Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Lumea, univers al „caselor de sticlă”

Lumea, univers al „caselor de sticlă”

„Vei merge până te vei găsi pe tine şi te vei vindeca… Dacă ai puterea, când te întorci acasă, să pui pe hârtie sentimente, trăiri, emoţii, revolte, frustrări… Tu duci în spate un sac plin de aur şi ţi‑e teamă să nu pierzi bănuţul ruginit din pumn. Ce copil rătăcit! Fii mereu călător pe dinăuntru! Călătoria aceasta nu are sfârşit!”

Nu putem deveni decât
ceea ce suntem dintotdeauna
Rodica Gabriela Chira, Casa mea de sticlă

Casa mea de sticlă (Modelare, post‑scriptum Maria Vesa. Postfaţă Sonia Elvireanu, Iaşi, Editura Ars Longa, 2018), „pseudojurnalul” Rodicăi Gabriela Chira, se doreşte a fi un experimental „joc cuantic” al căutării de sine şi, implicit, a celuilalt, cu ecouri reverberate în timp, imprevizibile şi tainice, care se lasă descoperite treptat, în funcţie de apropierea/ distanţa dintre mereu aceiaşi participanţi la joc, scriitorul şi cititorul, Eu şi Tu. Cartea rămâne expresia mimetică a gratuităţii ludicului creator primordial, o superbă coincidentia oppositorum care reconectează în (non)spaţiul de cuvinte şi idei („magazin de cuvinte”, în accepţiunea Mariei Vesa) imanentul la transcendentul altfel inaccesibil. Formula confesivă aleasă de autoare permite „închiderii să se deschidă şi deschiderii să se închidă”, într‑o complicitate căutată de orice scriitor între Eul său creator, ocultat şi revelat deopotrivă în cuvinte, şi eul receptor al cititorului: „(…) un joc cuantic prin care realizezi că Eu nu e nicidecum egoul, ci fiinţa ta adâncă, cea care participă la Fiinţare, fărâmă ce se integrează în Tot, picătura din ocean, dar şi sfera care se închide şi se deschide, după cum spune Horia Roman Patapievici în Ochii Beatricei. Cum arată cu adevărat lumea lui Dante?. Eu eşti deopotrivă tu şi celălalt. În Eu sunt te regăseşti pe tine ca individualitate, dar şi ca parte a de necuprinsului întreg”.

Cartea Rodicăi Gabriela Chira este o casă de sticlă prin a cărei transparenţă Eu şi Tu se privesc, se analizează, se cunosc reciproc şi fiecare pe sine, constatând că diferenţe provocate de trans(a)parenţa sticlei sunt subiectivităţi ivite în ochii fiecăruia, dintr‑un viciu de refracţie/ reflecţie al luminii. Pseudojurnalul se dovedeşte o carte de „esenţă tare”, scrisă cu sensibilitatea lucidă a femeii inteligente, atrasă irezistibil de exerciţiul socratic al autocunoaşterii, de a experimenta deliciul supliciului căutării de sine doar pentru a se pierde din nou şi a se regăsi mereu alta şi totuşi aceeaşi. Scrisul trădează o personalitate creatoare complexă, hrănită din lecturi variate, experienţe de viaţă şi culturale diverse, cu predilecţie din spaţiul cultural francez, dar nu numai, de unde exersarea tehnicii proustiene de autoanaliză, într‑o formulă adaptată, nu mimetică, însă, şi valorificarea unor ecouri delicate de mistică pascaliană, acordată la cea autohtonă ortodoxă. Chiar dacă în aparenţă se evidenţiază prin lejeritate, frazarea ascunde preocuparea lingvistului pasionat de subtilităţile limbii franceze pentru atingerea unui rafinament expresiv aparte. Pe de altă parte, la rândul lor, propoziţiile scurte sunt la fel de dense, încărcate emoţional, cu accent pe notaţia climaxului unor sentimente şi trăiri puternice.

În egală măsură, prin prisma aceloraşi legi ale fizicii cuantice, alături de alte forme ale artei – spectacolul de teatru, concertul simfonic sau de jazz –, cartea capătă calităţile unui „spaţiu median” între cel care produce Frumosul din preaplinul darului său şi cel care îl consumă spiritual, îl asimilează dintr‑o nevoie de „umplere” a unui gol neştiut, dar mereu prezent: „acel spaţiu este menit să creeze o legătură, să realizeze mesajul, ca îngemănare a ceea ce se transmite, pe de o parte, şi a nivelului receptării, de cealaltă parte. În funcţie de cum se umple spaţiul median, se poate vorbi de reuşita sau de nereuşita întreprinderii, în cazul nostru se poate verifica în ce măsură noi suntem ceilalţi şi ceilalţi sunt noi”.

Folosindu‑se de mi(s)tica funcţiune soteriologică a cuvintelor, pentru Rodica Gabriela Chira, cartea devine „loc de întâlnire inedit al celor ce caută transformarea”. Transformare în ce? În ceea ce ar trebui să fim prin valorificarea darului manifestat pregnant în noi, pe care fie îl ignorăm, fie îl folosim prea puţin în viaţă. Casa mea de sticlă devine o carte despre ceea ce vedem, dar şi despre ceea ce nu putem sau ignorăm a vedea, despre transparenţa, opacitatea şi culoarea oamenilor întâlniţi în viaţă. Transformarea este propusă în exterior, ca acţiune directă asupra semenilor, şi în interior, prin contemplarea frumuseţii creaţiei: „a face” bine, acţiune creatoare şi a asista ca spectator la ceea ce „se face”.

În altă ordine de idei, ambele spaţii, „din afară” şi „dinăuntru”, sunt un „amestec de trepte” urcate şi coborâte de om în căutarea a „ceva” sau a „cuiva”. Scara unui bloc şi a unui spital îndeplinesc funcţia de „loc geometric”, deoarece ambele au în comun locatarii, respectiv bolnavii, care le traversează, liberi, fericiţi sau împovăraţi de suferinţă. Mă poartă gândul la coridorul‑labirint al hotelului Nopţii de Sânziene eliadeşti, adevărat cordon ombilical între camera‑uter, în care Ştefan Viziru „se renaşte”, şi Istoria de care fuge.

Vizitele caritabile la spital dezvăluie nu numai efectele bolii asupra trupului, ci şi contaminarea sufletului de „boala” egocentrismului, care‑l face pe om să rămână „închis” bucuriilor posibile ce vin din jur, împietrit în nefericire, din pricina alegerii sale de a se izola, spre a‑şi contempla durerea în însingurare. De aici, o concluzie autocritică neaşteptată: „Eu sunt de fapt şi ei. Stăm ferecaţi în minţile noastre bolnave care ne acaparează clipă de clipă. Poate de aceea spitalele răspândesc atâţia microbi”. De la treptele concrete ale unui „loc geometric”, autoarea trece inspirat la descrierea „frescelor în etaje” pictate pe pereţii bisericilor, pentru a evidenţia altfel de trepte, de sus în jos şi de jos în sus, adevărate etape de trecere din planul lumii metafizice locuite de heruvimii cu „aripi şi cap sau ochi, îngerii cu formă umană şi aripi, sfinţii cu capul înconjurat de o aură” pentru a coborî în planul lumii fizice, „jos, unde suntem noi”. „Etajele” spre Dumnezeu sunt tot atâtea „etape” ale unui drum spre noi înşine: de la etajele scării de bloc, spălată dis‑de‑dimineaţă, în anonimat şi cu smerenie, la treptele scării Aeropagitului nu e decât… un pas. Ele se suprapun, armonizând ce e sus cu lumea de jos.

Cu experienţele ei atât de diverse, viaţa se profilează drept o necesară lecţie de hermeneutică pe baza unei „lecturi” personalizate, pe care fiecare e invitat să o parcurgă: „Lecţia amănunţită îţi aparţine”. Pe de altă parte, apelând la domenii diferite ale artei, viaţa se dovedeşte a fi o expoziţie măreaţă de multe şi variate tablouri sau „rânduri într‑o Carte a cărţilor mereu deschisă pentru cei ce ştiu şi mai ales doresc să citească”. Laitmotivul drumului iniţiatic, cu dubla sa dimensiune, profană şi sacră, este încărcat de simbolismul metamorfozei. Antiteza este trasată între drumul profan parcurs exclusiv în afară, pe grabă, în risipire de sine şi goală imitaţie, respectiv pelerinajul sfânt, ca adăstare în meditaţie, căutare interioară şi repliere în afara lumii. Alte drumuri, în Aix‑en‑Provence, Norvegia, sunt considerate „o nouă încercare”, „o nouă misie” de către profesor şi călător, deopotrivă, căci, odată asumată şi pătruns sensul ei profund, orice călătorie devine Cale, Trecere. Viaţa însăşi, prietenia, relaţia în doi sunt tot atâtea călătorii şi treceri ale pragului pentru a te regăsi în imaginea celuilalt.

Tonul confesiv este predominant, dar, pe alocuri, acesta se împleteşte cu cel liric, în texte poetice delicate (Joc, Ierni, Despre iubire) şi scurte naraţiuni cu mici eroi reali, cum ar fi Povestea lui Thomas Iuliu, Poveste adevărată, La o şedinţă de abilitare. Dintre acestea, impresionante sunt versurile cu accent de cântec de leagăn inserate în Povestea lui Thomas Iuliu: „Puiul mamei, pui,/ Ne‑om duce hai‑hui/ Lumea s‑o iubim,/ Pacea s‑o găsim./ Te‑oi spăla în rouă,/ Fericit să fii,/ Dragostea s‑o‑nvii!”. Lirism confesiv şi poetic, forţă descriptivă şi evocatoare sunt evidente în spaţiile unde se manifestă, diferit, dar armonios, vocile auctoriale – Mio cu ale ei emoţii şi „noduri în gât” specifice omului delicat, timid şi interiorizat (acel Moi anagramat pentru a surprinde iubirea pentru limba, cultura franceză şi pentru un fel de a fi specific); Rodiuţa cu spiritul jucăuş de copil care „deschide tuburile şi‑i amestecă aiurea culorile” vieţii, tulburând‑o şi derutând‑o pe severa, mereu corecta şi autocritica Rodica. Dintre aceste ipostaze ale autoarei Rodica Gabriela Chira, Maria Vesa alege să se adreseze Rodiuţei, cea care a reuşit să dea culoare evenimentelor şi oamenilor din viaţa ei, pentru a le transpune într‑„o carte‑acuarelă în ulei, graffiti, uneori doar schiţe în creion”.

Casa mea de sticlă este fereastra deschisă larg de Rodiuţa atât înspre Mio, cât şi înspre Rodica, pentru ca toate să se cunoască şi să se armonizeze într‑o unitate deplină a sinelui. Pentru a se vindeca de „boala” risipirii, a ignoranţei, a nepăsării, a fricii, pe tonul simplu şi sfătos al Micului Prinţ, autoarea îşi îndeamnă cititorul: „Vei merge până te vei găsi pe tine şi te vei vindeca… Dacă ai puterea, când te întorci acasă, să pui pe hârtie sentimente, trăiri, emoţii, revolte, frustrări… Tu duci în spate un sac plin de aur şi ţi‑e teamă să nu pierzi bănuţul ruginit din pumn. Ce copil rătăcit! Fii mereu călător pe dinăuntru! Călătoria aceasta nu are sfârşit!”.

Lectură plăcută, călătorule!

Liliana Danciu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Liliana Danciu

liliana.danciu@contemporanul.ro'
Liliana Danciu este absolventa Facultăţii de Litere a Universităţii din Craiova, cu specializările Limba şi Literatura Română – Limba şi Literatura Franceză (1995), cu lucrarea de licenţă intitulată Sociologia romanului românesc: Marin Preda. Este profesor titular de Limba şi Literatura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now