Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Îşi au şi scriitorii criticii lor

Îşi au şi scriitorii criticii lor

Convins parcă de ideea lui Cioran că un text nu are valoare dacă nu poartă sigiliul autorului, Eugen Simion face posibilă în această carte o dublă şi spectaculoasă ipostaziere: a lui Cioran şi a sa proprie

Şocantă, fără îndoială, vestea că în acest an nu va fi decernat Premiul Nobel pentru literatură, şocant, mai ales, motivul. Iată că războiul, mondial prin amploare, al… sexelor a afectat chiar şi sublimul lăcaş al înfricoşătorilor judecători ai eminenţelor cenuşii ale planetei. Demisiile unor membri cauzate de scandalurile din jurul agresiunilor sexuale au făcut juriul inoperant. O falsă conştiinţă ni se pare a fi la originea locului proeminent ocupat în ultima vreme de sexualitate, combatanţii invocând noţiuni din sfera culturii, cum sunt discriminarea, constructul social al identităţii etc. Sigur, polaritatea natură/ cultură este evidentă, dacă în ecuaţie intră un sonet de Shakespeare şi iarba verde de acasă. Sexualitatea e însă natură pură şi uneori contra-⁠natură, cea din urmă fiind interpretată ca simptom al decadenţei.

Subiectul ne interesează doar ca un corelativ obiectiv al discocierii dintre filosofia vitalistă şi existenţialistă care sunt uneori nefiresc alăturate, cum s-⁠a întâmplat în cazul lui Cioran şi, uneori, al lui Blaga. Vitalismul, prototipic legat de energeia aristotelică, a caracterizat romantismul, iar, în secolul trecut, mişcări iraţionaliste, ale superării biologicului, forţei vitale, organice, revoluţionare şi amorale, de natură să distrugă tiparele inhibante ale unei culturi europene considerate îmbătrânite, osificate. Legat prin intermediul soţiei sale de mişcarea Tânăra Germanie, D.H. Lawrence a fost un reprezentant tipic. În schimb, Lucian Blaga, cel care, e drept, îşi doreşte într-⁠un poem un munte drept trup al sufletului său uriaş, este adept al esteticii moderniste a artei opuse naturii, al operei-⁠cosmoid constituită după legi străine de cele ce fundamentează viaţa cosmică, biologică.

Existenţialismul canonic a însemnat o similară opoziţie la natură. Kierkegaard afirmă superioritatea eului estetic faţă de cel etic, a reamintirii prin scriere faţă de experienţa nemijlocită, a poveştii faţă de biologicul sortit morţii etc. Heidegger acordă prioritate lui Sage (limbaj) şi revelării în limbaj (Dasein) contra lui Sein (fiinţare cosmică), iar Sartre, „îngreţoşat” de lucruri, defineşte identitatea ca proiect cultural realizat (Racine, de exemplu, e totalitatea pieselor sale). De la proiectul unei anarhii sociale a vitaliştilor tineri contra generaţiei vârstnice, nu tocmai depărtat de tabloul „huliganilor” lui Eliade la care a reacţionat iritat, Cioran a evoluat într-⁠o direcţie estetizantă, devenind o celebritate mondială graţie performanţei sale stilistice. După cum comentează criticul academician Eugen Simion în cartea pe care i-⁠a dedicat-⁠o – Cioran: o mitologie a nedesăvârşirilor (Editura Tracus Arte, 2014) – ,„schimbând limba, a schimbat cultura şi, implicit, o bună parte dintre referinţele sale intelectuale, adaptându-⁠şi stilul la alt model spiritual”. Critic acerb al raţionalismului endemic al culturii franceze, adept al spiritului germanic în termeni apropiaţi de discursul demonicului Leverkühn exorcizat de Thomas Mann în Doctor Faustus, tonul scrierilor lui Cioran este temperat şi modulat după transferul parizian în direcţia moraliştilor francezi, de fapt, a unei combinaţii de Montesquieu şi Pascal, cu anxioase accente kierkegaardiene.

Cioran: o mitologie a nedesăvârşirilor e un eseu admirabil, în primul rând, prin adecvarea la obiect, care înseamnă şi un experiment generic impus de acesta. Cunoşteam această caracteristică a demersului autorului, de depersonalizare, în vederea stabilirii unei relaţii empatice cu autorul comentat, fără abandonarea propriei judecăţi critice, dar aici ni se pare că descoperim mai mult decât atât, o încercare de iconicizare (forma este ea însăşi semnificantă) a argumentaţiei. Contextul în care e inserat Cioran înseamnă naşterea unui mit, aproximarea şi ratarea de către acesta a unui proiect grandios, ambiguitatea de care musteşte titlul insinuându-⁠se şi în final, un prezumptiv gran finale, în care bătrânul Cioran se apleacă peste un text din tinereţe, stilizându-⁠l cu fervoare în nota predilectă (virtuozitatea paradoxului) în vreme ce soţia sa îl aprobă cu sintagme desprinse parcă de pe un soclu sau dintr-⁠un ghid muzeistic: c’est bien E.M.C., le vrai E.M.C., le style E.M.C…

Pentru a scrie despre Cioran, criticul îi împrumută datele esenţiale ale personalităţii, stilul mental şi discursiv. În locul unor judecăţi ferme, cu ambiţii euristice şi canonice, se lansează în-tr-⁠un monolog interior, îngăduind cititorului să-⁠i cunoacă problemele, întrebările şi îndoielile, modul în care s-⁠a născut textul şi raţiunile pentru care s-⁠a constituit astfel. E ca şi cum, absorbit de obiectul său, neconvenţionalul univers cioranian, s-⁠ar lăsa posedat de el întru totul, uitând de ochiul indiscret al lectorului: „Aleg, absolut la întâmplare, o propoziţie: «faptul că exist eu dovedeşte că lumea n-⁠are niciun sens». Cedez tentaţiei şi citesc mai departe un fel de justificare, mai dramatică, mai descurajantă pentru spiritul însetat de adevăr (spiritul lectorului) decât propoziţia dinainte: «Căci în ce fel pot găsi un sens în frământările unui om, infinit dramatic şi nefericit, pentru care totul se reduce în ultimă instanţă la neant şi peste care legea acestei lumi este suferinţă?»… Ce-⁠ar mai fi de zis? Poate doar contrariul, şi anume că lumea are un sens tocmai pentru că eu exist… Dar asta înseamnă să părăseşti discursul lui Cioran şi să intri pe alt culoar. Cioran nu te urmează. Alergi, dacă îţi dă mâna, de unul singur. Cioran nu ţine să te convingă, nu vrea să fii alături de el. El se confesează, respinge, se contrazice, provoacă şi, când crezi că dai de un capăt, vezi că nu există niciun fir logic”.

Cum Cioran „nu se lasă povestit”, criticul propune soluţia încadrării lui în contexte, a căror selecţie îl poartă în istorie şi în mişcarea de idei filosofice şi politice a veacului trecut. Generaţia „trăiristă” seamănă altor generaţii pierdute din perioada celor două războaie mondiale, cu idealurile şi destinele sfărâmate. Sentimentul că se înă­buşă într-⁠o cultură minoră, că propriile resurse creatoare sunt irosite din cauza unui prezumptiv spirit naţional al imitaţiei modelelor străine şi pasivităţii îi provoacă accese de disperare, erupţii ale unui spirit rebel şi negativist (nulifiant, cu un termen inventat chiar de Cioran). Exegetul relativizează anatemele lui Cioran la adresa naţiei, punând alături declaraţii contradictorii, demonstrând că la mijloc erau mai curând o procesiune de puncte de vedere, ca în variaţia fenomenologică, decât convingeri stabile. Un alt context este acela al congenerilor. Corespondenţa îl arată mai curând izolat în mijlocul lor, Eliade fiind critic la adresa fanatismelor tinerei generaţii, Ţuţea reproşându-⁠i blasfemierea miturilor naţionale, iar Vulcănescu scriind, pare-⁠se, o apologie a caracterului naţional aşa cum se relevă acesta în limbaj, ca replică la scepticismul naţional al lui Cioran din Pe culmile disperării. Scrisă aproximativ în acelaşi timp cu paginile deconstrucţioniste ale lui Heidegger (arheologia sensurilor limbajului), Dimensiunea românească a existenţei (1943) se bucură însă de aprobarea lui Cioran care, într-⁠o scrisoare, adaugă propriile lui exemple de expresivitate românească. Revendicându-⁠se în mod conştient existenţialismului şi ilustrând prin propria viaţă de sacrificiu pentru salvarea unui confrate deţinut crezul existenţialist conform căruia identitatea nu ţine de esenţă, ci de fiinţarea în lume a individului, Vulcănescu aparţine la modul canonic acestei şcoli filosofice. În acelaşi timp, îndemnul său interpretat ca fiind al unui mucenic – „Nu ne răzbunaţi” – pare să fi izvorât mai curând din subtilul aforism al lui Cioran din Tratat de descompunere (1949) că „nu există fiinţe mai primejdioase decât cele care au suferit pentru o credinţă: marii persecutori se recrutează printre martirii cărora nu li s-⁠a tăiat capul”. Răzbunarea, mai ales când afectează inocenţi, contracarează victimizarea. Dacă etosul central al existenţialismului este introducerea de valori într-⁠o lume absurdă, negarea tuturor valorilor şi apologia dictaturilor din Rusia bolşevică şi Germania fascistă reprezintă, în scrierile de tinereţe ale lui Cioran glosate de Eugen Simion, o autoexilare a lui Cioran din acest curent, regretată şi corectată în perioada de maturitate. Deşi are în vedere operele de tinereţe, publicate în limba română, criticul urmăreşte revizuirile salutare ulterioare, corespondenţa, dezvăluindu-⁠ne un Cioran care tocmai din ataşament patriotic reproşase poporului său, nedemn de cea mai frumoasă limbă din lume, preocuparea excesivă pentru superficia politicului, laşitatea în raporturile cu marile puteri, imitaţia servilă în locul afirmării propriului spirit. Atitudinea sa se schimbă în optimism în timpul dezgheţului din deceniul al şaptelea pentru a se aspri din nou în 1977, când schimbarea la faţă a lui Ceauşescu devenise evidentă pentru toată lumea („pământ blestemat”). Cel care propusese cândva dictatura, asociază în 1982 răul suprem din România cu fanteziile distopice ale lui Orwell, în care sunt stigmatizate ambele totalitarisme, de dreapta şi de stânga: „România atinge, în fine, o performanţă, şi anume «eşecul total». Un Orwell îmbunătăţit…”

Între timp, descoperirea că nu sufletul, ci cuvintele sunt zei (nu psihologismul individual, ci ordinea simbolică), îl va crea pe acel Cioran seducător, definit memorabil de Eugen Simion: „Atât de seducător, încât nihilismul din profunzimile textului pierde din importanţă, trece în plan secund. Pare (şi chiar este) o gimnastică a minţii, o probă a speculaţiei. Gândirea tânărului Cioran trece mereu proba. Speculaţia, cu vitalitatea ei debordantă şi cu frumuseţea ei formală uluitoare, câştigă pariul cu neantul”.

Convins parcă de ideea lui Cioran că un text nu are valoare dacă nu poartă sigiliul autorului, Eugen Simion face posibilă în această carte o dublă şi spectaculoasă ipostaziere: a lui Cioran şi a sa proprie.

Maria-⁠⁠Ana Tupan

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now