Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Ovidiu Morar: Figura marginalului în istoria literaturii

Ovidiu Morar: Figura marginalului în istoria literaturii

A căuta succesul înseamnă apoi a fi pregătit să accepţi şi alte compromisuri, de ordin moral, să renunţi adică la propria demnitate, ba chiar la propria umanitate pentru a fi pe placul puterii care deţine cheia succesului

Ce e un marginal? ar trebui să ne întrebăm mai întâi. Conform definiţiei din dicţionar, adjectivul marginal, derivat din substantivul margine, e antonimul lui central, derivat din substantivul centru, şi înseamnă „periferic”, „lăturalnic”, iar în sens derivat „secundar”, „de importanţă minoră”. A fi central înseamnă a fi în centrul atenţiei, cunoscut, important, iar marginal înseamnă a rămâne la margine, nebăgat în seamă, obscur, a fi va să zică un outsider. Un autor marginal ar fi deci un autor mai puţin important decât cei consideraţi a fi principali, majori, un autor minor, neinclus în circuitul / canonul oficial (stabilit, cum altfel, tot de oameni de la centru). Rezultă de aici că autorul marginal e inferior valoric autorilor canonici? Nu neapărat, după cum o demonstrează în istoria culturii destule exemple de scriitori, artişti etc. a căror valoare a fost recunoscută abia postum, în vreme ce alţii care s‑au bucurat de succes în timpul vieţii au căzut apoi în uitare (un caz celebru e, de pildă, pictorul Van Gogh, ale cărui tablouri au fost considerate complet lipsite de valoare în timpul vieţii lui, pentru ca astăzi să se vândă la preţuri exorbitante). Există apoi destui autori despre care se ştie că au refuzat din principiu consacrarea oficială, asumându‑şi cu mândrie statutul de marginali (marginalitatea/ex‑centricitatea era pentru ei sinonimă cu libertatea, va să zică marginalitate cu semnul plus). Exemplele din istoria literaturii pe care le voi invoca în continuare fac parte din această categorie.

Primul exemplu care mi‑a venit în minte a fost cel al lui Gherasim Luca. Cine a fost Gherasim Luca? vă veţi întreba, desigur, dat fiind că nici manualele, nici istoriile literare de la noi nu‑i prea pomenesc numele. Gherasim Luca a fost un poet al avangardei, un mare poet pentru care poezia a însemnat viaţa însăşi. El şi‑a început activitatea literară în anii 30 în România, ca redactor al revistei „Alge” şi al altor publicaţii avangardiste efemere a căror principală ţintă era să nege convenţiile literare şi sociale existente (după ce una dintre aceste publicaţii, care avea un nume cu adevărat scandalos, a fost trimisă lui Nicolae Iorga şi altor personalităţi ale vieţii culturale din România, Gherasim Luca şi ceilalţi redactori au fost închişi mai multe zile la închisoarea Văcăreşti sub acuzaţia de „atentat la bunele moravuri”). După 1933, în condiţiile ascensiunii vertiginoase a extremei drepte, Gherasim Luca se orientează spre extrema stângă, adică spre partidul comunist, care de un deceniu activa în ilegalitate în România. Colaborează la mai multe reviste de stânga, unele dintre ele interzise de cenzură după numai câteva numere: „Cuvântul liber”, „Tânăra generaţie”, „Fapta”, „Umanitatea”, „Reporter”, „Meridian” etc. Publică aici articole critice despre capitalismul imperialist, exploatarea proletariatului, pericolul fascismului şi spectrul tot mai ameninţător al războiului mondial, teoretizând şi practicând totodată „poezia proletară”, numită şi „revoluţionară”, întrucât trebuia să se integreze „procesului de sfărâmare a cadrelor existente.” E vorba de o poezie directă, prozaică, structurată în jurul temei marxiste a „luptei de clasă” şi opusă „poeziei pure”, pe care o consideră a fi în slujba clasei dominante (a detestabilei burghezii). În 1937 publică şi un fel de roman „proletar” intitulat Fata morgana, interzis de cenzură imediat după apariţie pentru propagandă comunistă. În 1938 pleacă la Paris pentru a stabili clandestin contacte cu scriitorii comunişti de acolo şi, împreună cu Gellu Naum, pătrunde în cercul suprarealist patronat de André Breton. Izbucnirea războiului şi avansarea armatei hitleriste către Paris îi obligă însă pe cei doi poeţi români să se întoarcă la Bucureşti, unde vor înfiinţa grupul suprarealist român, care datorită cenzurii nu s‑a putut manifesta liber până în 1945. De fapt, epoca sa de glorie a fost extrem de scurtă, din 1945 până în 1947, când noua dictatură instaurată în România l‑a obligat să se dizolve (evident, spiritul de frondă avangardist nu putea fi pe placul niciunui sistem totalitar). În această perioadă, Gherasim Luca produce o serie de experimente poetice şi plastice originale a căror miză era eliberarea totală a spiritului de tirania constrângerilor sociale, identificate, pe urmele lui Freud, cu Complexul Oedip şi pe care le numeşte „non‑oedipiene”. În eseul poetic Parcurg imposibilul, publicat în 1945, el identifică gândirea „non‑oedipiană” cu „gândirea revoluţionară”, care înseamnă respingerea tuturor certitudinilor şi formulelor fixe. Crezul său existenţial, aflăm dintr‑un alt eseu, Inventatorul iubirii, publicat în acelaşi volum, era: „să sparg aceste limite opresante care se opun liberării integrale a omului.” În consecinţă, Gherasim Luca inventează o metodă inedită de scriitură poetică, numită de filosoful francez Gilles Deleuze „bâlbâială prodigioasă”, care constă în descompunerea aleatorie a unui cuvânt în silabe, urmată de repetiţia şi recombinarea acestora cu alte silabe sau cuvinte după principiul contiguităţii fonetice. De pildă, unicul poem al plachetei Niciodată destul e o încercare deliberată de a sabota mecanismele articulării limbajului prin ceea ce Jacques Derrida va numi mai târziu „deriva continuă a semnificantului”:

propopopopoporpor proporporporţi
proporţiporţi porţiproporporţi proporpopor poporpopor
proporţisorţi proposorţi proposorţi prea mulţi morţi
prea multe torţe propoforţe prea multe propoforţe
propropropormor promoprotozor mori în zori proton
proporproton care ton protonproprotoni care toni
protoni propropropriul meu plop ploproprod
aprodafrod proprafrodiziacprozaicpro propor
porpor por în cor rog por pentru popor
propor rog popor să mori
contrapropopor fără bor la popor
la cotor un singur por proporporpor
proporproporţi proporţiporţi
proporţionproporţionapro
proporţionpion prospion propor
proporspion spion la pion la pian
prosperi popor protosferă prompt la popor
proporporpor
proporporporporporc un porc de popor
proporţionpopor proporţionapropro apropo
asta propun propropropopun un porc
de popor proporţional

Se observă că un cuvânt – proporţional – e descompus în silabe care, prin repetiţie mecanică şi recombinare fortuită cu alte silabe înrudite fonetic, generează un text ce pretinde să reproducă integral fluxul interior al gândirii, finalmente eliberate de tirania refulărilor. Şi dacă filosoful Ludwig Wittgenstein spunea că: „Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele” (Tractatus Logico‑Philosophicus), s‑ar putea conchide că astfel de experimente poetice aveau menirea să depăşească toate limitele limbajului pentru a obţine o imagine cât mai completă asupra sinelui şi a lumii.

După această metodă, care‑l va face mai târziu celebru, Gherasim Luca îşi va redacta de acum înainte şi poemele publicate în Franţa după 1952, însă cel mai cunoscut a rămas Passionnément, publicat pentru prima oară în România în 1947, cam în aceeaşi perioadă cu Niciodată destul.

Poemul e o dezvoltare a gândirii „non‑oedipiene” a autorului, care se traduce, în cheie freudiană, prin revolta împotriva autorităţii „castratoare” paterne („le mauvais papa”, „pissez sur papa”) şi a cenzurii exercitate de Supraeu prin intermediul instituţiilor sale tutelare – Familia, Biserica şi Statul – („pissez sur le pape”, „pissez sur la pipe du papa du pape pissez en masse”, „minez vos nations”, „crachez sur vos nations”), revoltă finalizată cu eliberarea pasiunii („ne dominez pas vos passions”, Je t’aime passionnément.”)

După stabilirea sa la Paris, Gherasim Luca a desfăşurat o activitate literară impresionantă, însă nu s‑a bucurat de o recunoaştere oficială şi de un sprijin material pe măsură din partea autorităţilor. Tribulaţiile materiale l‑au determinat probabil să‑şi curme viaţa în 1994 aruncându‑se în Sena, după ce afirmase că în această lume nu mai e loc pentru poeţi. Totuşi, numele său se bucura de câteva decenii de notorietate internaţională, el fiind invitat să dea recitaluri de poezie în diferite ţări ale lumii (celebre au rămas mai ales festivalurile de poezie organizate în anii 60 la Amsterdam şi New York), iar aceste spectacole erau cu adevărat extraordinare: a participa la un recital de Gherasim Luca era un lucru întotdeauna bulversant, afirma unul dintre norocoşii participanţi. Mai mult, un filosof de talia lui Gilles Deleuze îndrăznise chiar să‑l considere pe Gherasim Luca drept cel mai mare poet francez al momentului şi unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii, alături de Kafka, Celan şi Beckett. Care erau argumentele lui Deleuze? De fapt, unul singur: stilul, care, în viziunea acestuia, nu înseamnă o structură organizată, ci dimpotrivă, destructurare voită, adică „a ajunge să te bâlbâi în propria limbă în virtutea unei necesităţi”, a utiliza limba ca un străin. Înaintea lui Deleuze, Proust afirmase la rându‑i că toate cărţile bune sunt scrise parcă într‑o limbă străină. Într‑adevăr, Gherasim Luca şi‑a asumat în mod voluntar statutul de „străin”, de exilat în propria limbă (mai întâi în română, mai apoi în franceză); de fapt, se poate spune că el a rămas mereu un „étranjuif” / „străinevreu” (după propria caracterizare) în orice spaţiu şi în orice limbă, aidoma lui Kafka şi Celan, adică scriitorul excentric (sau marginal) prin excelenţă.

Cazul poetului Paul Celan e, de altfel, foarte asemănător cu cel al lui Gherasim Luca. La fel ca acesta, Celan a fost un evreu născut în România (într‑un moment când Cernăuţiul – oraşul său natal – aparţinea României), dar care, deşi a scris şi în limba română, a preferat germana, la fel ca acesta, s‑a stabilit în anii 50 la Paris şi, tot la fel ca acesta, s‑a sinucis aruncându‑se în Sena, act final de libertate. Şi dacă pe Gherasim Luca un alt scriitor francez, Sarane Alexandrian, îl definea drept „un om foarte tragic” întrucât „a vrut să distrugă limbajul, să deconstruiască moştenirea freudiană privind limbajul”, Paul Celan, trăind experienţa tragică a Holocaustului, a căutat să purifice limba germană distrugându‑i şi recreându‑i din temelii structura. (Filosoful Jacques Derrida îl lua ca exemplu în analiza mecanismului de deconstrucţie.) Astăzi, Paul Celan e considerat aproape în unanimitate drept cel mai important poet de limbă germană al modernităţii.

Şi Paul Celan, şi Gherasim Luca au fost nişte marginali care şi‑au transformat marginalitatea într‑o şansă extraordinară de a‑şi afirma libertatea creatoare. Pornind de la aceste exemple, la care se mai pot adăuga, desigur, multe altele, precum cele ale lui Tristan Tzara, B. Fundoianu sau Norman Manea, poate că ar trebui să ne întrebăm ce înseamnă, în sens larg, a fi marginal. A fi marginal înseamnă în primul rând a fi la margine, ex‑centric faţă de orice sistem instituit, fie că e vorba de o literatură, de o limbă, de o instituţie oficială oarecare sau de un discurs al puterii. A‑ţi asuma în mod deliberat statutul de marginal înseamnă a te situa la margine în raport cu orice centru de putere sau, cum spunea tot Gherasim Luca, a fi în opoziţie cu orice încercare de aservire a spiritului. A‑ţi păstra, va să zică, privilegiul libertăţii.

Evident, nu oricine îşi doreşte statutul de marginal, mai cu seamă atunci când marginalizarea înseamnă excludere, discriminare sau ostracizare, ba chiar se poate spune că mulţi, poate cei mai mulţi dintre noi îşi doresc succesul cu orice preţ. Marginalul se opune, după cum spuneam la început, omului de succes, care aparent deţine toate atuurile în raport cu primul: celebritate, bunăstare materială, poziţie socială privilegiată etc. O fi bine atunci să rămâi un marginal? veţi întreba. Poate că nu, poate că da, depinde de caz. Căci a căuta succesul înseamnă a te conforma, vrând‑nevrând, unor convenţii, tipare, mode instituite, aşadar a renunţa într‑o anumită măsură la a fi tu însuţi. A căuta succesul înseamnă apoi a fi pregătit să accepţi şi alte compromisuri, de ordin moral, să renunţi adică la propria demnitate, ba chiar la propria umanitate pentru a fi pe placul puterii care deţine cheia succesului. În fine, a căuta succesul înseamnă a te complace până la urmă într‑o existenţă inautentică, de automat producător de bestselleruri, de maşină impersonală de făcut bani.

Aş încheia atunci cu un îndemn al lui Einstein, el însuşi multă vreme un marginal: „Nu căuta să ai succes, străduieşte‑te să ai valoare.” Nota bene: chiar cu riscul de a rămâne un marginal.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now