Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Jurnalul literar şi măştile lui Aristarc

Jurnalul literar şi măştile lui Aristarc

„Stăm în turnul de fildeş al artei pure atâta vreme cât patria e în siguranţă… Dispreţuim profund pe scriitorii fără instinct naţional. Nici un mare creator (Dante, Hugo, Eminescu) nu s‑a ruşinat să fie patriot. Fără o Românie independentă nu poate exista literatura română”…

În 1936, la chemarea lui G. Ibrăileanu, G. Călinescu revenea după mulţi ani la Iaşi – oraşul în care copilărise şi urmase primele clase la vechea Şcoală Carol din imediata apropiere a faimosului Liceu Internat şi a Universităţii. Un an mai târziu obţinea titlul de doctor, în faţa unei comisii din care făceau parte Iorgu Iordan, Mihail Ralea şi Octav Botez, acesta din urmă succedându‑i la Catedra de literatură română lui G. Ibrăileanu, pe care avea să o ilustreze până în 1944. Susţinerea publică a tezei a fost, relatează cei ce au trăit sur le vif evenimentul, un spectacol fascinant, unic în istoria doctoratelor la noi şi e de presupus că nu numai la noi. Apoi, contravenind oarecum cutumelor universitare, la Iaşi poate ceva mai rigide, profesorul a ieşit hotărât în agora, vizitând redacţiile, colaborând la ziarele ce apăreau în capitala Moldovei. Înfiinţează în 1938 un cenaclu pe care îl numeşte ambiţios „Noua Junime”, în a cărui şedinţă inaugurală au citit Magda Isanos, Eusebiu Camilar şi Nicolae Ţaţomir. Revista Însemnări ieşene era menită să continue linia Vieţii Româneşti (mutată la Bucureşti), fără însă prea mult succes, golul lăsat fiind prea mare şi, deci, greu de umplut. Călinescu, care avea deja o prodigioasă experienţă publicistică (la Vremea, România literară, Gândirea, Adevărul literar şi artistic), dar şi una de arhitect de publicaţii – Capricorn, Roma, iar la chemarea lui G. Ibrăileanu, în 1936, codirector al revistei Viaţa Românească, alături de Mihail Ralea – năzuia într‑o primă instanţă, conform mărturiei lui Alexandru Piru, să restructureze Însemnări ieşene, o revistă pe care o considera anchilozată. Intrusul a fost însă primit cu ostilitate, iar veleităţile sale maioresciene ridiculizate. Surprinzător, însuşi suavul Ionel Teodoreanu l‑a atacat într‑un pamflet intitulat „Jim fecundatorul şi noul junimism”. În această atmosferă, nu foarte prietenoasă, G. Călinescu, împreună cu „un număr de prieteni literari”, care considerau că „este trebuitoare la noi o gazetă de informaţie literară cum erau Les nouvelles littéraires în Franţa şi Il Marzocco în Italia”, a înfiinţat Jurnalul literar. Litera şi întreaga înfăţişare a revistei erau mai degrabă austere. Subtitlul definea profilul publicaţiei: „foaie săptămânală de critică şi informaţie literară”. Pe pagina întâi a primului număr, cele mai importante semnături erau ale lui G. Călinescu, Iorgu Iordan şi Al.O. Teodoreanu. În articolul‑program, Călinescu observa: „Generaţiile de după război s‑au risipit în aspiraţii terestre, şi efectul este dispreţul încă stăruitor al cetăţeanului pentru omul de cultură. Creatorul nu este stimat de vulg, decât în clipa în care părăseşte biblioteca pentru dregătoriile publice. Este vremea să discutăm despre arte cu aprindere şi să le promovăm, să scriem, să pictăm şi să zugrăvim, să creăm… un secol de aur. Fără îndoială că numai cu o foaie literară nu se creează o epocă clasică, dar se pot da întâile sugestii”. Criticul mai preciza că „Jurnalul literar” va oferi cititorului „o icoană integrală a literaturii noastre” care „să simbolizeze înfrăţirea generaţiilor” şi să aibă mereu în vedere marele public – „dându‑i din câmpul artelor acele aspecte care înfrumuseţează viaţa de toate zilele”. În fine, o publicaţie vie, care să zdruncine inerţiile, de vreme ce – aprecia Călinescu – „deocamdată avem reviste foarte frumoase, dar una vie încă nu…”. Spiritul ludic superior al lui Călinescu anima lumea ideilor şi violenta prejudecata şi clişeul.

Că apariţia Jurnalului literar, care avea de fapt ca model revista La Critica a lui Benedetto Croce, a constituit un autentic eveniment cultural o atestă presa vremii, ca şi evocările unor contemporani. (Poetul Nicolae Ţaţomir îşi amintea: „Când citeam cu nesaţ paginile unui număr aproape integral elaborat de Călinescu, îmi dădeam seama că asist, vrăjit, la modelarea cariatidelor ce urmau să susţină frumuseţile înalte ale Istoriei literaturii române de la origini până în prezent”.) În Revista Fundaţiilor Regale, nr. 3, 1939, era elogiată întreprinderea criticului ca una „capabilă să dea capitalei moldoveneşti strălucirea publicistică pierdută”. În numerele 5, 7 şi 9 ale RFR, din acelaşi an, se fac referiri ample şi se dau citate din studiile de istorie literară ale lui Călinescu, precum şi din „Cronica mizantropului”. Revista era remarcată în „Convorbiri literare”, ca şi în alte publicaţii. Notă aparte făceau cei de la „Însemnări ieşene”, care ironizau aspiraţia lui Călinescu de a edifica un clasicism românesc.

În numărul 2 al Jurnalului literar, revistă „ce captează cu repeziciune atenţia publicului cititor de pe întreg cuprinsul ţării” (Ion Bălu), G. Călinescu publică articolul „De ce nu se citeşte?”. După ce afirmă că „o ţară nu poate să‑şi îndreptăţească existenţa fără cultură. Fără Racine, Molière, Flaubert, Hugo, Valéry nimeni n‑ar ţine atât ca Franţa să nu piară de pe lume”, criticul îl dojeneşte pe intelectualul român şi, în general, pe cititorul autohton: „Nu fiţi aşa de dificili cu compatrioţii voştri – li se adresează el direct, pe un ton heliadesc – când primiţi cu atâta plecăciune pe scriitorii străini care vin să‑şi vândă orientalilor cărţile lor. („Mitul nătâng al străinătăţii” pe care peste decenii îl va denunţa cu mâhnire, în aceşti termeni, şi Nichita Stănescu – nota mea C.C.). Citiţi româneşte, chiar dacă pentru o carte bună aţi cumpăra nouă proaste, căci dacă e adevărat că unui autor i se cere talent, e tot atât de adevărat că unde nu sunt cititori nu mai eşti mândru să ai talent”. În acelaşi număr al revistei, Călinescu lansează o anchetă, solicitându‑le cititorilor răspunsuri sincere, scurte, cu semnătură şi specificarea ocupaţiei, la următoarele întrebări: „– Ce autori români şi ce cărţi preferă şi pentru care motiv? De ce nu le place cutare autor român, preţuit totuşi de critică? Ce aşteaptă ei de la o operă literară şi de la o revistă?”. După cinci săptămâni, într‑un „Epilog la ancheta noastră”, Călinescu face o sinteză a rezultatelor investigaţiei, constatând între altele: „Mai nimeni nu cere de la o carte emoţia artistică pură”. Una dintre concluzii priveşte şi ceea ce marelui critic i se pare a fi „duşmănia pentru critică”.

Sub genericul Documente, Istorie literară, pagina a doua a Jurnalului… este rezervată studiilor, eseurilor şi inegalabilelor portrete ce vor intra în marea Istorie. Criticul îi are în atenţie atât pe scriitorii clasici, cât şi pe cei contemporani pentru că, motivează el: „Se cădea neapărat să facem acel lucru pe care l‑au neglijat aproape toate publicaţiile: să sugerăm perspectiva istorică”. Primul studiu amplu îi este consacrat lui „Camil Petrescu, romancier”. La pagina a treia, sub genericul „Cronici, recenzii, reviste” – semnau cu regularitate: Al. Piru, Magda Isanos, Saşa Pană, Mihail Sevastos, Eusebiu Camilar şi Călinescu însuşi. Pagina a patra era un Carnet Săptămânal din cuprinsul căruia atrăgea atenţia în primul rând „Cronica mizantropului”. Interesul cititorului va fi fost captat şi de alte rubrici: Biografia, Indiscreţii şi anecdote, Ocultism, uneori Poşta redacţiei.

A spune că G. Călinescu scria aproape toată gazeta nu e deloc exagerat. Pe lângă studiile de istorie literară şi Cronica mizantropului, transferată de la Adevărul literar şi artistic şi semnată Aristarc, el scria editoriale sau rubrici precum cea intitulată Indiscreţii şi anecdote. O iniţiativă insolită a scriitorului total care este Călinescu a constituit‑o romanul senzaţional în foileton, scris de mai mulţi autori – Misterele Castelului din Tristenburg. După doar câteva episoade proiectul a fost abandonat, echipa de naratori fiind, se pare, incapabilă de a se situa la nivelul exigenţelor celui care l‑a iniţiat. Stilul călinescian şi spiritul ludic înalt sunt pe deplin recognoscibile şi în rubricile mondene nesemnate, dar de fapt scrise tot de Călinescu: „Arta, moda, viaţa” şi „Gastronomice”. Sub pseudonimul Nostradamus, el susţinea şi rubrica „Ocultism”. Începând cu numărul 25, el lansează cea mai acidă rubrică: „Prostologhicon”. „Măştile” lui Aristarc sunt multe şi variate.

După 1 septembrie 1939, când Germania hitleristă atacă Polonia, Călinescu publică comentarii „în perspectivă epică” sub titlul Războiul în recapitulări săptămânale, motivându‑şi astfel demersul: „Stăm în turnul de fildeş al artei pure atâta vreme cât patria e în siguranţă… Dispreţuim profund pe scriitorii fără instinct naţional. Nici un mare creator (Dante, Hugo, Eminescu) nu s‑a ruşinat să fie patriot. Fără o Românie independentă nu poate exista literatura română”.

După război, reluat la Bucureşti într‑o nouă serie: 1947‑1948, Jurnalul literar nu mai era nicidecum ceea ce fusese la Iaşi. Din săptămânalul de odinioară nu mai rămăsese decât caracterul literei din titlu. În rest, o modestă broşură de circa 50 de pagini, cu un tiraj cvasiconfidenţial şi o arie de difuzare extrem de restrânsă. Publicaţia – practic de uz intern, universitar – nu avea nici date fixe sau măcar previzibile de apariţie. În monografia G. Călinescu, eseu despre etapele creaţiei, Ion Bălu notează că a doua serie a Jurnalului literar, cea bucureşteană, care nu numără decât vreo cinci numere – „apărea, neoficial, ca un buletin al catedrei de Istoria literaturii române moderne, al cărui titular era, în această perioadă, G. Călinescu”. De remarcat că în primul număr al acestei serii este publicat antologicul eseu al lui G. Călinescu – Istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică.

Prin noutatea ce a reprezentat‑o în publicistica românească, prin programul ei, prin efortul de revigorare a spiritului critic într‑un moment în care acesta lâncezea, prin emulaţia ce a produs‑o mai ales în rândul tinerilor, prin cultivarea consecventă a perspectivei istorice, prin spiritul novator privind îndeosebi limbajul critic şi, nu în ultimul rând, prin chiar faptul că a fost terenul în care s‑a manifestat spiritul proteic al lui G. Călinescu – Aristarc ieşind în scenă în cele mai diverse şi imprevizibile costumaţii – Jurnalul literar, seria ieşeană, însumând 53 de numere, se înscrie în rândul celor mai importante reviste de critică literară din cultura noastră. Revista lui Călinescu corespunde întru totul dezideratului marelui critic: „Rămânem îndărătnici în ideea că o revistă, chiar săptămânală, trebuie să înfrunte cu onoare judecata urmaşilor, în bibliotecă”. Colecţia ei o atestă pe deplin.

Constantin Coroiu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantin Coroiu

Constantin Coroiu nascut la 6 octombrie 1943. Istoric literar, Publicist, Critic literar si jurnalist cultural cu o bogata si diversa activitate; a fost multi ani realizator de emisiuni literare la Radio Iasi si Radio Bucuresti, membru al Uniunii Scriitorilor din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now