Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Theodor Codreanu: Între două lumi. Evanescenţă – roman de Adrian Costache

Theodor Codreanu: Între două lumi. Evanescenţă – roman de Adrian Costache

Aflat în căutarea timpului pierdut (Marcel Proust), prin ultimele note lăsate editorului său narator, Pascal ajunge la iubirea, aparent stinsă (ca în La steaua eminesciană), pentru adolescenta Iulia Heroiu, din strada Luigi Cazavillan, unde, reîntorcându-⁠se, după atâţia ani, nu mai găseşte decât, „eliadesc”, o bătrână, fiind judecat ambiguu de roşcată.

Prozator şi poet din „generaţia ’70”, membru al Uniunii Scriitorilor din 1982, Adrian Costache este autorul a şaptesprezece cărţi (treisprezece de proză şi patru de versuri), apreciate, în timp, de Fănuş Neagu, George Bălăiţă, Laurenţiu Ulici, Horia Gârbea, Marian Drăghici, Dan Stanca, Geo Vasile, Paul Dugneanu, Gabriel Rusu, Teodor Pracsiu, Nicoleta Milea, Gh. Lăzărescu ş.a. Romanul de debut Oraşul cel Mare (Editura Eminescu, Bucureşti, 1971) a fost retras de pe piaţă şi dat la topit. O latură a personalităţii sale, ca profesor de limbă şi literatură română la cunoscutul Liceu „Sf. Sava” din Bucureşti, apoi inspector în Ministerul Învăţământului, sub diferitele lui denumiri, este aceea de autor de manuale şcolare pentru liceu şi de publicist pe teme pedagogice, de predare a limbii şi literaturii române în şcoală, dar şi de articole de critică literară, susţinând rubrici permanente sau colaborări sporadice în „Tribuna învăţământului”, „Revista de pedagogie” „România literară”, „Luceafărul”, „Ateneu”, „România liberă” ş.a. Trilogia de la Sf. Sava (Regele sperietorilor de ciori, Editura Cartea Românească, 1997, Apocalipsa după Ian, Editura Art, 2007, Lista cu nume, Editura Art, 2008) este opera care l-⁠a impus în mod deosebit în atenţia publicului şi a criticii literare.

Un loc aparte în opera lui Adrian Costache cred îl ocupă recentul său roman Evanescenţă (Editura eLiteratura, Bucureşti, 2017), subintitulat Un roman fără acţiune, având şi un moto argumentativ: Aproape toate situaţiile narative au fost exersate până la epuizare. Ceea ce rămâne scriitorului de azi este doar frumuseţea cuvântului, a scrisului. Observaţia ar putea să ne înşele sugerând fie o reîntoarcere la calofilia de altădată, fie o abordare parodică sub masca unui construct postmodernist, ceea ce nu e nici una, nici cealaltă. Bun cunoscător al tehnicilor narative moderne şi postmoderne, Adrian Costache, cu sobrietate şi cu o remarcabilă economie de mijloace stilistice, evită „beţia de cuvinte” textualistă, recapitulând, concentrat, parcă, întreaga operă, provocând, existenţial, metamorfoza rapidă a omului postmodern care şi-⁠a provocat propria apocalipsă. Înspre acolo trimite, altminteri, şi titlul cărţii, cuvântul evanescenţă însemnând o dispariţie lentă însă a unor stări condamnate să dureze puţin. Altfel spus, e vorba de o apocalipsă eufeminizată la maximum, rememorând, la nivel litotic însă, acea dispariţie fără de urmă eminesciană, survenită, la marele vizionar, cu mijloacele hiperbolei cosmice. Aici, protagonistul scrutător al evanescenţei este Pascal Bleotu, destinul său uman fiind dezvăluit, dialogal, de naratorul Liviu Petrescu, editorul care se angajează să finalizeze editorial Cartea interlocutorului său, conlucrând la ea printr-⁠o tehnică „dramaturgică”, la care, cândva, am recurs şi eu în romanul de tinereţe Varvarienii, tehnică nuanţată de Adrian Costache nu numai cu alternanţa dintre subiectiv şi obiectiv, dar şi cu inflexiuni ale „fantasticului” eliadesc din La Ţigănci, naratorul şi protagonistul fiind interşanjabili din perspectiva metaromanului care se construieşte sub ochii cititorului. Interesant de observat că evanescenţa structural-⁠metafizică, disputată între două lumi, între două paradigme socioumane, este oglindită şi la nivel compoziţional: romanul are patru părţi, ultimele trei în dezechilibru „spaţial” flagrant faţă de prima, care cuprinde 135 de pagini, pe când a doua – 14, a treia – 12, a patra – 18, iar epilogul – o pagină şi cinci rânduri, consfinţind evanescenţa, dispariţia fără de urmă a lui Pascal Bleotu. Cu toate acestea, evanescenţa avută în vedere de Adrian Costache este nu a lumii lui Pascal, ci, mai degrabă, se anunţă a fi a celei care se conturează prin noile mentalităţi istorice. Acest joc de perspective învăluitoare face originalitatea romanului-⁠eseu, ferindu-⁠l de a aluneca în tezism.

Romanul debutează cu vizita la spital a naratorului, unde se afla internat Pascal, în urma unei violente crize renale, survenită la 74 de ani. Naratorul şi protagonistul se întâlniseră prima oară în localul din Cişmigiu, numit „La Bibliotecă”, aflat în preajma izvorului lui Eminescu. La a doua întâlnire parafaseră deja cumpărarea casei de la ţară a lui Pascal, casă veche posedată ca ultim proprietar, devenită simbol existenţial, pe care o vinde din pricina bolii, anunţătoare a stingerii unei lumi. Cartea pune în faţa cititorului contemporan o temă cu miză majoră, probabil suprema temă, departe de textualismul postmodernist la modă, anume aceea a dispariţiei civilizaţiei europene şi a omului european. Cioran o numise clipa stingerii luminilor în grădina Occidentului, prefigurată de celebra carte a lui Oswald Spengler, Declinul Occidentului. Profesor universitar la „Hyperion” (nimic întâmplător în acest roman, începând chiar cu numele protagonistului), unde a susţinut un curs de sociologie aplicată, „Natura şi cultura la români”, Pascal intenţionează să scrie Al treilea declin al Occidentului, ca Nouă Metafizică, pe care descoperă că deja o scrisese altcineva, Chris Shilling, cel care, între altele, statuase că postmodernismul transformase totul în simulacre, încât până şi corpul uman e „la rândul său un proiect”, că nu mai este un dat şi, în consecinţă, poţi face orice din el, încă din faza prenatală, „prin diverse controale genetice, după care îl modelăm”, conform dorinţei de a fi bărbat sau femeie, sau şi una şi alta, inaugurând o nouă eră, cea a civilizaţiei gay, anunţată încă de Michel Foucault, e de adăugat (p. 102-⁠105). Noua lume, croită pe ştergerea memoriei civilizaţiei milenare (tabula rasa), se arată a fi cea mai „fericită” din istorie, fiind „fără trecut”, efect al unei schizofrenii totale (p. 105), favorizantă a divertismentului sans rivages, într-⁠o Europă „în cădere liberă”, o Europă ce renunţă, de bună voie şi nesilită de nimeni (contaminată de ideologia aberantă a „corectitudinii politice”), la propria identitate, într-⁠un mediu cu „tot mai puţină democraţie”, deşi toate se petrec în numele acesteia (p. 20-⁠21).

Pascal scrisese despre asemenea simptome în mai multe articole din presă, dar nimeni nu-⁠l luase în seamă, chiar dacă unii colegi acceptau că are dreptate, însă nu şi studenţii, tot mai acaparaţi de „revoluţia sexuală” şi de „avantajele” noii educaţii fundate pe „joc” şi pe principiul Amusez-vous!, asupra căruia atrăsese atenţia încă Alain Finkielkraut, într-⁠o carte din 1987. Aşa se face că tinerii îl refuzau pe universitarul Pascal Bleotu, acesta ajungând să aibă la curs doar doisprezece studenţi, fapt care l-⁠a şi determinat să-⁠şi dea demisia şi să se pensioneze. Nu ştiu dacă Adrian Costache a pornit de la un caz real, dar se cunosc situaţii postdecembriste când eminenţi profesori universitari au recurs la asemenea gesturi. Într-⁠o vizită la Văratec, doamna acad. Zoe Dumitrescu-⁠Buşulenga mi-⁠a împărtăşit mie şi soţiei că a renunţat să mai predea la universitate în urma unui curs despre tragedia antică. Disecând profunzimile existenţiale dintr-⁠un text sofoclian, un student a întrerupt-⁠o, reproşându-⁠i că asemenea „bagatele” nu mai interesează pe nimeni, că Sofocle este anacronic prin tragediile sale, ba chiar primejdios, moartea şi crimele aparţinând unei lumi tribale. Stupefiată, doamna academician nu va mai reveni la cursuri, se va retrage într-⁠un alt nivel de Realitate, devenind Maica Benedicta şi aflându-⁠şi liniştea din urmă la Mănăstirea Putna, unde, după moarte, a generat marea mişcare spirituală a colocviilor anuale ce stau sub semnul geniului eminescian, ca formă de rezistenţă a geniului naţional prin cultură creştină.

Tinerele generaţii, sub altă paradigmă culturală şi politică, constată Pascal Bleotu, nu mai au aderenţă la teme precum natura şi cultura la români, el pomenindu-⁠se „un inamic nedeclarat al «postmoderniştilor» din Universitate”. Uimitor, fiindcă, înainte de 1989, fusese un susţinător moral şi spiritual al generaţiei postmoderniste, convins/crezând că tinerii optzecişti luptă pentru adevăr. Acum însă totul era declarat relativ, începând cu adevărul şi cu toate celelalte, instaurându-⁠se anomia, nu renaşterea, ci „criza Europei, criza ideilor adevărate”, nebunia şi excesul, încât „ne-⁠am jucat de-⁠a haosul în numele democraţiei, libertăţii”, ajungând la o „egalitate infinită şi canceroasă” (p. 23-⁠24). Astfel, Pascal s-⁠a trezit în faţa unui timp „nou, inaugural, evanescent pe care-⁠l vedea în fiecare dimineaţă la orizont”: „Or, acest timp, tocmai acest timp, devenise un timp vag străin lui, de nerecunoscut, care nu părea să aibă vreo legătură cu el ca persoană şi pe care el nu-⁠l putea umple cu nimic…” (p. 26-⁠27). Timpul generase o nouă categorie umană, cu o viaţă ce se producea nu în planul realităţii, ci în altă parte: discoteci, televiziuni imbecile, spunându-⁠li-⁠se tinerilor: „distrează-⁠te cât cuprin-de”, fără memorie, fără trecut şi viitor. Altfel spus, partea obscură a evanescenţei: „Sentimentul inutilităţii lumii şi al vieţii va fi totul şi absolut!…” (p. 43). Pascal însuşi ajunge la îndoială, încercând să dea dreptate postmoderniştilor asupra fericirii şi vieţii survenite după înlăturarea ultimei piedici, Dumnezeu, deşi, deocamdată, nu murise pentru toţi, dar se cuvenea să moară pentru noua fericire: „Noi nu căutăm!… Dumnezeu a murit pentru toţi!… Şi astfel lumea s-⁠a golit de înţeles! E un gol imens în jur!… Asta n-⁠a fost niciodată!… Nici când au murit zeii!… Fiindcă atunci a venit imediat Creştinismul! Acum însă nu mai vine nimic. Nu mai are de unde! Nimeni nu mai ridică ochii spre cer!… Iar cineva a stins lumina!” (p. 46).

Notaţiile furnizate de Pascal, de pe patul de spital, naratorului se întretaie cu naraţiunea „obiectivă” a recuperării timpului celuilalt, a vieţii trăite de erou în compania grupului Candi, Gelu, Tania, Orbul (Vasilache), Simona, Niki, Lena, toţi învăţând să renască lucrurile de la momentul zero, după pilda Orbului. Intertextual, Adrian Costache invocă şi cartea portughezului José Saramago, Eseu despre orbire. Stingându-⁠se lumina în lume, omul recăzut în păgânism (Eminescu l-⁠a numit semibarbarie) trebuia s-⁠o ia de la capăt, libertatea fără margini aducând, în realitate, o nouă eră de sacrificii („jertfe pe altarul aşa-⁠zisei libertăţi”, p. 67), exemplul emblematic fiind tragedia de la Colectiv. Orbul o ştie mai bine decât toţi ce-⁠i lumina sacrului, lumina echilibrului, nu a excesului, asemănătoare cu lumina echinocţiului de septembrie: „Lumina din septembrie, lumina ireală, căzută, unghiul acelaşi, etern, al sacrului, când ziua este egală cu noaptea. Echilibrul nesfârşit. Egalitatea de aur a vieţii şi a morţii! EVANESCENŢA!…” (p. 68). Iată cum evanescenţa poate însemna, deopotrivă, pieire şi renaştere. Ne aflăm în punctul omega al viziunii stilistice a lui Adrian Costache, o cale admirabilă de părăsire a paradigmei postmoderniste şi a atingerii, transdisciplinare, a ethosului transmodern, acela al echilibrului eminescian dintre antiteze. Sau, în limbajul logicii dinamice a contradictoriului, de sorginte Ştefan Lupaşcu, fenomenul enigmatic al semiactualizării şi al semipotenţializării antinomiilor. Regăsirea lui Dumnezeu ca afectivitate, afectivitate de joc secund barbian, concentrată în sintagma lui Candi, soţia lui Gelu, care-⁠l consideră, ambiguu, pe Pascal, prietenul ei de o viaţă: Breadly, iubitul meu. Astfel, timpul căzut al amurgului poate deveni timp „nou, inaugural, evanescent”, timp al dimineţii. Adrian Costache devine un maestru al uneia dintre cele şapte tipuri de figuri numite de moderni ale ambiguităţii (William Empson). Pascal consideră generaţia lui ca fiind romantică, spre deosebire de cea postmodernă care a uitat că iubirea nu-⁠i pornografie (după care „Nu rămâne nimic în urmă…”, p. 78), ci „vârf de lance al lumii” (p. 75).

Aflat în căutarea timpului pierdut (Marcel Proust), prin ultimele note lăsate editorului său narator, Pascal ajunge la iubirea, aparent stinsă (ca în La steaua eminesciană), pentru adolescenta Iulia Heroiu, din strada Luigi Cazavillan, unde, reîntorcându-⁠se, după atâţia ani, nu mai găseşte decât, „eliadesc”, o bătrână, fiind judecat ambiguu de roşcată: „Pe cine căutaţi dumneavoastră nu mai este!” (p. 96). Cititorul poate intui că peste adolescenta de 17 ani s-⁠a suprapus Iulia altui timp. Ultimele părţi ale romanului sunt întoarceri nietzscheano-⁠eminesciene, precum întoarcerea lui Ulise în Ithaca, de unde şi întoarcerile misterioase ale lui Pascal la casa vândută naratorului, de unde şi ambiguitatea că adevăratul stăpân al casei nu este nici fostul proprietar, nici cel nou, ci Câinele, cel care nu părăsise casa. Naratorul înţelege că adevărata carte a lui Pascal este aceea despre Casă, despre întoarcerea acasă, care nu se vinde, vorba tulburătoare a lui Grigore Vieru. Timpul vieţii şi al morţii, cel al casei, se insinuează şi-⁠n moartea lui Candi, după al doilea atac survenit chiar în clipa când i se cânta Mulţi ani trăiască! Murise, dar continua să plângă! (p. 109). Poate că „Ar fi o carte care ar aparţine de alt timp” (p.179) şi care n-⁠ar interesa pe nimeni, o carte despre arheul pierdut, în sens eminescian: despre căutarea identităţii (p. 195).

Naratorul încearcă pentru ultima oară să-⁠l întâlnească pe Pascal. Află de la vecini că familia Bleotu vânduse şi plecase, Pascal însă dispăruse, aflăm din epilog, mai înainte ca Tania să vândă, că dispăruse fără de urmă, poate la Magazinul de Plante Medicinale, reîntâlnind, în moarte, iubirea din adolescenţă.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest