Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Iaşul – capitală de război şi „închegarea neamului românesc” (II)

Iaşul – capitală de război şi „închegarea neamului românesc” (II)

„Proclamaţia către naţiune” a Regelui Ferdinand din 14 august 1916 anunţa că România intră în război convinsă că „pentru viitor numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa pacinică a popoarelor”. „Proclamaţia” vorbeşte de „ziua aşteptată de veacuri de conştiinţa naţională, ziua Unirii lui” şi afirmă datoria de a încerca să înfăptuiască unirea românilor şi scăparea lor de „sub stăpânirea străinilor”, astfel încât România să „propăşească în pace potrivit datinelor şi aspiraţiunilor gintei noastre”

Motto: „Un ofiţer [rus] se minuna ce mică e ţara noastră şi galant spunea:
– E ca o cutie de bomboane, iai una, iai două şi ai ajuns la fundul cutiei –
făcând aluzie la oraşele noastre, care sunt atât de apropiate unele de altele.
Elena Th. Emandi, Din anii de durere, 1919

Condeele cinstite tăcuse şi la Bucureşti. Mai rămăsese însă condeele întinate
şi «mitteleuropene» care torturau conştiinţele româneşti cu cugetări şi interese nemţeşti.
Eugen Lovinescu, În cumpăna vremei, 1919

Ca „gospodar” de tip vechi, Bogdan este foarte sensibil la mutaţiile produse de primul război industrial pe care l-⁠a cunoscut omenirea şi deplânge dispariţia tihnei ieşene nu din simplu moft, ci mai degrabă cu presentimentul nelămurit, intuitiv, al contrastului dintre viaţa patriarhală, premodernă în multe privinţe, şi o modernitate care năvăleşte în Iaşi pe aripile mecanizate ale războiului. E o „jalnică Moldovei întâmplare” sau „tragodie” care aşază cronicarul moldovean în faţa unui inamic ontologic diferit de tot ce a avut de înfruntat în trecut. După tătari şi alţi invadatori pe care Bogdan îi evocă în limbaj de basm, proiectaţi pe un orizont aproape mitic, mişcările de mase ale Marelui Război sunt cuprinse de Bogdan în limbaj precis şi analitic. Dacă, atunci când scrie despre Iaşul vechi, Bogdan îmi aminteşte de Petre Ispirescu (un alt „unchiaş sfătos” cu o acuitate antropologică şi reportericească mascată de atemporalitatea basmelor sale), când analizează evenimentele contemporane lui, Bogdan e de un umanism sarcastic, asemeni celui al oricărui înţelept confruntat cu absurdul şi silit să facă „elogiul nebuniei”.

Or, absurditatea şi un anumit tip de „nebunie” par să fi constituit tenorul opiniei publice româneşti manipulate, pe parcursul celor doi ani de neutralitate, de varii ambasade şi mângâiate de varii iluzii. Dacă C. Bacalbaşa osândea „optimismul trândav” al bucureştenilor, care a făcut loc panicii totale după Turtucaia, Bogdan comentează cu sarcasm monopolizarea „opiniei publice” de către presa şi onegeurile din Bucureşti, capitală a cărei „fabrică de născociri” (cum numea Bacalbaşa „societatea civilă” sau „opinia publică” din capitală) pretindea că vorbeşte pentru toată ţara. Tipurile de expropriere discursivă au inclus şi proliferarea minciunilor oficiale generate pe scară industrială de autorităţile din Europa Primului Război Mondial. Bogdan vorbeşte şi despre ceea ce francezii au numit bourrage de crâne, propaganda oficială menită a controla emoţiile şi ideile populaţiei pentru a obţine acea „uniformitate a gândirii” (Lovinescu) necesară efortului de război. Din varii surse, oficiale, oficioase sau insidioase, românilor li se serveau de către presa supusă cenzurii şi de către diverse coterii ştiri false de pe front: „Tot felul de zvonuri îngrijitoare se înmulţesc zilnic; se vorbeşte de lupte cu nemţii şi ungurii la trecătorile din munţii Moldovei, cât şi cele din Gorj, Dâmboviţa şi Argeş; de retrageri sistematice din Dobrogea; dar, mai ales, de groaza ce a podidit întreaga populaţie a Bucureştiului – acea bravă mulţime care se pusese în fruntea tuturor manifestaţiilor politico-⁠patriotice, care, luându-⁠şi dreptul de a vorbi în numele întregii naţiuni, de la Severin şi până la Dorohoi, se găsea pe neaşteptate sub ploaia şi grindina, cât ouăle de struţ, a Zepelinurilor, nedumerindu-⁠se unde să se ascundă, încotro să pornească mai repede, spre a se pune la un adăpost mai sigur împotriva unei morţi năprasnice!”.

Ajunşi la Iaşi, unii dintre „mişeii” care „de la Capşa” cer intrare imediată în război, dar care „la mobilizare fug speriaţi” (apud Vasile Pârvan) devin strategi de bodegă care, după cum scria Archibald [Ghiţă Rădulescu], „făceau războiul în tranşeele dela Bolta Rece”. Alţii s-⁠au lăsat cuprinşi de depresie, după cum scrie senatorul Naţional-⁠Liberal Grigore Procopiu evocând atmosfera parlamentară de la Iaşi: „În starea de depresiune morală provocată de înfrângerea suferită, atmosfera parlamentară era foarte încărcată şi totdeodată imprecisă, nebuloasă. Războinicii, nerăbdătorii de odinioară, cari se temeau să nu perdem momentul oportun pentru intrarea în acţiune, şopteau, acum, argumente de desolidarizare de la acţiunea războinică a guvernului”. Deprimarea fusese accentuată, în rândul deputaţilor şi senatorilor români, şi de faptul că, în pripa evacuării, primele tranşe de legiuitori se pare că au fost evacuate la Iaşi în „aşa zise trenuri parlamentare speciale, alcătuite din vagoane de animale”.

Dacă la Bucureşti autorităţile germane introduceau cartelele alimentare, Bogdan vorbeşte de „coada” căreia i-⁠a dat naştere Primul Război Mondial, o instituţie care avea să nu îi mai părăsească pe români şi a cărei fenomenologie, după cum se vede din Bogdan, dar şi din alţi scriitori care au denunţat exasperaţi acest nou subprodus al modernizării cu anasâna a României, datorează puţin calităţii umane a celor care stau la coadă şi mult propriei ei dinamici, faptului că e o instituţie îndobitocitoare în sine, care îi pune pe oameni în situaţia de turmă. Bogdan marchează clar radicalitatea acestei inovaţii sociale pe care a reprezentat-⁠o coada: „Se gândi atunci Primăria să înfiinţeze o serie de debite comunale, în care să se aducă de anumiţi funcţionari, alimente mai ieftine şi să se împartă populaţiunii pe preţuri oneste şi rezonabile. […] Rezultatul dat de aceste înfiinţări fu, până la un punct, satisfăcător pentru obţinerea unor alimente cu preţuri mai mici; dar numai puţină lume putea să profite de ele, căci ceea ce încă nu se văzuse în ţara românească, de când a fost zidită de întemeietorii săi, debitele acestea creară aşa zisa coadă – adică aşezarea pe două rânduri a tuturor acelor ce doreau să cumpere ceva, spre a aştepta ca fiecărui individ să-⁠i vie dreptul de a intra în debit şi a cumpăra ce-⁠i trebuia. Coada se generaliza apoi repede la mai toate obiectele de alimentare: pâine, carne, peşte, făină de păpuşoi, lemne, până şi la debitele de tutun. Pentru obţinerea unei bucăţi de carne sau a doi-⁠trei peşti, se făceau la hală cozi lungi de câte 100 metri, pe care oamenii nevoiaşi stăteau zgribuliţi şi le îngheţau mâinile ori picioarele trei-⁠patru ceasuri; dar chiar şi aşa, mulţi nu obţineau nimic, căci când le venea rândul la cei de mai la urma cozii, marfa se isprăvea şi bieţii oameni trebuiau să plece acasă flămânzi şi îngheţaţi şi să ducă copiilor lor, flămânzi şi îngheţaţi de asemenea, numai oftatul şi blestemele lor pentru cei ce-⁠i aduseseră în atare situaţiune”. Fiica lui Nicu Gane, Elena Emandi, vorbeşte şi ea despre lipsa şi scumpătatea hranei în Iaşi, notând contrastul hilar dintre eleganţa anumitor domni sau doamne şi găinile sau franzelele pe care le duceau triumfător sub braţ atunci când izbuteau să facă rost de ele. Elena Emandi observă şi apariţia cozii (la hrană, la cazare, la acte): „Pentru a se uşura aprovizionarea populaţiei se înfiinţase depozite comunale de alimente, dar nu se putea căpăta nimic fără bonuri de la Primărie. Acolo era atâta lume că făceai coadă ceasuri întregi şi adesea nu te alegeai decât cu un parazit care îţi dădea grijă pentru cincisprezece zile”.

Nesiguranţa generată de război a stimulat oportunismul politic şi spiritul delapidator, care s-⁠a manifestat la proporţii gigantice, denunţate după război de membrii „generaţiei tranşeelor”, dar descrise nemilos şi de Bogdan, de pe poziţiile realismului său de modă veche, care îmbina patriotismul cu spiritul gospodăresc. În general, ceea ce îi repugnă lui Bogdan, venit dinspre spaţiul cultural aerisit al Iaşului din a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, este reducerea românilor la turmă, masificarea operată de Primul Război mondial. Pe lângă cenzură, promiscuitate locativă, mari mişcări de mase, războiul favorizează şi mobilitatea socială bruscă, inexplicabilă, operată pe canale dosnice. Expandarea aparatului de stat produsă de efortul de război dă naştere la paraziţi sociali îngrăşaţi rapid de accesul direct la resursele statului: „Alte specimene, aproape identice, fac pe misitele, ataşate pe lângă vreun mare întreprinzător de afaceri «comerciale, industriale, furnituri pentru stat, sau pentru armată mai ales», care aleargă, tripotează şi răzbat mai cu uşurinţă în toate autorităţile, şi mai ales în cele mai de seamă cabinete guvernamentale – şi căror se închină cu respect şi le deschid uşile larg, în afară de ceasurile de audienţă, de la uşier până la directorii diferitelor mari autorităţi. Prin degetele calde, manicurate şi rozate, împodobite cu zeci de inele strălucitoare, ale acestora se strecor mai cu uşurinţă permisurile, autorizaţiunile de transport, contractele de furnituri, demobilizările de la front şi mobilizările pe loc – acasă la dumnealor – a atâtor şi atâtor câţi se ştie că au obţinut norocul unor asemenea acte sau beneficii”.

Dacă experienţa refugiului pare a fi înăcrit temporar relaţiile dintre moldoveni şi munteni, experienţa spitalului prin care au trecut răniţii sosiţi de pe front a fost esenţială pentru revigorarea conştiinţei naţionale, după cum notează Elena Emandi, care a funcţionat ca soră medicală la spitalele din spatele frontului. Din acest punct de vedere, trebuie precizat că imaginea Reginei Maria ca „mamă a răniţilor” nu a fost importantă doar pentru că a arătat că Regina stă alături de popor, ci şi pentru că a fost alături de popor într-⁠unul din locurile în care s-⁠a întărit conştiinţa naţională, la spital, unde au căzut barierele dintre provincii şi dintre clasele sociale. Iată ce scrie Elena Emandi: „Către sfârşitul lui Septemvrie am luat serviciul la spital: se înmulţiseră atât de mult răniţii, că nu mai dovedea nimeni să-⁠i îngrijească. Acolo, stând ceasuri întregi la căpătâiul lor, am putut cunoaşte de aproape şi mai bine ca oriunde sufletul curat şi cinstit al ţăranilor noştri şi am simţit că o legătură nebănuită până acum era între ei şi mine. A trebuit războiul acesta groaznic, cu toate durerile lui, ca să învăţăm să ne cunoaştem şi să ne iubim. Munteni, Moldoveni şi Olteni cari fuseseră atât de străini unii de alţii, ţărani şi târgoveţi, bogaţi şi săraci, toţi laolaltă au suferit, şi suferinţa i-⁠a apropiat. În tranşee şi în spitale s-⁠a închegat unirea sfântă a tuturor claselor sociale, care va dăinui, să sperăm, şi după război, spre întărirea şi fericirea neamului nostru”. Tranşeele şi spitalele au fost locuri în care s-⁠au creat microuniversuri sociale la scară umană, microsocietăţi în care, mai degrabă decât în dinamica refugiului structurat de forţe birocratice, românii s-⁠au putut recunoaşte ca fraţi, confirmând astfel justeţea unui efort de război iniţiat în numele unui ideal etnic, al conştiinţei naţionale care cerea unirea tuturor românilor într-⁠un singur stat, suveran, nu al patriotismului civic specific imperiilor multinaţionale care urmăreau să unească naţiuni diferite sub umbrela sau jugul aceleiaşi ordini dinastice sau constituţionale.

Declaraţia de război făcută de România Austro-⁠Ungariei precizează clar obiectivele naţionale pe care le urmăreşte statul român intrând în război: „Războiul, la care ia parte mai toată Europa, pune în discuţie cele mai grave probleme referitoare la dezvoltarea naţională şi chiar la existenţa statelor. România, împinsă de dorinţa de a contribui să grăbească sfârşitul conflictului şi sub imperiul necesităţii de a-⁠şi salva interesele de rasă, se vede nevoită a intra în luptă alături de aceia care pot să-⁠i asigure înfăptuirea unităţii sale naţionale”. „Proclamaţia către naţiune” a Regelui Ferdinand din 14 august 1916 anunţa că România intră în război convinsă că „pentru viitor numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa pacinică a popoarelor”. „Proclamaţia” vorbeşte de „ziua aşteptată de veacuri de conştiinţa naţională, ziua Unirii lui” şi afirmă datoria de a încerca să înfăptuiască unirea românilor şi scăparea lor de „sub stăpânirea străinilor”, astfel încât România să „propăşească în pace potrivit datinelor şi aspiraţiunilor gintei noastre”. Perioada refugiului în Moldova şi a Iaşului capitală a rezistenţei până la capăt a testat aceste aspiraţii şi le-⁠a dovedit, cu toate inerentele greutăţi. Validitatea şi, deci, soliditatea.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi) Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA. A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest