Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Ştefan Borbély: Literatura română ca „world literature” (II)

Ştefan Borbély: Literatura română ca „world literature” (II)

Pentru a-⁠şi ilustra modelul adezionist, Casanova dă exemplul unei tipologii literare aparte, al asimilaţioniştilor voluntari, cum sunt, de pildă, V.S. Naipaul (prin voinţa de a fi, în scris, „mai englez decât englezii”), H. Michaux sau… Cioran!

Continuăm analiza volumului colectiv Roman Literature as World Literature (coordonatori: Mircea Martin, Christian Moraru, Andrei Terian, Bloomsbury, 2018), demarată în numărul trecut, cu o precizare privind metodologia, menită să elimine neînţelegerile. Cartea nu reprezintă, aşa cum a început să se spună pe la colţuri (inclusiv internautice…), un „atentat” la adresa literaturii române, prin punerea în umbră a organicismului etnocentric de tip herderian, care presupune, implicit, şi deconstrucţia canonului esteto-centric, discreţionar în literatura română mult dincolo de Istoria… din 1941 a lui G. Călinescu. Ea marchează doar o repoziţionare a perspectivei de abordare a literaturii române în direcţia metodologiilor post-⁠hermeneutice pe care le implică disciplina numită „world literature”, strălucit reprezentată (spre norocul nostru…) de către lucrările lui Christian Moraru (în special Reading for the Planet, Cosmodernism, sau volumul colectiv The Planetary Turn, editat împreună cu Amy J. Elias), colportate în spaţiul academic autohton de către diferiţi adepţi, din rândul cărora se distinge sibianul Andrei Terian, autorul câtorva lucrări de referinţă şi al unui volum, Critica de export (2013) foarte bine primit de exegeţi.

Cer iertare cititorului pentru folosirea sintagmei world literature în engleză, dar în cazul de faţă nu e o altă soluţie dacă dorim să distingem această accepţiune de cea clasică a lui Goethe din Convorbirile cu Eckermann (Weltliteratur), deşi unii propovăduitori de dată recentă ai sintagmei se complac în a sugera că Weltliteratur goetheană, prin aliteraţia Wertliteratur (literatură de valoare) conţine, in nuce, ideea conceperii literaturilor naţionale ca părţi ale unui sistem global de valori, construit de instituţii de consacrare supranaţionale. Zeul suprem la care se raportează toţi adepţii disciplinei e David Damrosch, autorul unor cărţi de referinţă (What is World Literature?, 2003; How to Read World Literature (2009), dar şi editor al unui volum colectiv intitulat World Literature in Theory (2014), în care un text antologat îi aparţine clujeanului Hugo Meltzl, întemeietorul primei reviste de literatură comparată din lume.

Încă în 1958 (Yearbook of Comparative and General Literature), Albert Guérard sugera că „ţinta” predilectă a metodologiilor literare viitoare va fi „naţionalul”, adică acea perspectivă, acreditată cu precădere în literaturile de ascendenţă herderiană (cum e şi a noastră), potrivit căreia cultura şi literatura reprezintă o marcă identitară de tip etnocentric, organicist, în centrul căreia se află un „specific naţional” reductiv, dar acreditat estetic de către instanţe de consacrare autohtone. Opunându-⁠se unei asemenea fervori izolaţioniste, Damrosch trasează, în What is World Literature?, statutul metodologic al noii discipline cosmopolite după cum urmează: world literature, scrie el, reprezintă a) o refracţie eliptică a literaturilor naţionale, dedicată în principal b) acelor texte (cărţi, mai ales), care câştigă ca relevanţă prin intermediul traducerilor. În viziunea aceluiaşi autor, world literature nu se bazează pe un set canonic de texte, ci reprezintă un „mod de lectură”, „o formă de relaţionare detaşată cu lumile aflate dincolo de locul şi de timpul în care noi ne aflăm”.

„Precondiţia” acestei abordări de tip globalist şi cosmopolit o reprezintă recunoaşterea apriorică a faptului că orice literatură – inclusiv cele considerate a fi „naţionale” – sunt de fapt entităţi de tip eterogen, fiind compuse din reunirea „în reţea” liberă a unor diferite mărci identitare a căror dinamică este interconectivitatea. Concret, pentru literatura română, asta înseamnă că ea se compune, în afara blocului lingvistic şi identitar principal, din diferite literaturi specifice (cea maghiară, germană, evreiască etc.). Volumul pe care-⁠l discutăm o are, tehnic, în vedere, o perspectivă metodologică de tip multicultural şi compozit, dar, în opinia mea, ea nu se verifică la nici una dintre capetele sale, fiindcă, de pildă, nici un scriitor maghiar sau german din România nu va accepta asimilarea în blocul cultural şi literar românesc, tot aşa cum nici acest bloc, prin istoriile literare acreditate până acum, nu s-⁠a străduit să-⁠i anexeze. Sensibil mai nuanţat e cazul evreilor, în general asimilaţionişti, în parte şi datorită faptului că dobândesc cetăţenie doar în 1923, fiind din nou hărţuiţi de guvernul Goga-⁠Cuza (1937). În-tr-⁠un text judicios, dedicat evreilor români „dezrădăcinaţi şi cosmopoliţi” din mişcarea de avangardă internaţională, Ovidiu Morar punctează câteva aspecte spinoase, dar e prea puţin pentru a reflecta adevărul integral al problemei.

Se simte şi aici, ca de altfel pe parcursul întregului volum, absenţa unui ax ordonator de tip obiectiv, istoriografic, făcut să-⁠l ghideze pe cititorul străin şi să-⁠i lămurească eventualele incertitudini. I se vorbeşte, între altele, despre ortodoxism spiritualist, fără o introducere măcar minimală; despre Biserica Greco-⁠Catolică, fără ca el să ştie cum de a ajuns să dubleze ea Biserica Ortodoxă şi să iniţieze Şcoala Ardeleană. De ce sunt eroii din Ţiganiada ţigani?, s-⁠ar putea el întreba. Cum de au ajuns ei aici? Junimea e, prin excelenţă, „un cerc literar transmetropolitan”, scrie Caius Dobescu (în condiţiile în care Budai-⁠Deleanu aparţine fazei „paraimperiale” a literaturii române), dar nu ni se explică nici ideologia, nici semnificaţia numelui pe care şi l-⁠a luat cercul, după Giovine Italia, a lui Mazzini (1831), transformată în Giovine Europa (1834), asocierea cu Junges Deutschland (1830) demonstrând, dacă mai era nevoie, că ne aflăm pe un teren ideologic ocupat de francmasoni, ceea ce junimiştii erau, cu minime excepţii. Organicismul eminescian dobândeşte o altă pondere, dacă îl priveşti dintr-⁠o asemenea tensiune de proximitate, care e, fireşte, paraliterară.

Pe ansamblu, surpriza din volum o reprezintă eludarea unor oportunităţi metodologice care vin de la sine, au o certă rezonanţă internaţională acreditată, putând fi transmise cititorului şi specialistului străin ca o platformă de înţelegere care nu are nevoie de prea multe cuvinte. De pildă, nimeni din afară nu va înţelege de ce se insistă pe Istoria ieroglifică şi de ce este prezentată ca reper cultural şi literar major, fiindcă nu numai că Bogdan Creţu, într-⁠un text de altminteri judicios, dedicat „orientalismului”, nu detaliază cartea (ar fi devenit o mostră funestă de close reading, ceea ce e, nu-⁠i aşa, de evitat), sau substratul ei politic şi alegoric, şi pomeneşte doar în trecere de baroc, care putea deveni o „cheie” care i-⁠ar fi deschis cititorului străin incinte rămase obscure. Influenţa majoră vine din direcţia El Criticón-⁠ului lui Baltasar Gracián, au spus specialiştii români care s-⁠au aplecat asupra cărţii: iată o filieră care putea fi exploatată. Carnavalescul bahtinian putea fi o alta.

Să revenim, însă, la teoreticienii disciplinei numite world literature, fiindcă, în ultimă instanţă, volumul coordonat efectiv de către Christian Moraru şi Andrei Terian (francofon eminent, Profesorul Mircea Martin poate fi scos, cred, din jocul direct, fiindcă nu dispune de suprastructura anglo-⁠saxonă necesară pentru supervizare) reprezintă un fenomen de adeziune sectară la una dintre ideologiile literare aflate, pe moment, în circulaţie pe mapamond. E doar una dintre multele la care se putea adera; imaginarul e o alta, francomorettismul o alta, traductologia la fel şi lista ar putea continua. În consecinţă, aşa cum indică, de altfel, şi titlul (Literatura română CA world literature), cartea trebuie judecată, înainte de toate, prin prisma adecvării sale la disciplina metodologiei de referinţă, care e, în general, fidel lucrată, dar ea trebuie să fie relativizată dacă ne dorim o prezentare corectă şi adevărată a literaturii române. Se simte în tot volumul efortul considerabil pe care-⁠l fac autorii să încapă în nişa metodologică a textelor de referinţă care li s-⁠au indicat. Când analiza nu-⁠i mai ajută, citează din Franco Moretti, Pascale Casanova sau Wai Chee Dimock, salvându-⁠se prin fidelizare. Volumul, cu certitudine, aduce un câştig, e construit pe altruism şi pe o mereu vizibilă voinţă de aculturaţie. Însă, absolutizează o metodă, care, în sine, e relativă. Ca toate cele post-hermeneutice, de altfel.

Cea mai des citată zeitate e Pascale Casanova, cu o carte de referinţă tradusă şi la noi, Republica mondială a literelor, în care „spaţiul geocultural” e definit ca o interconexiune dinamică şi versatilă de „teritorii literare” diverse, „delimitate în funcţie de distanţa lor estetică faţă de locul de «fabricare» şi de consacrare a literaturii” (citez după ediţia de la Curtea Veche, în traducerea Cristinei Bîzu). Sintagma esenţială e distanţa estetică (cea dintre locul de naştere al literaturii şi teritoriul său de consacrare), care face din literatură un fenomen de schimb cultural simbolic, modelul de lucru pe care Casanova îl are în vedere fiind preluat din celebrele studii de schimb comercial mediteranean publicate de către Fernand Braudel, care demonstra că relaţiile comerciale funcţionează relativ independent de restricţiile politice sau naţionale cărora li se supun neguţătorii, configurând un spaţiu dinamic, de permutări şi variabile supranaţionale infinite.

Procedând în acest fel, accentul metodologic se mută de pe orice altceva pe spaţiu, teritorializarea, împreună cu derivativele sale, în special de-⁠teritorializare fiind conceptul cel mai uzitat, ducând la concluzia, doar parţial adevărată, că metodologia world literature se află într-⁠un raport de subsidiaritate cu geografia literară, asociere foarte vizibilă la Moretti. De altfel, Christian Moraru vorbeşte de „geometodologie” în Reading for the Planet şi despre „geoestetică” în The Planetary Turn. Piramida spaţială de putere, concepută de către Casanova, se bazează pe promovarea unei limbi de comunicare pentru traduceri (engleza, în timpurile pe care le trăim), pe instituţii de editare şi consacrare sau validare (nu e totuna dacă publici la Cartea Românească sau la Gallimard), pe dinamica fluctuantă a „marcatorilor de prestigiu (critici, citări, premii), care duce la un clivaj dintre consacraţi şi marginali, soldat cu revolta acestora din urmă, dar nu prin intermediul războiului direct sau al luptelor la baionetă (modelul subliminal al artemidicei Casanova e Jeanne D’ Arc…), ci prin disponibilitatea marginalilor de a renunţa la specificitatea lor pentru a dobândi recunoaştere. La fel e şi cu literaturile: cu cât sunt ele mai amprentate naţional, cu atât cresc şansele lor de a fi mai ignorate.

Pentru a-⁠şi ilustra modelul adezionist, Casanova dă exemplul unei tipologii literare aparte, al asimilaţioniştilor voluntari, cum sunt, de pildă, V.S. Naipaul (prin voinţa de a fi, în scris, „mai englez decât englezii”), H. Michaux sau… Cioran! Tipologic, se ajunge la o categorie de scriitori „traductibili” („translatables”), care scriu cu premeditare în aşa fel, încât asimilarea lor de către un lector străin să se facă fără eforturi de comprehensiune speciale. Adică, ei renunţă la orice marcă etnicistă, la „specific”, la orice atmosferă sau simbolistică „izolaţionistă”, cu gândul la o asimilare globală cât mai uşoară, mai grăbită. Sunt daţi ca exemple, în exegeză, Haruki Murakami sau Kazuo Ishiguro, cu precizarea că majoritatea marilor laureaţi internaţionali din ultimii ani se recrutează din rândul „traductibilor” lipsiţi de probleme.

Perspectiva a stârnit şi reacţii furibunde de împotrivire, cea mai substanţială dintre ele fiind cartea din 2013 a lui Emily Apter, Against World Literature. On the Politics of Untranslatability (Împotriva WL. Despre politica intraductibilităţii). Editorii volumului nostru nu o iau în considerare. Importante sunt consecinţele: adoptând perspectiva exacerbată a accesibilităţii, eşti obligat să selectezi din start doar ceea ce „merge”. Adică, vei vorbi de avangardişti, de experimentalişti, de realismul socialist, eventual de Orbitorul lui Cărtărescu (cei capabili de o sintaxă comună), dar n-⁠ai nici o şansă să te extinzi înspre Craii de Curtea-⁠Veche (decretat de o anchetă din 2000 a Observatorului Cultural ca fiind cel mai important roman românesc al secolului XX), înspre Creangă, Blaga (poate cineva traduce „sofianicul” sau „spaţiul mioritic”?), sau chiar înspre Levantul. În plus, în mod inevitabil, poezia pierde competiţia fără luptă.

Aşadar, tai în carnea propriei tale educaţii literare, ştii că n-⁠ai acest drept dacă vrei să spui adevărul, dar selectezi, parţializezi. Despre aceste selecţii şi cum sunt ele operate, în numărul viitor.

(Va urma)

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest