Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Inconturnabilul Vlahuţă

Inconturnabilul Vlahuţă

Istoric erudit şi pătimaş colecţionar (şi Vlahuţă era!), dar şi scriitor talentat, înzestrat cu harul formulărilor memorabile şi cu o bogată imaginaţie a ideilor, Mircea Platon izbuteşte în doar câteva pagini să rescrie, călinescian, biografia lui Vlahuţă, făcându‑ne parcă să descoperim pentru prima oară complexitatea operei sale…

După splendidul studiu închinat lui Hogaş şi drumeţiilor sale prin munţii Moldovei, pe „potecile neumblate ale naţionalismului românesc” (Geografie şi conştiinţă naţională, 2018), Mircea Platon iese din nou la rampă cu o altă ispravă editorială demnă de toată lauda, cum ne‑a tot obişnuit de altfel în ultimul timp – antologia Alexandru Vlahuţă, Primul şi ultimul (Timpul, Iaşi, 2009). Care, în treacăt fie spus, nu‑i doar o simplă „antologie”, ci un volum captivant, conţinând, pe lângă cele două opuri publicistice reeditate acum integral (Un an de luptă şi Amurg şi zori), un amplu studiu introductiv, o secţiune consistentă de texte evocatoare, plus numeroase articole programatice şi polemice, reproduse pentru mai nuanţata lor înţelegere „în oglindă”, cu tot cu răspunsurile adversarilor. Din simpla lectură a cuprinsului ne dăm seama că la baza acestei iniţiative editoriale stă un demers critic ambiţios, de arheologie culturală, şi nu o pioasă tentativă de restituire a unor scrieri uitate, cum sunt atâtea. Admirabil e şi aspectul în sine al cărţii, lăsând impresia de trăinicie (copertele sunt cartonate) şi, nu mai puţin, de eleganţă desăvârşită, de la calitatea hârtiei şi până la forma şi dimensiunile deloc meschine ale literei tipărite, ca să nu mai vorbim de elocventele documente iconografice inteligent strecurate în pagină (fotografii, coperte de cărţi şi de reviste vechi, desene, caricaturi ş.a.), astfel încât cititorul zilelor noastre să poată avea un contact mai concret cu scriitorul şi cu lumea lui, aşa cum a fost.

Istoric erudit şi pătimaş colecţionar (şi Vlahuţă era!), dar şi scriitor talentat, înzestrat cu harul formulărilor memorabile şi cu o bogată imaginaţie a ideilor, Mircea Platon izbuteşte în doar câteva pagini să rescrie, călinescian, biografia lui Vlahuţă, făcându‑ne parcă să descoperim pentru prima oară complexitatea operei sale de publicist şi de scriitor, interpretată până acum cu un instrumentar critic procustian, aproape numai din perspectivă stilistico‑expresivă, estetizantă. Căci Vlahuţă n‑a fost doar banalul epigon eminescian, şi nici numai prozatorul convenţional din România pitorească – operă scrisă explicit cu scopul de a prezenta, ca într‑un ghid turistic, frumuseţile patriei. La fel ca Iorga, spune Mircea Platon, autorul lui Dan (roman insuficient comentat) ar fi fost de fapt un „om verigă de legătură” în cultura noastră, pentru că el a continuat opera junimiştilor şi a deschis calea naţionalismului cultural din epoca interbelică. Asupra acestui rol, de intelectual public şi de formator de opinie, cum am spune azi, încearcă exegetul să ne atragă atenţia, identificând „amprenta” lui Vlahuţă (aşa se intitulează una din secţiunile prezentului tom) şi în opera sa, de bună seamă, dar mai ales în paginile gazetelor la care a colaborat şi pe care le‑a condus, precum şi în mulţimea de mărturii ale celor ce l‑au cunoscut şi i‑au stat în preajmă, recunoscându‑i calitatea de lider şi de „model”. Iar în lista aceasta intră, pe lângă prietenii apropiaţi (Caragiale, Delavrancea, doctorul Alceu Urechia), scriitori din generaţii şi de orientări estetice diferite, precum Gh. Adamescu, G. Ibrăileanu, Ilarie Chendi sau Ioan Alexandru Brătescu‑Voineşti, dar şi Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, Sextil Puşcariu, Al. Busuioceanu, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ion Minulescu, Corneliu Moldovanu, Victor Eftimiu sau Cella Delavrancea.

Mentor al „generaţiei tranşeelor” şi precursor al „Gândirii”

În comentariile sale din cuvântul introductiv, Mircea Platon insistă asupra ideii că Vlahuţă ar fi fost adevăratul mentor al aşa‑numitei „generaţii a tranşeelor”, constituite din scriitorii care au luptat pe front şi care, cu blazonul moral dobândit astfel, vor fi chemaţi să joace un rol decisiv în viaţa publică de după război. Şi cum, dintre foştii combatanţi, mulţi au pus umărul la apariţia şi afirmarea revistei „Gândirea” (Cezar Petrescu, Gib I. Mihăescu, Nichifor Crainic), care îşi propunea să continue linia naţională susţinută în trecut de publicaţii prestigioase („Dacia literară”, „Sămănătorul” ş.a.) – componenta „ortodoxistă” fiind un adaos tardiv, menit a circumscrie etnic tendinţa „spiritualistă” –. este cum nu se poate mai firesc ca Vlahuţă să fie celebrat în ipostaza (deloc familiară istoricilor noştri literari) de precursor al gândirismului interbelic. În sprijinul propriei argumentaţii, Mircea Platon citează câteva fragmente ilustrative dintr‑un interviu mai vechi luat lui Pan M. Vizirescu, un apropiat al lui Nichifor Crainic, care i‑a vorbit pentru prima oară despre legăturile lui Vlahuţă cu „Gândirea”, evocând existenţa unei grupări literare la Bârlad pe vremea războiului, unde avea să se configureze nucleul celebrei reviste interbelice. Pe lângă mărturiile lui Pan Vizirescu şi Nichifor Crainic, încă şi mai relevantă i se pare exegetului broşura publicată de Vasile Voiculescu în 1927 şi reprodusă intergal în prezentul volum, ca dovadă cât se poate de concludentă a filiaţiei cu pricina. Iar ca „mentor” al viitorilor gândirişti şi al generaţiei călite prin „legământul tranşeelor”, Vlahuţă s‑a comportat exemplar, mobilizându‑i pe ostaşi cu propriul său condei şi plecând în refugiu la Iaşi cu căruţa, ca un om simplu, pentru a nu lua locul din tren vreunui semen de al său aflat în nevoie. Moartea îl va surprinde la puţin timp după terminarea războiului, cu amărăciunea de fi asistat la atâtea orori şi de a‑şi fi văzut risipită impresionanta colecţie de tablouri primite în dar de la prietenul său, Grigorescu, dar şi cu speranţa că sacrificiul nu a fost în zadar. Iată ce scria el în acele împrejurări, mărturisindu‑şi o îndoială legitimă: „Focul acesta grozav prin care am trecut, şi care încă nu e stins, trebuie să ardă tot putregaiul, toată stricăciunea din noi, ca să ne putem învrednici de viaţa cea nouă care ne aşteaptă la capătul atâtor suferinţi. Altfel toată dreptatea pentru care am sângerat şi toate revendicările noastre, dincolo de munţii şi de apele care ne‑au despărţit, nu ne vor folosi la nimic. Vom fi aceiaşi ticăloşi, pe o suprafaţă mai mare” (Strigătul vremii, 1918 ‑ fragment reprodus pe coperta a patra).

Istoria estetică a literaturii române l‑a eliminat însă la un moment dat pe Vlahuţă din scenariul său narativ, scoţându‑l complet de pe harta interbelicului, elocventă în acest sens fiind anecdota relatată de E. Lovinescu într‑una din paginile sale de Memorii în care marele critic vorbeşte despre prima lui întâlnire cu viitorul mare poet modernist Ion Barbu. Criticul lega astfel în mod intenţionat apariţia noului scriitor de moartea lui Vlahuţă, sugerând că după război avea să se nască o cu totul altă literatură, complet diferită de aceea scrisă până atunci, ipostaziată simbolic în figura bătrânului poet. Din păcate, memoria colectivă pare să fi reţinut azi, prin autoritatea şcolii, doar „povestea” lui Lovinescu (teoreticianul modernizării pe cale revoluţionară, prin „arderea etapelor” şi sincronizare forţată), deşi în interbelic de mult mai mare succes se bucurau mitologiile concurente, care scoteau în relief continuităţile şi explicau modernitatea prin recurs la tradiţie. O modernitate „alternativă” (botezată defăimător „tradiţionalism” în sintezele de istorie literară ale lui Lovinescu) se va afirma ca atare la reviste precum „Gândirea” şi „Viaţa Românească”, şi tocmai în spiritul unei asemenea explicaţii a genezei modernismului interbelic se înscrie şi demersul lui Mircea Platon din volumul de faţă. Prin intermediul amintirilor lui Crainic, spre exemplu, antologatorul reţine scena în care Vlahuţă, bolnav, ţine ca pe un lucru de preţ sub pernă volumul de debut al lui Lucian Blaga, citind cu entuziasm dintr‑însul celor ce‑i treceau pragul.

Prietenia ca „verigă de legătură”

Secvenţa anecdotică de mai sus surprinde însă nu doar legătura simbolică dintre lumea de dinainte şi aceea de după război („Gândirea” apare în 1921 în Ardeal, la Cluj, oraşul lui Blaga), ci şi capacitatea scriitorului de a se obiectiva şi de a‑i admira pe ceilalţi, punându‑se pe sine pe planul al doilea. Această latură a personalităţii sale a fost sesizată de altminteri încă de la debutul activităţii sale de scriitor, Dobrogeanu Gherea apreciind, spre exemplu, altruismul lui Vlahuţă şi, nu mai puţin, talentul lui de mare psiholog, capabil să iasă din sine (Eminescu nu ar fi izbutit în aceeaşi măsură) şi să descrie din interior până şi nuanţele inextricabile ale sufletului feminin. Trecând peste consideraţiile sociologizante ale ideologului marxizant, Mircea Platon relevă nobleţea scriitorului care, admirându‑l sincer pe Eminescu, a preferat să‑şi asume mai degrabă statutul de epigon decât să caute originalitatea cu orice preţ – deşi talentul său, indiscutabil, s‑ar fi putut manifesta şi sub alte forme, mai puţin mimetice. Mai mult decât atât, prin devoţiunea cu care a încercat să aline suferinţele genialului poet din ultimii săi ani de viaţă, ca un prieten adevărat, Vlahuţă reprezintă o rara avis în tagma scriitorilor, ştiut fiind că aceştia şi‑au câştigat o proastă faimă de fiinţe vanitoase şi lipsite de caracter, predispuse mai mult la sacrificiul celorlalţi decât la al preţioasei lor persoane. De aceea a şi selectat Mircea Platon pentru prezentul volum fotografiile care surprind umanitatea profundă a scriitorului, îmbătrânit prematur de contactul cu suferinţa, dar privind lumea direct în faţă, demn, cu o seninătate lipsită de resemnare.

Dintre detaliile fizionomiei vlahuţiene, exegetul se opreşte cu precădere asupra mustăţii purtate cu vârfurile în jos, „pe oală”, într‑o schiţă memorabilă de portret, pe care nu mă lasă inima să nu o citez in extenso : „Vlahuţă e un unchiaş sfătos, desigur, dar un unchiaş a cărui mustaţă pe oală nu e doar cea a patriarhului, ci şi a unui mentor de Arts and Crafts – de tip Ruskin, care la bătrâneţe şi‑a completat cotletele cu o mustaţă pe oală şi o barbă patriarhală, ca William Morris sau proto‑părintele Carlyle –, a unui decadent de tip Barbey d’Aurevilly, Villiers de l’Isle Adam sau Léon Bloy, decadenţii pleoştiţi, diferiţi de decadenţii Ionel Brătianici (Octave Mirbeau, Pierre Louys), cu vârfurile mustăţilor în sus. Omul cu mustăţile în sus e un negociator care întinde antenele spre oferta cea mai bună, omul cu mustaţa pleoştită e un reacţionar, un om înfrânt, un anacronic, un dezabuzat, un obosit, un profet în ţara lui. Un om care vorbeşte în numele rădăcinilor. Un Ent”.

Fotografiile îl mai prind pe Vlahuţă, aproape mereu când se întâmplă să nu fie singur, în compania celor doi mari prieteni ai săi, Caragiale şi Delavrancea (abia acum îmi dau seama că ambii aveau mustăţile în sus!), care l‑au preţuit şi ca scriitor (deşi Caragiale l‑a mai bârfit câteodată, neputându‑şi ţine în frâu răutatea), dar mai cu seamă ca „omul de legătură” ce a şi făcut posibilă apropierea dintre ei, altminteri de neimaginat. Vocaţia prieteniei pare să fie, aşadar, o altă manifestare sui generis a personalităţii vlahuţiene, care vine la pachet şi cu refuzul compromisurilor de orice fel, scriitorul preferând să trăiască modest, într‑un provizorat existenţial asumat cu demnitate, din care l‑a scos abia târziu, după jumătatea vieţii, Spiru Haret, numindu‑l (alături de Coşbuc) referendar la Casa Şcoalelor. Mircea Platon insistă asupra individualismului ireductibil al scriitorului (comparat, şi nu fără temei, cu singuraticul Jean Jacques Rousseau), care nu s‑a făcut căuzaşul niciunui partid, deşi a fost asimilat abuziv de toate partidele, sancţionându‑i şi pe naţionaliştii din tabăra lui Hasdeu, şi pe socialiştii gălăgioşi din jurul lui Gherea (Anton Bacalbaşa mai cu seamă), şi pe toţi cei ce s‑au făcut vinovaţi în vreun fel faţă de cei mici şi fără apărare.

Lui Vlahuţă nu i‑au trebuit titluri sau afilieri profitabile pentru a se impune. Şi‑a purtat numele cu cinste, iar numele singur i‑a fost suficient pentru a fi ascultat şi crezut pe cuvânt. I‑a criticat ori de câte ori a fost cazul şi pe politicieni, şi pe rege, păstrându‑şi nealterat caracterul şi rămânând egal cu el însuşi în toate împrejurările chinuitei sale vieţi. Abia târziu a izbutit să se chivernisească şi să‑şi găsească liniştea în familie, ridicându‑şi casă frumoasă la Dragosloveni, unde vizitatorii se puteau bucura de un vin bun şi de frumoasele tablouri ale lui Grigorescu, agăţate pe toţi pereţii. Mai toţi exegeţii au considerat chiar că literatura lui Vlahuţă nu‑i decât traducerea literară a creaţiilor marelui pictor, despre care autorul României pitoreşti a şi scris de altfel primul studiu monografic, citibil şi azi cu plăcere şi cu folos, fără a deveni inutil după imensa bibliografie critică acumulată de atunci încoace.

Reabilitarea unui epigon

Literatura lui Vlahuţă nu‑i însă reductibilă doar la descrierile din România pitorească, cum nici pictura lui Grigorescu la scenele cu ţărani visând cu ochii deschişi în natură. Debutând cu poezii, de pe postura ingrată de epigon al lui Eminescu, Vlahuţă a scris îndeosebi proză scurtă, în proximitatea jurnalisticii, după ce a strălucit o vreme, cum am mai spus, şi în roman (Dan a fost reeditat de mai multe ori, fiind una din puţinele realizări notabile ale genului din acea perioadă). Călinescu, deşi defavorabil în genere, îi recunoaşte meritul de a fi ilustrat în literatura sa o destul de originală poetică a instantaneului (titlurile vorbesc de la sine: Din goana vieţii, File rupte, Icoane şterse ş.a.), desemnând precaritatea existenţială drept consecinţă directă a dinamismului social indus de modernizarea accelerată. Privit ca un simplu imitator la început, Vlahuţă şi‑a câştigat însă, treptat, respectul confraţilor şi admiraţia unui număr tot mai mare de cititori, ajungând să fie considerat, în deceniul premergător Primului Război Mondial, personalitatea literară cea mai reprezentativă (Ibrăileanu îl alege ca subiect al tezei sale de doctorat, publicată în 1912). În interbelic apoi, scriitorul nu mai trăieşte decât din gloria lui de odinioară, pentru ca în perioada comunistă să fie tendenţios editat şi interpretat, cu texte „patriotice” intens ideologizate, care l‑au îngropat definitiv după 1989.

Iată însă că, prin volumul de faţă, Mircea Platon îl aduce pe Vlahuţă din nou la viaţă, într‑o manieră care, cinstind cum se cuvine memoria nedreptăţitului scriitor, cu entuziasm şi cu multă ştiinţă de carte, i se potriveşte lui însuşi mănuşă. O mănuşă – să fim bine înţeleşi! – de om cu mustaţă pe oală, aruncată dispreţuitor pe obrazul nedemn al „moftangiului blazat” (vezi textul ales drept „epilog”), dar cu antenele mereu ridicate la orice propunere de lesnicioasă căpătuială. Lui Mircea nu i‑aş putea niciodată strânge mâna decât aşa cum i‑o strâng acum – fără mănuşi, cu o prietenie de epigon. Ca Vlahuţă.

Antonio Patraş

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now