În Disecție. Un roman (2014), capitolul I. Sufletul, un pui de pasăre, narațiunea la persoana a doua este centrată pe tânărul Dong‑ho, care ține evidența cadavrelor și legătura cu familiile („dau și eu o mână de ajutor”, spune el), pe timpul represiunii militare a Revoltei civile împotriva președintelui‑dictator, din Gwangju, anul 1980. (În epilog, vom citi că Gwangju „a renăscut din propriul sânge”. De altfel, renașterea face parte din viziunea sau concepția scriitoarei.) El nu se vâră în față când se trage și se crede de neiertat pentru lașitatea de‑a nu ajuta răniții. Admite de altfel o neiertare generală, din perspectiva morală maximalistă întemeiată pe adevăr și demnitate. Studenții sunt împușcați, iar trupurile sunt așezate în formă de cruce, noaptea, în Prefectura ocupată, deși cântă imnul național. Epilogul, asumat de scriitoare, mai reține moartea unei soții nevinovate, ucisă acasă, pe când își aștepta bărbatul.
Cele Șapte palme peste obraz, din capitolul 3, sunt primite de Kim Eun‑sook, iar ea se străduiește ca să le uite, într‑un interogatoriu de după Revoltă. E activă legea marțială, dar se cere „Jos asasinul Chun‑Duo‑hwan!” Ea este editorul cărții traduse de un bărbat căutat de autorități, fost coleg cu directorul micii edituri. Merge la Biroul de Cenzură, care taie mult dintr‑o antologie de piese de teatru. Se ajunge până la referiri aluzive: înserare, obscuritate. Cartea devine „o grămadă de cărbune ars”. O piesă cenzurată s‑ar vrea pusă‑n scenă. Nu apare cartea, nu se joacă piesa. Înlocuirea numelui traducătorului duce la apariția cărții aproape intacte. Cenzura se exercită pe persoană politică…
În capitolul 4. Fier și sânge, despre tortură, la persoana întâi, naratorul e acum Dong‑ho, vorbindu‑i, la mulți ani după Revoltă, unui profesor care se documentează pentru a scrie o disertație: o „autopsie psihologică a morții” eroului, din perspectiva acestuia, astfel ajuns la „purificare”.
În capitolul 5. Ochiul nopții, revine narațiunea la persoana a doua, acum centrată pe femeia Im Seon‑ju. La 20 de ani, după Revolta din cele zece zile. Personaj cu însușiri auctoriale. Scrie, asemenea profesorului fără nume, și din experiență, și documentat, o lucrare, „mărturie, semnificație, memorie, pentru viitor”, despre „lucrurile care produc moartea lentă”. (După cum Han Kang scrie Cartea albă, despre „lucrurile” circumscrise ambiguității albului în limba coreeană.)
Disecție, ca și Cartea albă, se încheie cu mărturisirea scriitoarei. În epilog (Lumină sub zăpadă), ea notează că a visat că e ucisă cu baioneta. De aici, poate titlul și metoda cărții: „Dacă despic acel moment de revoltă…”. Despicare, disecție, pentru „rezistență”. Nu mai poți fi blând, văzând o față de femeie mutilată cu baioneta, adaugă.
Cartea albă (2016), scrisă la persoana întâi în prima parte (Eu), oarecum ca un eseu‑jurnal, se limitează la o listă a unei sfere semantice de profunzime existențială. Proiectul onto‑retoric face parte din proces: „să scriu despre lucrurile albe”. Prin lucruri nu se înțelege doar obiecte („vopsea albă” ș.a.), dar și acțiuni exprimate figurativ („A râde alb”, fulgii de nea asemănători unor „pene albe, fragile”). Alb impur, aș spune chiar pur… oximoronic, pentru că el derivă din contrariu: „Există obiecte care în întuneric par a fi de culoare albă.”
Realul (poetic) e lipsit de rigoare formală, glisând brownian dintr‑o parte în alta. De exemplu, chiar și timpul e obiect, simțit ca „ascuțit și sfredelitor”. Limitele însele capătă maximă mobilitate: există „granițe ce nasc la nesfârșit, în fiecare clipă”. Personajul narator este tipologic aceeași femeie recunoscută după romanele anterioare. Trăiește cu migrene vechi de la 13 ani, dominată de sentimentul de „primejdie iminentă” și imobilitate („totul încremenește în jurul meu”), în clivaj total: „Nu țin la nimic”.
Se află într‑un oraș străin, în ceață, și‑și interoghează amintirile închise, izolate, în paradigma „albului”. Se simte întemnițată, depozit de amintiri, vii, pe măsura izolării. Vede un documentar din octombrie 1945 cu orașul (Varșovia) distrus aproape total, revoltat contra nazismului, părând sub zăpezi. Revolta și zăpada din final amintesc de Disecție. Și tot ca acolo, reflectează la toate revoltele înfrânte, cu morți și mutilați. Despre familie aflăm că tatăl este profesor la țară, într‑un sat foarte apropiat de munte, într‑un loc care este, fapt semnificativ, izolat. Sora anterioară ei, rămasă‑n memoria mamei ca având fața albă, a trăit doar două ore. În partea a doua a cărții (Ea) aflăm că, născută la șapte luni, a murit sugând cu ochii închiși. De reținut că Vegetariana eliminase din hrană și laptele. Revenind la Cartea albă, de observat că și un cățel, evident alb, „neobișnuit de inteligent”, a murit când ea avea cinci ani, dar a fost uitat ca fiind în viață. De atunci, ea nu mai suportă câinii. (Unul e ucis de tatăl Vegetarienei din romanul cu același titlul.)
Mama ei i‑a povestit cum în acest timp s‑a rugat repetând: „Te implor, nu muri!” În Disecție, capitolul 5. Ochiul nopții, în alte circumstanțe, de revoltă civică, ruga fusese aceeași: „nu muri./ Te rog, nu muri.” Recitindu‑se, scriitoarea va fi ea însăși surprinsă de recurență. Observ chiar mai mult. Tot în Disecție, în capitolul 4. Fier și sânge, citim că, după focul deschis de armată asupra tinerilor revoltați, „Moartea lor a ținut locul morții altora”. Naratoarea Cărții albe are convingerea că o înlocuiește pe sora care a murit poate înecată cu laptele matern, pe care și‑o închipuie trăind acele două ore, dar acum trăiește și împreună cu ea. Nici acesta nu e singurul caz la Han Kang. În epilogul la Disecție, autoarea exprimă credința în posibilitatea renașterii celor morți. Orașul revoltei din 1980, Gwangju, renaște din propriul sânge.
Dorința de purificare, eroii morți, reconstrucția de sine, morala – „să nu (se) mai mintă” – există și în Disecție. La fel, pendularea „între vis și realitate”, cunoscute chiar din Vegetariana. Ca să nu mai spun că tot acolo trimite aspirația acvatică finală a dublei bolnave de anorexie și schizofrenie. Citim în Cartea albă, cap. II: Ea, scris la persoana a treia: „Fericirea, viața și frumusețea se contopeau în momentul magic al întâlnirii cu ochiul de apă.” Albul, amalgamând moartea și viața – „flori albe de foc învăluie și ard întunericul din jur” –, revin tot din Vegetariana. Când puritatea există, „în interiorul nostru există o parte albă, nepângărită, ce vibrează necontenit”. E zărit un „drum prin spațiul ireal, metamorfozat într‑o imensitate albă”. Un bărbat ar dori să‑și revadă iubita din tinerețe atunci când va avea părul alb. Starea sufletească disperată murdărește albul lucrurilor. Trăirea e mutată între întuneric și lumină. În natură, norii cu „lumină albă și rece” capătă „nuanțe cenușii”. La om, e atestat „miracolul dispersării vieților noastre în vid, în contururi precise, străbătute de fâșii cenușii”. Albul induce chiar numele. Un scriitor coreean și‑a botezat o fiică Seol‑yeong, „floare de zăpadă”, așa cum o văzuse pe geam la naștere. Iar numele sortește corpul, fata era friguroasă. Fragilitatea e arătată și în fluturele care înfruntă frigul. Un fluture alb zboară precum spiritele. Fulgul de zăpadă, survine observația, trăiește câteva clipe. Trupul e aici tot fragil, „o casă de nisip”. Ca spuma albă a valurilor e efemeritatea vieții. Un câine alb, fricos, din vecini, care nu lătra, botezat Ceață, a murit înghețat și tăcut. (Glosez în analiza cărților lui Han Kang îndelung propensiunea comunicațională înspre tăcere.)
Tragicomic, la modul semantic‑existențial coreean, e „a râde alb”, a râde, așadar, cu viața‑moartea amalgamate. E recunoscut, fiind bine cunoscut, „gustul suferinței îndurate cu resemnare”. Pentru că „nimic nu e veșnic”, e numai o trecere spre dispariție, în cenușa de după moarte. Amintirile trec uneori dincolo de suferință. Un alcoolic moare în miezul vieții, un bărbat necorupt, într‑un film din anii ’80, se vede izolat și lovit la propriu, făcut șomer. Doi morți i‑au fost naratoarei colegi la facultate.
Capitolul III: În albul vieții și al morții e în felul lui lămuritor. „În albul vieții și al morții, în toate câte sunt albe în existența mea, voi sorbi și ultima ta suflare.” Aceasta este o supraviețuitoare (cf. Disecție), născută după trei ani, iar peste alți patru ani având un frate. Un al doilea copil, un băiat, născut prematur, mort chiar la naștere, înainte de a deschide ochii – a precedat‑o și el. Trăiește ca înlocuitoare, dar, moral, nu tocmai în trupul lor, însă în contrastele vieții, frumusețe‑suferință, puritate‑impuritate. Știe că ea n‑ar fi, dacă cealaltă continua să trăiască, dar și‑ar fi dorit o soră mai mare.
Între „lucrurile albe” există și hârtia pe care scrie. Ediția a doua a Cărții albe adaugă Cuvântul autoarei. Ca în Disecție, ficțional (prin sora mai mare și fiul acesteia), Han Kang notează că și fiul său, prin ce trăiește și relatează, e implicat în scrierea Cărții albe; recviem, ca și romanul precedent, țesând rugăciuni disperate, fără adresare spre divinitate; început în Varșovia, oraș al vieții și al morții, în 1945, sugerându‑i printr‑un film documentar unul dintre termenii care exprimă albul oximoronic în limba coreeană: „hwin poartă în pântecele lui viața și moartea, contopite atât de trist și de dezolant”.
Han Kang scrie dintr‑o relație atotcuprinzătoare a nivelurilor unui vast palimpsest onto‑retoric produs între persoana auctorială și real/realitate.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
