Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Gabriel Cojocaru: Asceza celui care nu cunoaşte moartea

Gabriel Cojocaru: Asceza celui care nu cunoaşte moartea

Ela Iakab scrie o poezie ermetică de cea mai autentică şi bună calitate, cu o forţă care trădează o turnură de spirit masculină, performanţa aceasta fiind, după mine, rarisimă în lirica feminină de azi, de ieri, de oricând

Cartea lui Athanasios, apărută la editura Grinta, Cluj-⁠Napoca, în cea de-⁠a doua parte a anului 2017, sub semnătura Elei Iakab este, fără doar şi poate, un volum de poezii cu totul şi cu totul neobişnuit în peisajul literaturii contemporane, nu numai pentru că autoarea are viziune, stil şi un limbaj elevat, ci şi enorm de mult curaj. Să scrii astăzi o carte întreagă pe o temă atât de pretenţioasă cum este asceza, filtrând în versuri pe cât de sonore, pe atât de încifrate, cunoştinţe de numerologie, alchimie, cabală este, în sine, un fapt admirabil. De ce? În opinia mea, e mai puţin primejdios să scrii pe o temă clasică, cum ar fi iubirea, timpul, moartea, existenţa omului, fără să fii livresc, decât să scrii o carte al cărei registru tematic impune, de la bun început, o înălţime descurajantă a surselor de inspiraţie. În acest caz, autorul trebuie, cel puţin, să nu devină ridicol, prin discrepanţa care se poate oricând crea între sursele de origine şi poemele ce le transpun, dacă nu se poate într-⁠o manieră proprie admirabilă, atunci măcar într-⁠o gamă a loialităţii, a decenţei. Sunt convins că Ela Iakab a reuşit să fie la înălţimea punctelor de origine, imprimând cărţii sale coerenţă şi ingeniozitate. De aceea, am hotărât, contrar preocupărilor mele vechi şi noi, să scriu şi eu despre această carte, pe care o găsesc şi fascinantă şi valoroasă, mai ales graţie orizonturilor ei filosofice.

Axată pe asceza eremitului Athanasios („cel ce nu cunoaşte moartea”, în traducere poetică), adus de ursitoare în pustiul care îi va purta numele, îndrăgostit cast de fecioara-⁠arcaş din prima şi repetitiva sa vedenie, fecioara interzisă, aşadar, cititor şi păzitor al unor rune „purificate în tăcerile de dincolo”, „scrib al propriilor miraje”, prietenul sau fratele pământean al Îngerilor, cartea Elei Iakab propune un urcuş spiritual spre divinitate, structurat în trei trepte, ce corespund celor trei cicluri poetice atent şi intenţionat separate în alcătuirea universului ei liric: Sub cerul ofrandelor, Vin Îngerii, Dansul elementelor. Desi­gur, trei e cifra Trinităţii Divine, în numerologie e semnul distinctiv al celor predestinaţi artei, în alchimie, drumul spre Opus Magnum presupune trei trepte de iniţiere (albedo, nigredo, rubedo), în kabală cea de-⁠a treia sefiră din Arborele Vieţii este Binah, Înţelegerea, corespunde inimii şi numelui divin Elohim.

Dar eu, obligat de funcţia mea de editor, am citit de câteva ori Cartea lui Athanasios şi am înţeles, cred, semnificaţia primului poem, atât de inspirat intitulat Cheile: „Teama solitudinii în marile,/ oarbele întunecimi ale sinelui/ a fost, o vreme,/ singura zbatere a trupului meu,/ părăsit la hotarele pustiului,/ de ursitoarea/ încătuşată în vestiri de oracol.// Nomen est omen! Mi-⁠a şoptit bătrâna,/ în timp ce-⁠mi dăruia brăţara de fildeş,/ a cărei enigmă avea să mă dezlege/ de toate bucuriile lumii,/ de originile mele neştiute,/ de mine însumi.// În apă, în aer, în foc, în eter,/ erau goale de semne cheile vieţii.” Iată, la început e spaima, zbaterea unui trup de carne şi de sânge. La început, numai la început, căci pe măsură ce cititorul trece spre cel de-⁠al doilea şi spre cel de-⁠al treilea grupaj de poezii, înţelege că dincolo de ermetismul versurilor se află o concepţie filosofică platoniciană: omul este tripartit, are un corp de sânge, un corp astral şi un corp spiritual. Pentru a ajunge la contemplarea divinului, muritorul trebuie să călătorească din trupul dintâi până în cel de-⁠al treilea, cunoscându-⁠le bine virtuţile şi capcanele. Dar, nimeni nu ajunge în corpul său spiritual, fără să fi locuit, o vreme, în corpul astral. Un asemenea tip de odisee imaginează Ela Iakab în Cartea lui Athanasios şi, din acest punct de vedere, poezia ei mi se pare unică.

Sub cerul ofrandelor, Athanasios trăieşte oscilând între spaime şi vedenii, întâlniri miraculoase cu oameni care au trecut deja treptele ascensiunii în corpul spiritual: fiul unui cabalist fugit în deşert cu un manuscris secret al tatălui său, nomazii italici care păstrează misterul celor şapte pietroglife referitoare la un cuplu de veneţieni refugiat într-⁠un turn de sare sacră din lumi subacvatice, cerşetorii de mană cerească, iniţiaţi în arta levitaţiei, muzicienii răzvrătiţi care „au plăsmuit cele şapte reverii saturniene” şi au călătorit peste o mare crepusculară către insula Îngerilor, oniromantul care împleteşte coroane din flori deşertice şi schimbă destine, magul din Britania cu un toiag de argint devenit imaterial, capabil să recucerească numai prin forţa cuvântului, Îngerul care îi părăsise neamul blestemat în vechime, înţeleptul orb al cărui dar e o poartă întredeschisă spre divin. Dintre poemele şi figurile indimenticabile ale acestei prime trepte în asceza lui Athanasios, m-⁠a reţinut cel mai mult Negustori ai macilor de argint, deşi toate mi se par excepţionale: „Şi Îngerii îi iubeau/ pe copiii nomazilor egipteni,/ negustori ai macilor de argint,/ crescuţi în aripile noastre îmbrăţişate/ deasupra trupurilor caste.// Ale noastre erau siluetele/ gravate în fragilitatea petalelor/ şi lacrimile prăbuşite/ între pietre vulcanice,/ sub formă de alfa şi omega,/ lângă zidul despărţitor.”

Cel de-⁠al doilea ciclu, Vin Îngerii, aduce, odată cu apariţia mesagerilor divini, posibilitatea înrădăcinării în trupul astral, proces lung şi lent, timp în care Athanasios trăieşte departe de oameni, numai cu Îngerii, atât de vii şi atât de neasemănători între ei: unul e cărăuşul stăpân peste lumile din oglindă, altul e blond ca îngerii lui Botticelli, altul păzeşte muntele sacru, alţii oficiază rituri muzicale în Ellada pustiului. Iată-⁠l pe cel mai temut dintre ei: „Pe cei ce mureau îmbrăţişaţi de Înger,/ nici taumaturgii nu-⁠i mai puteau învia.// Şi-⁠a deschis aripile imense şi reci,/ reci cum nu era nimic în vis ori pe pământ,/ poate nici în nordul primelor şase ceruri.// M-⁠a îmbrăţişat fluierând, cum niciodată/ nu mai fluierase, închizându-⁠şi aripile/ de jur împrejurul tăcerii în care locuiam/ eu, pregătit să-⁠i dăruiesc nu numai/ viaţa trupului de acum,/ trupul de om şi trupul de astru,/ ci Viaţa mea pură,/ rătăcitoare între moar-te şi renaşteri.// În nicio moarte nu am păşit cu suflet întinat,/ i-⁠am spus Îngerului, fără să-⁠mi fi putut aminti/ dacă aşa mi-⁠a şoptit mama, ursitoarea/ ori glasul de argint din fluviul copilăriei mele.// Un anotimp întreg am rămas în noianul rotitor,/ adâncit în vedenii ieşite din matca timpului.” (Vin Îngerii, XVIII)

Ascensiunea în corpul spiritual are loc, cum e şi firesc, numai la capătul ascezei, adică în cel de-⁠al treilea şi ultimul ciclu poetic al cărţii, Dansul elementelor, după golirea completă a sinelui de tot ce e lumesc, şi e un dar divin, semn al legăturii indestructibile între Dumnezeu şi alesul Său: „Înţelepţii sortiţi pustiului credeau/ că numele divin al eterului ar fi fost/ revelat în vechime, la Sfinxul geto-⁠dacilor,/ doar celor trei feciori şi trei fecioare/ care au cules floarea de ferigă/ înaintea Îngerilor, la chiar prima încercare.// Dar pentru că au ieşit de pe Cale/ dezvăluind secretul/ tuturor celor ajunşi în piscul muntelui, fără discernământ,/ Dumnezeu a golit numele acela de puterea/ Suflului Său. // Eu am crezut mereu în altceva.// De aceea, într-⁠o noapte a venit la mine/ o întreagă ceată îngerească.// M-⁠a învăţat să locuiesc în corpul astral,/ să urc treptele spre corpul spiritual.// În muzica aripilor, aproape, indicibil de aproape/ de Creatorul întregului univers,/ am dansat în eter, ştiind că,/ dincolo de acest splendid şi ultim dar,/ mă voi întoarce din nou pe pământ,/ unde voi trăi, încă cine ştie câtă vreme,/ fără Îngeri,/ dar şi fără să mai aparţin vreodată/ condiţiei omeneşti.” Cartea lui Athanasios se încheie rotund, cu o hierofanie al cărei caracter fulgerător o aşează în imediata vecinătate a nălucirii: „Când mi-⁠ai surghiunit sufletul/ de dansator celest/ într-⁠un corp muritor,/ mi-⁠ai promis că,/ din şapte în şapte vieţi,/ vei pogorî pe pământ,/ să vezi de aproape/ cum mă rotesc/ în dansul elementelor,/ a ofrandă.// Spune-⁠mi, Doamne, că întâlnirea noastră/ de lângă Arborele Vieţii,/ nu a fost şi nu e nălucire!// Şi, Dumnezeul meu, nu mai lăsa niciodată/ să se facă întuneric în amintirile mele.” (Hierofanie).

Închei cronica mea cu observaţia că, în măsura în care întregul ermetism este neo-⁠platonic (nu am spus-⁠o eu, ci mari cercetători ai domeniului), Ela Iakab scrie o poezie ermetică de cea mai autentică şi bună calitate, cu o forţă care trădează o turnură de spirit masculină, performanţa aceasta fiind, după mine, rarisimă în lirica feminină de azi, de ieri, de oricând.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest