Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Ficţiunea ca adevăr al vieţii

Ficţiunea ca adevăr al vieţii

Printr‑un efect controlat de resemantizare a universului, concretul e relativizat adesea, prin exces de detalii, pentru că scriitorul are oroare de certitudini, ficţiunea reprezentând, în fond, o formă inedită, puternică, de dinamizare a cunoaşterii

Dominată, în aparenţă, de spontaneitate, de naturaleţe a dicţiunii epice, opera lui Nicolae Breban nu este mai puţin alcătuită în virtutea unui program, cu metodă, într‑o grilă ideatică fundamentată pe lecturi esenţiale (Dostoievski, Nietzsche, Thomas Mann). Se poate descifra, în ansamblul creaţiei lui Breban, o tensiune, ce îi conferă, de altfel, individualitate, între vitalitatea, robusteţea scriiturii şi luciditatea, uneori radicală, a percepţiei. Francisca, În absenţa stăpânilor, Animale bolnave, Îngerul de ghips, Bunavestire (1977), Drumul la zid, Don Juan sunt romane esenţiale, prin substanţă, stil, construcţie, care trasează destinul unuia dintre cei mai importanţi scriitori români de azi. Pe de altă parte, o mărturisire a lui Nicolae Breban (De ce scriu?, răspuns la o anchetă, în „Revista de istorie şi teorie literară”, nr. 3/1984) e cât se poate de relevantă pentru poetica şi poietica prozatorului, pentru resorturile şi motivaţiile scrisului său: „Scriu pentru că mă «împinge ambiţia», dar şi pentru că nu pot altfel. Nu m‑aş suporta altfel, fără scris, viaţa mea (şi în general viaţa) mi‑ar apărea ca insuportabilă, ca nedemnă de a fi trăită. Mai mult încă: defectele mele, erorile în care recad cu o tenacitate misterioasă (într‑adevăr, ce puţin didactică este experienţa!), răul, antipatia pe care o produc în jur (cu vanitatea mea, indiscutabil!) umbra pe care o arunc pământului etc., nu le‑aş putea accepta fără puntea, scândura salvatoare a scrisului”. Abandonându‑şi statutul lor abstract, ideile capătă, în cărţile lui Nicolae Breban, trup şi formă, îşi revelează o anatomie şi o fiziologie a lor, într‑o turnură verosimilă a scenariului narativ, în care personajele sunt manevrate cu dexteritate, în concordanţă cu un destin riguros delimitat uneori, alteori sinuos, labil, cu margini şi limite nefireşti, în care scriitura corporalităţii joacă, şi ea, un rol dominant, în siajul unei concepţii despre proză ce încorporează mimeticul şi transfigurarea, iluzia şi pregnanţa naturalistă a observaţiei. Captând, în arhitectura densă a textului, relieful polimorf al lumii, avatarurile cotidianului şi formele viului, prozatorul este mereu fascinat de metamorfozele existenţei, de raportul dintre corporalitate şi idee. Printr‑un efect controlat de resemantizare a universului, concretul e relativizat adesea, prin exces de detalii, pentru că scriitorul are oroare de certitudini, ficţiunea reprezentând, în fond, o formă inedită, puternică, de dinamizare a cunoaşterii. O cunoaştere aluvionară, ca şi structura romanelor lui Breban, romane problematice, axate pe dezbatere, pe o redimensionare justă a palierelor limbajului narativ, în funcţie de substanţa epicului, dar şi de temperamentul dinamic, paradoxal al scriitorului.

De la romanul tip cronică (Francisca) la naraţiunile de atmosferă şi ideaţie simbolică (În absenţa stăpânilor), la explorarea abisalului, a emoţiei insesizabile (Animale bolnave), Nicolae Breban parcurge, în fond, drumul spre propria viziune epică emblematică, spre identitatea sa profundă. Referindu‑se la romanul Animale bolnave, I. Negoiţescu subliniază amprenta realistă, dar şi caracterul halucinatoriu al unui personaj situat între himeră şi realitate: „Odată cu Animale bolnave, N. Breban revine […] la realism, într‑un roman cu acţiune vie, palpitantă, cu personaje clasic conturate, de la detectivi la profeţi, roman ce nu‑şi refuză scene de maximă violenţă, anchete brutale, violuri, crime şi, în acelaşi timp, prefirat subtil cu elemente suav halucinatorii, urme ale antirealismului vizionar de care se arătase mânat pentru a izbuti să împlânte, cu o vigoare epică puţin obişnuită, în această ţesătură un personaj pur halucinatoriu, de o unică identitate în literatura română”. Studiul iregularităţilor psihologice şi emoţionale este adâncit în Îngerul de gips (1973), în care e urmărit traseul degradării umane, asumată ca formă de autocunoaştere, într‑un stil narativ ce s‑a impus prin vibraţie ideatică şi intuiţie psihologică fermă.

Romanul Bunavestire, cu nedeterminarea sa aluvionară, subliniată de critica literară, cu sensurile sale simbolice şi cu textura ideologică substanţială, stă sub pecetea influenţei lui Nietzsche, dovedind, cum remarcă N. Manolescu, „un amestec de nietzscheanism şi «trăirism» românesc din anii ’20‑’30, un elitism reacţionar care împarte pe oameni în stăpâni şi slugi şi visează construirea unei utopice lumi dictatoriale” (N. Manolescu). Romanele următoare, Drumul la zid (cu efigia unui personaj, Castor Ionescu, aflat în plină criză a cunoaşterii, un simbol al „luptei purtate în numele vieţii şi al cunoaşterii de sine”, cum scrie Ion Vlad), Don Juan (1981) şi Pândă şi seducţie (1991) expun obsedanta preocupare a scriitorului pentru raportul individului cu sine, cu lumea, cu puterea travestită în diversele şi maleficele ei forme.

Don Juan, Amfitrion, Ziua şi noaptea, Voinţa de putere sunt vaste ansambluri epice în care este reprezentat, cu vervă şi dinamism narativ, metabolismul unei umanităţi multiforme. Se detaşează, aici, resursele constitutive ale unei tehnici ce valorifică realismul, configurările eseisticii şi tenta morală subiacentă de sorginte dostoievskiană, în care spiritualitatea şi proiecţia vizionară se reunesc în construcţii ample, arborescente, substanţiale. Teme privilegiate şi corelative, tema puterii şi cea a seducţiei, dau naştere unor răsfrângeri etice nuanţate la nivelul cuplurilor „care se devoră” (Eugen Simion), într‑o polarizare a afectelor şi a pulsiunilor ce derivă din ancestrala şi arhetipala antinomie masculin‑feminin, sau stăpân‑slugă. Refuzând calofilia, ornamentica şi retorica epicului, Nicolae Breban abordează, prin intermediul personajelor sale (Grobei, Castor Ionescu, Rogulski, Marchievici ş.a.), o lume a posedaţilor ce traversează, cu puternice crize lăuntrice, relieful unei lumi paradoxale şi convulsive. Eroi fragili sau dinamici, emblematici pentru opera unui scriitor ce reuşeşte să elibereze, în vâltoarea scriiturii, toate energiile materialităţii, ale corporalităţii, dar şi adierile transcendenţei sau reflexele inomabile ale abisalităţii.

Contrazicând adesea, cu fervoare şi radicalitate, cutumele şi aşteptările timpului său, Nicolae Breban şi‑a configurat, prin romanele sale, o formă de scriitură plurală, relativizantă, uneori, alteori nonconformistă, prin care construcţia şi deconstrucţia se regăsesc într‑un constant echilibru al discursului epic. Criticul Valeriu Cristea sublinia, la un moment dat, valoarea operei lui Breban, dar şi o anumită coeziune, valorică, tematică, de substanţă şi stil a creaţiei sale: „Nu credem că se pot stabili deosebiri prea mari, nici de valoare şi nici de substanţă, între romanele lui Nicolae Breban, variaţiuni minime pe aceeaşi temă. Având coordonate identice, ele par mai degrabă subdiviziuni enorme, născute din pasta aceleiaşi obsesii, ale unei naraţiuni orbitale, rotindu‑se în jurul unui punct fix, care e o idee. Dar o idee organică. În aceasta constă de altfel superioritatea lui Nicolae Breban faţă de mulţi dintre tinerii lui colegi, care vântură ideile ca pleava, dar nu se aleg până la urmă (şi cititorul pe lângă ei) cu mai nimic.”

Raportul individului cu societatea şi cu istoria, ideea de posesiune, mirajul puterii şi fascinaţia dinamicii relaţiilor cu celălalt sunt toposuri asumate şi valorizate de Nicolae Breban în romanele sale, în scrierile cu caracter eseistic, dar şi în textele cu caracter confesiv, unde temperamentul scriitorului, vehement adesea, radical, intransigent, orgoliul şi, mai ales, instinctul problematizării marilor figuri ale spiritului uman se regăsesc cu fervoare, în spiritul unei pedagogii subtile pe care scriitorul a ştiut să o încorporeze, ca document uman esenţial, în cărţile sale. Aceste cărţi ale lui Nicolae Breban nu sunt, într‑un fel, decât un autoportret în palimpsest al autorului lor, un autoportret al scriitorului prins în vârtejul unor vremuri adesea neprielnice, convulsive, capabile să desfigureze valori şi repere morale, să mistifice şi să demitizeze totodată.

Iulian Boldea

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Iulian Boldea

Iulian Boldea s-a nascut la 2 martie 1963, in orasul Ludus, judetul Mures. A absolvit Liceul teoretic „Al. Papiu-Ilarian” si Facultatea de Filologie din cadrul Universitatii „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. Debut absolut in anul 1983. Intre anii 1985-1989 a fost redactor [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now