un loc unde se poate trăi, în dulcea pribegie, un contrast de cuvinte care, încă o dată, alterează pre-⁠judecăţile. Exilul este un loc plăcut unde revine. Poemele din Grădini austere demolează ziduri, prejudecăţi, acel locus amoenus se găseşte acolo unde ne gândim cel mai puţin. Trebuie să uităm sensul cuvintelor, deoarece acestea, sub peniţa autoarei, aduc noi semnificaţii. Ne mişcăm în limitele sfumaturilor, ale clar-⁠obscurului, care îşi găsesc soluţia nu ziua, ci noaptea. Călătoria sufletului a fost lungă, însă revine cu amprentele a „tot ce n-⁠ai trăit,/ tot ce n-⁠ai văzut”, pentru că încă mai rămâne o bună bucată de parcurs din lungul drum.

Cea de-⁠a doua parte anunţă tonuri de bucurie, Psalmi, însă moartea, acea moarte clară şi constantă continuă să fie prezentă chiar de la primul vers: „Zi îndoită spre moarte”; lăsam în urmă ceea ce nu am trăit şi nu am văzut din etapa anterioară şi facem noi înşine drumul: „Drumul mi-⁠l tai, mi-⁠l frământ”. Cu toate că se plimbă între noapte şi moarte, poeta şi noi, cititorii săi, ne simţim obligaţi să descoperim ceea ce se ascunde în spatele cotiturii acestui drum care ne duce, fără remediu, spre moarte.

Călătoria continuă prin grădinile austere, unde natura este prezentă în mod timid. Fulgerele, furtunile şi ploia sunt, în schimb, prezente în toată magnificenţa lor. De asemenea, animalele, uneori feroce precum lupii, alteori înfricoşate, precum albinele care fug, îmbulzite, de ploaia de august, câteodată colorate, precum fluturii, dornici să rupă întunericul nopţii. Natura e înfăţişată prin acei copaci care apar presăraţi pe drum, pe ici, pe colo: un cais peste care cade zăpada, plopii care ţintesc spre cer abia străpung negura, deoarece până şi iedera ne conduce spre cenuşiul care invadează tot. Din fericire, furtuna smulge de pe ramuri „fructele coapte”, deşi acestea sunt prezentate, ciudat, ca „somnoroase”. În cele din urmă, „copacii ne devorau umbra, petele/ de lumină rea”.

Nu trebuie să ne mulţumim cu aceste schiţe de pensulă, trebuie să mergem spre o relectură înceată cu toate simţurile, deoarece avem în faţă o poezie autentică. Să ne lăsăm invadaţi de muzicalitatea cuvintelor! Poeta ne transmite sentimente, emoţii, de foarte puţine ori fapte obiective; noi, lectorii, trebuie să ne lăsăm abandonaţi sunetelor pe care aceste cuvinte ni le sugerează. De asemenea, a fost foarte inspirată alegerea unei ediţii bilingve cu prezentarea textelor – în limbile castiliană şi română – în paralel, deoarece, deşi nu cunoaştem limba română, nu o dată privirea ni s-⁠a dus către pagina din dreapta ca să ne lăsăm învăluiţi de aceste cuvinte pe care nu le cunoaştem, de aceste sunete pe care nu ştim să le pronunţăm, dar pe care le intuim, cu scopul de a ne apropia mai bine de opera autoarei.

Aleg la întâmplare: „Nici un sunet nu-⁠mi brăzdează/ carnea. Nici un tremur. Nicio chemare”, liniştea este absolută, aşa cum ar fi o noapte liniştită la munte. Dau pagina şi ochii mei se opresc la un mănunchi de vocale închise: „… milenii/ imagini, unghiuri, pliuri, priviri” şi mintea mea ajunge la versul parcă rupt din poezia lui Luis de Góngora „infame turba de noturnas aves”, deoarece asta este poezia: a simţi mai mult decât a trăi, a ne lăsa în voia imaginilor poetului, care să facă să le ducă, să şi le asume pe ale noastre. Şi încă un vers: „Mă scufund, mă scufund/ în mierea otrăvii scăpate”, ne afundăm şi încercăm să scăpăm.

Deşi traducătoarea a optat pentru o traducere clasică, tonul poetic se păstrează de-⁠a lungul întregului text şi se întăreşte în anumite pasaje cu care încheiem, recomandând descoperirea, încă o dată, de către noi înşine a frumuseţii cuvintelor tăinuite în această carte:

de viernes a viernes errado
en el vacío vivo —de otrora—
de donde vienes
y vienes
y vienes

de vineri până vineri rătăcit
în golul viu – de-⁠odinioară –
din care vii
şi vii
şi vii
5 de junio de 2015

Traducere din limba spaniolă
de Dana Oprica

■ Doctor în filologie hispanică,
Universitatea Complutense din Madrid

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest