Lecturi - Despre Cărți

Han Kang. Totalitarism politic și totalitate literară

Un stat totalitar induce o pseudo‑cunoaștere de asemenea totalitară, unică. A discerne ceva e de la sine un fapt îndoielnic. Totul e la Han Kang în Disecție. Un roman (2014), cum se zice în stereotipia actuală, de noaptea minții. „Ascultai înmărmurit, ca și cum ar fi fost singura cale să înțelegi cu adevărat națiunea.” Dar paradoxul formulei autoarei este acesta: la totalitarism, totalitate a metodelor literare. Din perspectiva sufletului celui ucis, dar încă grăitor, printr‑o originală, reparatorie, convenție ficțională și tipologică, „Nimic nu mai avea sens, nici măcar cuvintele «ne vom vedea pe lumea cealaltă».” Sufletele despărțite de trup mai au o formă de recunoaștere, nu identitară, dar temporală: „Deși nu știam cine suntem, bănuiam vag de cât de mult timp eram împreună”.

Problematică rămâne ipoteza dacă timpul generează un fel de reîntrupare, și mai cu seamă dacă reface funcția cognitivă. „Oare dacă am fi avut mai mult timp am fi ajuns să ne cunoaștem, să ne înțelegem? Am fi putut găsi o cale să schimbăm câteva vorbe și gânduri?” Nu avem însă aici răspunsul pentru șansa ultimă a timpului limitat tragic.

Tot din perspectiva bolgiei morții, prin miza pe ratio și intelego, iată tortura minții, consecutivă celei a trupului: „Nu aveam liniște, gândurile mă torturau fără încetare: tot ce voiam era să înțeleg ce se petrecea cu mine, să deslușesc toate încercările prin care treceam.”

Revederea dintre supraviețuitorii traumatizați nu duce cunoașterea până la capăt: „Și totuși, chipul său ascundea ceva inexplicabil.” (În Vegetariana, fețele traumatizate ocupă visul, starea psihică generală a protagonistei.) Înțelegerea cea mai simplă devine dificilă, când, după ani, e sezisată justiția: „Proces? Am repetat, de parcă n‑aș fi înțeles ce spusese.” De parcă n‑ar mai fi nimic de spus, de parcă totul a ajuns pentru traumatizat de nespus. Traumatizatul supraviețuiește dincoace de cunoaștere: „Nu eram deloc curios să aflu (…). Nu voiam să ascult, indiferent ce‑ar fi spus.” Viața e ca moartea, moartea e ca viața, pentru supraviețuitorul condamnat ideologic la existență: „Și azi fac la fel, chiar dacă știu că Jin‑su e mort.” Vrea totuși ca cel interesat de ce‑a fost la Revoltă să ajungă la adevărul indenegabil: „Acum ați înțeles, domnule profesor?” Iar după monologul către profesor, care scrie o „teză”, traumatizatul, constrâns să trăiască în tentația evaziunii prin moarte, întreabă: „Domnule profesor, ce îmi puteți răspunde la toate astea? Dumneavoastră, o ființă umană… la fel ca mine.” Iată‑l constrâns și la limbajul pe care existența nu‑l poate evacua.

Pentru traumatizat/traumatizată, cunoașterea venind de la alții e tot o agresiune, nu dinăuntru, dar din afară: „Doamnă Im, cu toții murim (tragică ironie, n. m.) de curiozitate… Vrem să știm cât mai multe despre dumneavoastră, îți spune pe un ton și mai jovial.” Există figuri exemplare ale traumei? Doamna Im e o supraviețuitoare rușinată, în nota generală a foștilor revoltați, de limita implicării în Revoltă și încă interesată de viața care‑și vede, zice‑se, de cale. E protagonistă și cercetătoare, aproape o ficționară: „Ca niște piese de puzzle, puneai cap la cap toate informațiile din ziare ca să poți înțelege ce se întâmplase la Busan și Masan (…) coloane goale pe care trebuia să le umpli cu propria imaginație.” Caz aparte, cum se vede.

O altă femeie, personaj confesiv, bâjbâie și ea prin memorie: „Acum nu mai sunt sigură de nimic.” Pentru ea, înțelegerea (ca tranzacție lingvistică, nu etică, precum în limba română) e limitată, dacă nu înecată, în rațiune: „Niciodată nu o să înțeleg de ce au trebuit să moară copiii din patrulele civile?”

Amintirea autoarei Han Kang, în completare la romanul construit pe o tipologie atât de aparte, scoate la suprafață ascunderea limbajului, așezarea dirijată, autocenzurată, înapoia acestuia, care n‑ar fi trebuit să treacă în creierul copiilor (de reținut că sora Vegetarianei își pune problema față de băiatul ei): „discuțiile s‑au purtat pe un ton aproape imperceptibil, astfel încât nici eu și nici frații sau verii mei să nu auzim nimic.” Totalitarismele, o știm din practică, impun pe multiple căi limitări ale comunicării.

Han Kang reține răspunsul supraviețuitorilor la întrebarea de ce, „știind prea bine că vor fi înfrânți de forțele guvernamentale, toți supraviețuitorii au răspuns la fel: Nu știm de ce… Dar știam cu toții că așa trebuia să facem”. Există ceva dincolo de a ști. Nu totul e neștiut. În special, cauza, în condiția combativă. Chiar dacă a ști nu e scopul atins, dar scopul însuși este a ști…

În Cartea albă (2016), înțelegerea cuvintelor „viscerale” întoarce la cauzalitate și dubiu: „m‑am întrebat ce sens avea să pătrund adânc în viscerele acelor cuvinte?” E vorba de cuvintele din lista de trăire a semantismului circumscris cuvântului hwin‑alb.

În orașul străin (Varșovia, cândva distrusă aproape total), memoria e reactivată, dar limbajul auzit și scris rămâne „imposibil de descifrat”. Aceeași dificultate a înțelegerii, iată, apare în patrie și în afara ei, dar în locuri și istorii (evenimente) asemănătoare.

Comunicarea cu sora moartă, pe care a înlocuit‑o ca viețuitoare, în trup, nu e posibilă prin suflet, în afara intermedierii prin limba maternă: „am realizat că eu nu mi‑aș fi dat seama dacă s‑ar fi apropiat de mine sufletul primului copil născut de mama, cel care a trăit doar două ore”. Cartea albă e anticipată în cărțile anterioare.          Internată la un spital psihiatric, Vegetariana, din romanul cu același titlul, „era o mică pasăre cu ochii albi și cu penele smulse din loc în loc”. E, de fapt, notează traducătoarea Iolanda Prodan, o pasăre „cu cercuri albe în jurul ochilor”, al cărei nume înseamnă necunoscută sau străină. Pasărea albă, din visul fiului surorii celei mari a Vegetarienei, e o recurență structurală a cărților prozatoarei coreene.

În Disecție, ideograma extins polisemantică ryo compune în mintea unui tânăr student revoltat un fel de palimpsest imaginar cu florile albe de nalbă.

În capitolul 6. Acolo unde florile își desfac petalele, mama unui tânăr, cu o conștiință a vieții de iad, face o comparație carnală urmată, de altfel, de Vegetariană: „Dong‑ho, mie viața mi se pare încăpățânată ca un mușchi de bou.” Atracția naturistă a mamei spre „florile de cosmos”, care pot fi roz, violet, dar și albe, apoi și a fiului leagă puternic cele trei cărți ale lui Han Kang, toate fiind cărți ale unor aspirații ucise.

Când omul moare, din el iese o pasăre, citim în capitolul 1. Sufletul, un pui de pasăre, din Disecție. Iar în capitolul 2. Răsuflare de smoală: „Voiam să‑mi deschid aripile, să zbor spre ei și să‑i întreb: de ce m‑ați omorât? de ce mi‑ați ucis sora? ce i‑ați făcut?

În primul capitol din acest roman, unde sufletul este identificat cu o anume pasăre, există un naturalism firesc contextual. Tânărul participant la Revoltă nu prea crede în suflet și rai. El vede sufletul în stropii de ploaie. Ori știe, a citit, că „arborii supraviețuiesc respirând o singură dată pe zi”. În capitolul 2. Răsuflare de smoală, scris la persoana I, „sufletească”, naratorul, ucis, Jeong‑dae cel mărunțel, adresându‑se către Dong‑ho, nu‑și găsește sufletul, dar acesta e chiar vorbitorul, agățat de trupul mort, între „noi, sufletele”, fără identitate, confuze. „În sfârșit, noi, sufletele, eram libere să ne ducem oriunde am fi vrut.” El învinge frica și îi caută pe ucigași. Starea încarceraților de după Revoltă, de „fiară sălbatică fără nicio fărâmă de suflet”, este urmarea torturii în capitolul 4. Fier și sânge.

Albul pur, aspirațional, al doilea sens în limba coreeană (hayan), amintit în Cartea albă, este în Disecție, epilogul Lumină sub zăpadă, zăpada așezată peste morminte. Naturismul și naturalismul aparte alimentează, dacă se poate spune astfel, proza lui Han Kang.

Funcția narativă, în prima parte din cele trei ale romanului Vegetariana (2007), care‑i reia titlul, e încredințată soțului. Prin soție se adaugă notațiile (ca) de jurnal, privindu‑i trăirile.

Doi soți de condiție oarecare, vreme de cinci ani, au o căsătorie comodă, pentru bărbat. Ea e dintr‑o familie comună, de „oameni normali”, carnivori ca tot omul, cu o particularitate a coreeanului, consumator de carne crudă și pești încă vii. Iar Vegetariana ajunge reversul, abaterea inabituală.

După un vis cu „hălci de carne” îngurgitate, ea elimină acest aliment, apoi laptele și ouăle. Slăbește, nu doarme, pierde funcția sexuală, nu mai suportă nici chiar mirosul de trup străin. Viețuiește cu sine și în sine. Notează (sau supra‑naratorul îi redă gândurile, coborâte în zona abisală) ofensiva infernală, morbidă: „În adâncul tenebrelor, totul e zdrobit cu disperare.” Într‑un fel de vis mai curând treaz, în abisul ei mental, taie și capete… Visează și soțul că ucide pe cineva necunoscut.

În Disecție, romanul ulterior, capitolul 2. Răsuflare de smoală, personajul supraviețuitor înăbușirii Revoltei civice din 1980, rușinat, își urăște trupul și caută refugiu în vis și memorie. El nu uită cadavrele indistincte, în putrefacție, chiar și fără chipuri, incendiate, devenite cenușă. Ca suflete, ele îi apar drept umbre și nu ființe. Visul clar și consolator, deși coșmar, există în capitolul 5. Ochiul nopții.

O vegetariană, aceasta în datele de nutriție cunoscute, este Kim Eun‑sook (capitolul 3. Șapte palme peste obraz), pălmuită într‑un interogatoriu. Ea, care speră la uitarea prin vis, devine vegetariană pe aceeași cale a ororii resimțite față de trup. Vegetarian este și personajul din cap. 4, Fier și sânge.

■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar

Marian Victor Buciu

Total 0 Votes
0

Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat in reviste numeroase cronici, studii si eseuri literare. Mentionam volumele: „Celalalt Arghezi. Eseu de poetica retorica a prozei”, 1995, „Breban. Eseu despre stratagemele supravietuirii narative”, 1996, „Ionesco. Eseu despre onto-retorica literaturii”, 1996, „E. M. Cioran – Despartirea continua a Autorului cel Rau. Eseu despre onto-retorica Textului cioranian”, 1996, „Onto-retorica lui I. L. Caragiale”, 1997, „Tepeneag. Intre onirism, textualism, postmodernism”, 1998, „Promptuar. Lecturi post-totalitare”, 2001, „Dieter Schlesak, un maestru german al evaziunii”, 2003, „Panorama literaturii romane din secolul XX”, vol. I, Poezia, 2003, „Zece prozatori exemplari. Perioada interbelica”, 2006. Autorul practica o hermeneutica personalizata – onto-retorica –, propunand un instrumentar conceptual propriu, de reorientare post-structuralista si post-deconstructionista, in traditia criticii europene, desfasurate riguros asupra fiintei si limbajului textelor literare. Prin aceasta, interpretul da curs unei dialectici interpretative, nuantata pana la detaliul si relatia infinitezimale, avand drept scop cunoasterea identitatii retorice si poetologice a operelor. Prin critica literara, incearca sa descopere o cunoastere „din urma”, lucida si patrunzatoare, analitica, sintetica, evaluativa (canonica, ierarhizatoare) a literaturii, in limite con-textuale concentrice, clar precizate, de la individual la categorial si universal.

La Editura Ideea Europeana a publicat „E. M. Cioran. Despartirea continua a Autorului cel Rau”, ed. a II-a, 2005, „Zece prozatori exemplari. Perioada interbelica”, 2006, „Zece prozatori exemplari. Perioada posbelica”, 2007.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button