Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Livia Cotorcea: Dostoievski şi moştenirea lui literară

Livia Cotorcea: Dostoievski şi moştenirea lui literară

Şi acest interes este suscitat nu doar de prestigiul intelectual al domnitorului moldovean, ci şi de faptul că Antioh Cantemir s‑a format, cu precădere, sub zodia enciclopedismului şi universalismului cultural al părintelui său, reprezentant emblematic al iluminismului în cultura română, devenind, în final, poet de limbă rusă şi întemeietor al literaturii ruse moderne, recunoscut ca atare de toţi istoricii literari ruşi

Editura Polirom a iniţiat publicarea scrisorilor lui F.M. Dostoievski în trei volume care cuprind cea mai mare parte din moştenirea epistolară a romancierului rus. După ediţia de Opere în 11 volume, apărută la noi în anii ‘80 la Editura Univers, care nu insera corespondenţa dostoievskiană, traducerea pe care o propune acum Leonte Ivanov, cu cartea F.M. Dostoievski, Scrisori, I (1837‑1859), vine în întâmpinarea dorinţei cititorilor români de a‑l cunoaşte pe scriitorul rus dincolo de creaţia lui literară. Anterior momentului de care ne ocupăm, volumul Feodor Dostoievski despre literatură şi artă (Antologie, studiu introductiv note şi comentarii de Albert Kovacs (492 p.), apărut la Cartea Românească în 1989, oferea, în tălmăcirea ireproşabilă a lui Nicolaie Iliescu, mostre semnificative din corespondenţă, alături de fragmente din Jurnalul de scriitor şi din Caietele de însemnări. Structurată tematic, antologia alcătuită de profesorul bucureştean se voia nu doar o imagine fidelă a gândirii estetice, istorico‑literare şi poetice dostoievskiene, ci şi un îndemn tacit la traducerea în limba română a Jurnalului de scriitor şi a Caietelor de însemnări. Componente de importanţă majoră în moştenirea literară a scriitorului rus, pe alte meleaguri, acestea îşi căpătaseră de mult locul cuvenit în monumentale ediţii de opere complete.

Îndemnului lui Albert Kovacs i‑a răspuns, tacit, un grup de profesori de la Catedra de slavistică a Universităţii ieşene, coordonat de regretatul Emil Iordache (Adriana Nicoară, Leonte Ivanov, Marina Vraciu), care, între 1998‑ 2000, a scos, la Editura Polirom, Jurnalul de scriitor în trei volume, cu un studiu introductiv consistent semnat de Sorina Bălănescu. Dacă mai adăugăm că, în 1997, Leonte Ivanov a colaborat la transpunerea în limba română a cărţii Marele Inchizitor. Lecturi teologice şi că, la universitatea ieşeană, este titularul cursului de Literatură rusă în secolul al XIX‑lea, realizăm cum şi cât s‑a putut el apropia, ca cercetător, de viaţa şi de creaţia lui F.M. Dostoievski.

Privilegiind câteva direcţii de cercetare pentru care, nu o dată, şi‑a exprimat preferinţa, Leonte Ivanov înscrie, în mod firesc, traducerea scrisorilor lui Dostoievski în propriul parcurs scriitoricesc care‑l detaşează între rusiştii de la noi. Gândindu‑ne la această poziţie aparte, dar păstrând proporţiile şi ţinând cont că mai are încă înainte ani buni în care îşi poate îmbogăţi lista de contribuţii, l‑am putea compara pe universitarul ieşean cu regretatul profesor timişorean Ivan Evseev. Cu observaţia că fiecare dintre ei şi‑a conturat specificul pe alte dominante în cercetare, Ivan Evseev alegându‑şi ca obiect de studiu folclorul, antropologia culturală şi lingvistica, Ivanov Leonte preferând domeniul literar, cu zonele aferente acestuia.

Ceea ce se poate constata deocamdată este că activitatea de cercetare a lui Leonte Ivanov este dominată clar de câteva accente ce dobândesc o semnificaţie de principiu. Între acestea, pe primul loc se situează pasiunea pentru investigarea arhivelor de tot felul în căutarea de documente şi mărturii nepublicate, dar de mare importanţă atât pentru cultura rusă, cât şi pentru cultura română. În acest efort pe care şi‑l asumă, chiar cu teza lui de doctorat, devenită, în 2004, un titlu de referinţă, Imaginea rusului şi a Rusiei în literatura română (1840‑1945), fără orgolii şi cu o susţinută dispoziţie de a înfrunta dificultăţi de tot felul, profesorul ieşean este condus, în primul rând, de ideea că, dacă în cultura română „i‑am adoptat pe autorii de expresie franceză, nu va fi nici o nenorocire să‑i adoptăm şi pe cei de expresie rusă. Nu avem decât de câştigat”. Cu totul de acord cu această idee, care presupune din partea celui ce o avansează nu numai asumarea unor căi de cercetare nefrecventate de mulţi studioşi, ci şi riscul de a nu‑i fi înţeleasă intenţia în adevărata ei semnificaţie culturală. Fidel acestei idei programatice, cu o tenacitate şi o putere de muncă admirabile, Ivanov Leonte s‑a documentat în marile biblioteci din România, Rusia, Ucraina, Cehia şi Estonia, adunând un material bogat pe care l‑a fructificat în articole, studii şi cărţi în care inter şi multidisciplinaritatea, funcţionând, la destui cercetători doar la modul declarativ, se realizează în cazul lui cu multă eficienţă. Această realizare este susţinută de o bună orientare în istorie, istoria culturilor şi a mentalităţilor, în istorie literară şi istoria artei, în sociologie, psihologia creaţiei, în imagologie şi în ştiinţa textului.

Cu asemenea preocupări, care‑i permit investigarea unor domenii de graniţă, îl descoperim pe Ivanov Leonte în cartea lui de debut amintită mai sus, dar şi în volumele Prezenţe culturale româneşti în spaţiul rus: Antioh Cantemir şi Nicolae Milescu Spătarul. Corespondenţa particulară şi diplomatică, precum şi în Prinţesa Cantemir. Portret de epocă şi corespondenţă inedită (în colaborare cu Marina Vraciu şi cu Şt. Lemny), în Odiseea postumă a familiei Cantemir sau în Prinţul Antioh şi Maria Cantemir în documente de epocă. Nu trebuie să ne mire insistenţa cu care profesorul ieşean revine la familia Cantemir, în contextul în care, atât în plan european, cât şi la noi, interesul pentru acest subiect adaugă noi titluri la o bibliografie şi aşa impresionantă. Şi acest interes este suscitat nu doar de prestigiul intelectual al domnitorului moldovean, ci şi de faptul că Antioh Cantemir s‑a format, cu precădere, sub zodia enciclopedismului şi universalismului cultural al părintelui său, reprezentant emblematic al iluminismului în cultura română, devenind, în final, poet de limbă rusă şi întemeietor al literaturii ruse moderne, recunoscut ca atare de toţi istoricii literari ruşi.

Cum se poate vedea, fie şi din cele câteva titluri amintite aici, în spaţiul întins al istoriei şi al formelor literare atenţia lui Leonte Ivanov este atrasă, mai ales, de genul epistolar care, aşa cum nu o dată mărturiseşte, îl aduce mai aproape de omul şi de epoca din spatele celui care scrie. Acesta este impulsul care l‑a purtat spre corespondenţa lui Nicolae Milescu Spătarul şi a prinţilor Antioh şi Maria Cantemir, dar l‑a îndemnat să traducă şi să adnoteze şi cărţi ale ruşilor referitoare la români sau la ţinuturi romăneşti, cunoscute lor, în care s‑au statornicit religioşii staroveri: Ivan Aksakov, Scrisori din Basarabia şi F.E.Melnikov, Scurtă istorie a Bisericii de rit vechi.

Prima traducere a scrisorilor lui Dostoievski în limba română încununează declarata pasiune pentru genul epistolar a semnatarului ei, căci ea ne introduce nu doar în viaţa unuia dintre cei mai mari scriitori ai lumii şi în complexitatea culturală şi literară a unei epoci, providenţiale pentru istoria Rusiei, dar ne oferă şi prilejul de a vedea genul respectiv realizat la temperatura înaltă a unei gândiri şi a unui elan creator de o intensitate greu de întâlnit în literatura universală. Motiv pentru care, declarând, inspirat, scrisorile romancierului rus „un adevărat roman, poate cel mai complet pe care ni l‑a lăsat”, Leonte Ivanov lasă cititorului plăcerea de a descoperi articulaţiile şi ideaţia acestui roman, preferând să plaseze în introducerea la volum, Dostoievski după Dostoievski, rezultatele unei cercetări proprii cu privire la câteva probleme prea puţin abordate în exegeza dostoievskiană de la noi.

Astfel, cu Destinul manuscriselor dostoievskiene, prefaţatorul ne propune un scurt, dar consistent, excurs cuprinzând informaţii certe şi supoziţii cu privire la odiseea scrisorilor romancierului, ajunse în cele mai neaşteptate locuri ale globului şi la cei mai feluriţi colecţionari. Prezentarea respectivelor informaţii se ţese într‑un adevărat roman, uşor detectivistic, ce ne poartă prin ani şi locuri în care firele se pierd sau se regăsesc pe fundalul de sânge şi teroare al Rusiei revoluţionare şi postrevoluţionare, profeţite de marele romancier. Tabloul halucinant al zilelor revoluţiei, al războiului civil şi al tranzacţiei puterii nou instalate cu valori de patrimoniu, evocat cu talent şi cu nerv de Leonte Ivanov, se împleteşte firesc cu destinul neobişnuit al manuscriselor dostoievskiene. La un moment dat, acest destin, extrem de zbuciumat, ca şi cel al romancierului rus, se‑ntâlneşte şi cu spaţiul românesc.

Secvenţa Dostoievski şi spaţiul românesc, deşi bazată pe puţine documente directe privitoare la subiect, se impune prin capacitatea autorului ei de a scoate maximum de sens dintr‑un material ce pare insuficient pentru a iniţia o discuţie. Însă minusul de prezenţă a spaţiului locuit de români în biografia şi în comentariile scriitorului rus devine emblematic pentru radicalitatea slavofilismului acestuia din perioada războiului de la 1878, dar şi din anii următori, când autorul Jurnalului de scriitor decreta ritos misiunea sfântă a ruşilor de a lua Constantinopolul pentru ei şi pentru toţi slavii, cu care, trecând peste alte popoare trăitoare în Balcani, trebuie să formeze o comunitate pe care ei s‑o conducă. Pentru cititor, un pandant ironic la această ignorare a românilor îl constituie faptul că, abia ieşit de la ocnă şi, apoi, până în ultima clipă a vieţii, fără să ştie că e român, născut la Iaşi, scriitorul rus îl preţuieşte mult pe călugărul Partenie şi cartea acestuia, Poveste despre peregrinarea şi călătoria prin Rusia, Moldova, Turcia şi Pământul Sfânt, apărută la Moscova în 1855. Într‑atât de noi şi de interesante se arată a fi informaţiile şi interpretările pe care le poate oferi această secvenţă, încât socotim că ea merită să fie dezvoltată într‑un studiu de sine stătător, dacă nu şi într‑o carte. Aceleaşi gânduri ne trezeşte şi secvenţa Anii de carantină, care se ocupă de anii de uitare care s‑au şternut în Rusia postrevoluţionară peste numele şi opera lui Dostoievski, dar şi de optica deformatoare pe care socialiştii europeni au încercat s‑o aplice lecturii scrierilor dostoievskiene şi personalităţii scriitorului văzut ca anarhist, rebel şi necredincios. Acest lucru explică de ce, la ruşi, cea dintâi ediţie critică de Opere complete apare abia în 1972, urmând ca în 1990 să se publice Opere în 30 de volume, necenzurate şi cuprinzând cinci volume de scrisori. Acelaşi lucru este şi cauza existenţei în Occident a unor exegeze dostoievskiene cel puţin curioase.
Notele şi comentariile din subsolul paginilor, prinse în chinga unei maxime rigori şi decantări de informaţii biografice, istorice, geografice, de istorie literară şi de viaţă administrativă şi socială a Rusiei din prima şi a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, dar şi din perioada următoare, adeveresc, şi ele, că, la această primă ediţie a scrisorilor în limba română, ne aflăm în faţa unei întreprinderi editoriale critice în sensul bun al cuvântului.

Debutând cu anul 1837, iar nu cu 1832, cum o fac ediţiile ruseşti după care a tradus Leonte Ivanov, volumul I din scrisorile romancierului rus, de care ne ocupăm aici, n‑a ezitat, totuşi, să‑şi încorporeze şi câteva scrisori semnate de adolescentul Dostoievski împreună cu fratele său Mihail, în anii lor de studenţie la Sankt‑Petersburg. Opţiunea aceasta a traducătorului are cel puţin trei raţiuni. Mai întâi, fidelitatea faţă de o situaţie existentă ca atare în biografia dostoievskiană. Apoi, creionarea debutului unei impresionante superpoveşti cu doi fraţi dintre care unul este pentru celălalt, până la propria moarte, în 1864, nu doar cel mai credincios interlocutor, dar şi un asistent şi un sprijinitor atent al devenirii acestuia (Personal, povestea de iubire şi de credinţă dintre fraţii Feodor şi Mihail Dostoievski îmi aminteşte de istoria care îi are ca protagonişti pe Van Gogh şi pe fratele său Theo). Nu în ultimul rând, alegerea anului de corespondenţă, 1837, pentru începutul volumului îi permite lui Leonte Ivanov să evidenţieze diferenţa stilistică frapantă care apare în ea din momentul în care adolescentul Feodor Dostoievski începe să‑şi semneze singur scrisorile.

Copilul‑„flacără”, cum era supranumit în familie, revarsă asupra scrisorilor pe care le va scrie din momentul în care fratele său trebuie să părăsească Petersburgul pasiunea asumării orgolioase şi cu orice risc a propriei libertăţi şi vocaţii, ardenţa unei simţiri şi gândiri geniale, zbuciumul, în relaţia cu sine şi cu alţii, cu care‑şi află propriul drum în viaţă şi în literatură. Un drum pe care, declară el, descifrând „taina” pe care o reprezintă omul şi lumea şi polemizând cu Belinski şi cu scriitorii realişti în problema că omul e mai mult decât un produs al mediului său, se va desăvârşi pe sine nu doar ca artist, dar şi ca om. Pe traseul acestui drum, Dostoievski nu uită nici o clipă că găsirea de sine ca om şi ca scriitor nu se poate întâmpla decât dacă‑şi impune voinţa de a „nu scrie la comandă”, chiar dacă prevede că, sărac fiind, va fi mereu un creator într‑o situaţie umilitoare: „Întreaga‑mi viaţă voi scrie pentru bani”. Aşa îşi află explicaţia prezenţa obsesivă a banilor în întreaga corespondenţă a scriitorului, precum şi în creaţia lui în care banii dobândesc o semnificaţie profundă, caracterologică, tematică şi compoziţională.

În corespondenţa anilor 1837‑1859, întreruptă de anii de ocnă 1849‑1854, ani marcaţi de scriitor prin situaţiile: „La orele 12 fix, adică exact de Crăciun (1849 L.C.), am purtat pentru prima dată lanţuri” şi „subsemnatul, fost criminal de stat” (1859), se detaşează pentru noi trei scrisori: Scrisoarea către M.M. Dostoievski din 22 decembrie 1849, Petersburg. Fortăreaţa Sf. Petru şi Pavel, Scrisoarea către M.M. Dostoievski, Omsk, 30 ianuarie‑ 22 februarie, 1854 şi Scrisoarea către N.D. Fonfizina, Omsk, sfârşitul lui ianuarie – 20 februarie 1854. Aceste scrisori sunt nu numai cele mai întinse din corpul epistolar prezent în volum, dar ni se par şi cele mai semnificative pentru esenţa fiinţei scriitorului, pentru relaţia lui cu sine şi cu lumea, precum şi cu devenirea lui ca scriitor şi cu o operă pe care gândirea lui o proiectează deja în mari forme narative, adecvate expresiei unei experienţe de viaţă şi de moarte rar întâlnite.

După înscenarea de execuţie în piaţa publică, foarte tânărul Dostoievski, deja bănuit a fi bolnav de epilepsie, este condamnat, în final, la patru ani de ocnă şi la încă patru ani de serviciu ca soldat într‑un regiment de pedeapsă siberian.Va trăi surprinzător de curajos această experienţă, cu convingerea că „viaţa e viaţă peste tot. Se află înăuntrul nostru, şi nu în exterior”, dar şi cu hotărârea de a cuceri ceea ce „s‑a pierdut din cauza (…) neştiinţei de a trăi”. Din prima scrisoare adresată fratelui său pe 30 ian.‑22 febr., 1854, din Omsk, la ieşirea de la ocnă, aflăm că cel care, de Crăciun, 1849, purta pentru prima dată lanţuri, e „mulţumit de viaţă”, căci ocna i‑a dat ştiinţa de a trăi. Viaţa între ocnaşi, ne spune el, l‑a ajutat să‑şi depăşească „cusurul cumplit” al „ambiţiei fără margini”, să scape de ipohondria şi de melancolia care l‑au stăpânit anterior, în perioada primei lui întâlniri cu lumea literară şi cu succesul fulminant adus de romanul de debut, Oameni sărmani. Acum este convins mai mult ca oricând de dezacordul dintre sine şi marele critic al vremii, V.G. Belinski, căci, în timp ce acesta din urmă, dispărut în 1848, aproba şi teoretiza prezentarea omului în ramele unei tipologii castratoare, scriitorul abia intrat în literatură crede că omul trebuie surprins ca personalitate, în esenţa şi în devenirea lui interioară. Mulţumirea fostului ocnaş, ce poate părea ciudată unora, e dată şi de impresia, pe care acesta o împărtăşeşte în întinsa scrisoare, din aceeaşi perioadă, către N.D. Fonfizina, doamna care i‑a dat Biblia şi o sumă de bani la intrarea în ocnă: „trăiesc impresia (…) că m‑am copt pentru ceva şi că se va petrece ceva”.

În acest „ceva” va încăpea atât marea şi chinuitoarea iubire a scriitorului pentru Maria Dmitrievna Isaieva, ciudata lui căsătorie de la Kuzneţk cu aceasta din 6 februarie 1867, precum şi speranţa, de fapt convingerea că va deveni cunoscut şi‑şi va face „un nume, un destin”, că va câştiga un loc însemnat în literatură, cum le scrie el, din Semipalatinsk, în 1856, fratelui său Mihail şi prietenului său siberian, baronul A.E. Vrangel. Pentru a‑şi împlini această dorinţă, Dostoievski are, cum mărturiseşte, „capul plin de ideile (s.a.) romanelor de dimensiuni mai mari”, între care: „ideea că Europa şi misiunea ei vor fi desăvârşite de Rusia”, tema poporului rus, tema „marelui păcătos” şi a menirii creştinismului în artă, toate relaţionate cu problematica „viaţa vie” şi cu libertatea autentică pe care le‑a descoperit trăind în mijlocul ocnaşilor şi ascultându‑le înfricoşătoarele poveşti de viaţă. Atent observator, scriitorul posedă şi imagini de viitoare personaje, şi situaţii romaneşti, oferite de viaţa lui presiberiană, de experienţa carcerală, precum şi de prima lui mare iubire pentru o femeie de o frumuseţe neobişnuită, cultă şi de o sensibilitate în faţa vieţii şi a frumosului, pe cât de mare, tot pe atât de pusă la încercare de un destin nemeritat de crud. Ca şi imaginea tatălui mort în circumstanţe tragice în 1837, despre care scriitorului nu‑i place să vorbească, imaginea acestei femei, iubită cu ardoare, dar părăsită ulterior pentru a se stinge de tuberculoză în frigurosul şi umedul Sankt‑Petersburg, bântuie, ca o arsură, prin viitoarele scrieri dostoievskiene sub chipuri de personaje şi motive poetice absolut memorabile.

Înarmat cu toate aceste câştiguri ale vieţii, gândirii şi imaginaţiei, revenit pe teritoriul Rusiei propriu‑zise şi aflat deja la Tver, pe 1 oct.1858 Dostoievski îi scrie fratelui său Mihail: „Într‑un cuvânt, îi provoc pe toţi la luptă”. Să considerăm că de‑abia de‑acum înainte îşi va face un nume în literatură? Prin romanul său de debut şi prin câteva proze scurte remarcabile, condeiul şi gândirea lui poetică înregistraseră deja, în perioada presiberiană, izbânzi demne de consemnat nu doar ca un preludiu la marile sale romane, ci şi ca realizare poetică în sine. Căci povestirile şi nuvelele perioadei de debut la care se referă intens în corespondenţa sa, împreună cu prozele scurte ale ultimilor ani de viaţă cuprind într‑un arc valoric toate marile romane pe care Dostoievski le‑a conceput în lungii ani în care n‑a avut dreptul de a publica.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now