Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Eugen Simion şi „încrederea mistică în literatură”

Eugen Simion şi „încrederea mistică în literatură”

Peste toate, peste melancolia profundă şi discretă, domină imaginea prispei – şi ştiu bine ce înseamnă ea, din propria‑mi copilărie! – prispa, de unde ţi se înfăţişează, în toată splendoarea sa, priveliştea Lumii

În Cuvântul-înainte la volumul de convorbiri cu Andrei Grigor, În ariergarda avangardei (titlu inspirat dintr‑un eseu în care se autodefinea Roland Barthes), Eugen Simion declară că nu a vrut şi nu vrea să fie „nici un Vlad Ţepeş al literaturii, nici un Tudor Vladimirescu al criticii româneşti”, iar apoi, răspunzând la o întrebare a lui Andrei Grigor, se autocaracterizează în felul următor: „Prin firea şi voinţa mea, sunt un spirit care se plasează în ariergarda avangardei. Nu mi‑am propus să arunc în aer stilurile existente şi să provoc morala publică. Am mare respect pentru valorile constituite şi cred că nu trebuie să distrugem periodic lumea pentru a o reconstrui. Accept avangarda pentru că ea pune în discuţie inerţiile artei şi obligă spiritul critic să se radicalizeze din când în când… Nu‑i iubesc pe nihilişti, nu mă însoţesc cu demolatorii de profesie, nu cred în terapiile de şoc în domeniul artei. Cred în acţiunea spiritului critic şi […] cred că adevărul există şi este accesibil în domeniul literaturii. Ca să‑l văd mai bine, mă plasez unde am spus: în ariergarda fenomenului de avangardă…”. Remarca regretatului universitar gălăţean privind „o seducătoare componentă narativă” a discursului critic al lui Eugen Simion este completată şi nuanţată magistral: „În literatură (inclusiv în critica literară) trebuie să excelezi. Dacă nu, trebuie să abandonezi. Excelenţa înseamnă nu numai talent, ci şi: continuitate, amplitudine, volum de muncă (da, muncă: a fi critic este a avea răbdare de cămilă) şi anvergură. Plus ceva care este poate mai presus de orice: o încredere mistică în literatură”. Ceea ce‑mi aminteşte că, scriind undeva despre greaţa de literatură, Eugen Simion atrăgea luarea aminte că singurul antidot al unei asemenea stări este chiar literatura. Generaţia ’60, o generaţie de creaţie, remarcă Eugen Simion cu formula lui Tudor Vianu, nu este doar una de mari poeţi, de excelenţi prozatori şi dramaturgi, ci şi de critici importanţi, aceştia din urmă cu un rol decisiv în afirmarea celorlalţi. Dar această generaţie (de critici) „are, şi ea, frustraţii, calibanii, grafomanii, impostorii ei. Unii dintre ei sunt foarte productivi”. Printre exemplele la care revine de mai multe ori criticul se numără Gh. Grigurcu şi Al. George: „Dl. Al. George n‑are somn din cauza lui Preda şi a ţăranilor români. Ar vrea să‑i scoată din ţară şi nu ştie cum. Dl. Grigurcu… nu, nu‑l mai amintesc pe dl. Grigurcu…, el este deja un clasic al calomniei… Să nu ne atingem de reputaţia lui”.

Un volum omagial apărut în 2003, când Eugen Simion împlinea 70 de ani, se intitula: Manual de trudire a cuvântului. Reţineam atunci în mod deosebit Sfaturile pentru un critic tânăr. În acea carte, criticul vorbea despre adamism, ca o maladie, aş spune eu păcătoasă, a noastră, a românilor. La aceasta se adaugă altele, „diagnosticate” şi numite de Eugen Simion în volumul În ariergarda avangardei. De pildă, sinistroza, generată de simţul exagerat al catastrofei: „Când ratăm ceva, intrăm la idei. Adică ne pierdem cu firea, avem sentimentul că se apropie apocalipsa. Nu ştim în fapt să pierdem […] Devenim toţi cioranieni, jurnaliştii noştri intră în transă, e atacat guvernul, iar bocitoarele naţionale anunţă apropierea neantului. După trei zile ne trece. Suferim, pe perioade scurte, de sinistroză, o veritabilă maladie naţională”. Aş remarca observaţia acută că nu ştim să pierdem. O fac nu numai pentru că este un adevăr – aşa cum la fel de adevărată mi se pare şi reciproca: nu ştim să câştigăm, mai ales asta! –, dar şi că ea, observaţia, ilustrează consecvenţa analistului, căruia, aşa cum a mărturisit şi cu alte prilejuri, nu‑i plac oamenii care nu ştiu să piardă, dar „nici oamenii care nu ratează niciodată, învingătorii de profesie, eternele vedete”. O altă boală sau cu cuvintele lui Eugen Simion – „un rău esenţial este lipsa de comuniune […], neîncrederea românilor de azi în proiectele colective. Individual, românul face minuni. Împreună cu alţii, se eschivează, abandonează cursa, o apucă pe căi lăturalnice. O sută de români, la un loc, sunt ca un sac de cartofi. Desfă sacul, şi ei se împrăştie care încotro. De aici vine şi dificultatea de a porni mari proiecte naţionale”. Care este însă „răul cel mare, răul determinant care ne pândeşte?” – insistă să afle partenerul de dialog al lui Eugen Simion, Andrei Grigor. În opinia criticului aceasta ar fi: „anomia (incivismul nostru), individualismul exacerbat, scepticismul nutrit de o experienţă istorică nefavorabilă şi de contactul cu mentalităţile Orientului, prudenţa noastră proverbială, neîncrederea în viitor (după ideea că viitorul nu poate să aducă nimic bun), spiritul nostru vegetativ denunţat de Cioran şi transformat, ulterior, în slogan politic (degradând, simplificând însă nepermis formula cioraniană – nota mea C.C.), în fine, se poate pune întrebarea dacă nu cumva răul românesc vine din prea marea noastră cumsecădenie, din spiritul exagerat de toleranţă sau, văzând lumea lui I. L. Caragiale, din vocaţia noastră de a vorbi mult şi de a face puţin?”. Întrebarea îşi conţine, de fapt, răspunsul. Apoi, nu foarte productiv este spiritul tranzacţional de care vorbea analistul fin al psihologiei noastre, Mihail Ralea, în Fenomenul românesc şi criticismul. Fireşte, toate acestea sunt relative şi trebuie considerate şi ca ipoteze de discuţie, de meditaţie, de analiză.

Poate că cea mai nocivă dintre toate cele diagnosticate de Eugen Simion mi se pare maladia numită neîncrederea în viitor. Nu suntem deloc mesianici. Popor bătrân, în sensul de vechi, indubitabil cu multe calităţi, trăim sub semnul provizoratului. Proiectele noastre sunt pe termen scurt, conjuncturale. Mult invocatul salam cu soia în ’89 şi mereu după aceea, ca emblemă derizorie a ultimei perioade din epoca anterioară evenimentelor de la acea dată, ne‑a făcut de râsul lumii, arătând, în fond, cheia minoră în care ne interpretăm existenţa, istoria. „Filosofii” postdecembrişti, dar nu numai ei, tranzacţionează la greu şi stau la taclale de câteva decenii, însă nici pe vreunul dintre ei, nici pe vreun scriitor postmodernist sau postpostmodernist nu l‑am auzit preocupându‑se, întrebându‑se cu gravitate: ce va fi România peste 50 de ani ori peste un secol? Personajele lui Cehov, de pildă, trăiesc, suferă, plâng, muncesc, mor, nu o dată în duel, invocând mereu generaţiile ce vor urma şi cu gândul la viitorul maicii Rusia. Cred în marele destin al patriei lor, au sentimentul întinderii seculare şi milenare, al infinitudinii Cosmosului care începe într‑un mod, aş spune festiv, cu strălucirea mesteacănului şi a florii de cireş din propria livadă. Se întreabă, neliniştiţi, răscolind sufletele, oare cum va fi „Rusia noastră” peste două sau trei sute de ani?! Nu cunosc nici un personaj al literaturii române, de altfel o literatură cu valori eminamente universale, dincolo de faptul că sunt cvasinecunoscute în alte spaţii culturale, nici un intelectual sau scriitor, nici un artist de azi care să îndrăznească o proiecţie de o asemenea anvergură şi să se înfioare de gândul aruncat departe în trecut, dar mai ales în viitor, precum au făcut, totuşi, şi la noi, Eminescu, Călinescu, Sadoveanu, Blaga, Bacovia şi, poate, Arghezi. Se pălăvrăgeşte, din fericire, uneori graţios şi dăştept, inclusiv despre îngeri, dar departe, foarte departe de forţa geniului unui Călinescu. Tranzacţionăm pe mize meschine. Avea dreptate Ralea, el însuşi un atlet al tranzacţionismului. Când apare cineva, foarte rar, care vrea să ne scoată din zodia provizoratului, intră în acţiune spiritul nostru băşcălios, şmecheria şi vocaţia trădării. Neîncrederea în viitor, de care vorbeşte Eugen Simion ca de un rău naţional, neluarea în calcul a ceea ce va fi ori a ceea ce ar putea să fie ne‑au pricinuit pierderi imense şi ireparabile, cele teritoriale nefiind desigur printre cele mai puţin importante.

Când se referă, chestionat de Andrei Grigor, la complexele literaturii române, de fapt ale scriitorului român, Eugen Simion identifică şi la acesta neîncrederea în viitor şi neliniştea generată de ea: „…mâine nu se ştie ce va fi, vine istoria peste noi şi ne strică din nou socotelile, proiectele…”. Şi mai departe o apreciere poate prea severă: „Cu excepţia lui Sadoveanu, scriitorii români nu au timp, lucrează pe spaţii mici, n‑au continuitate, trec de la un model la altul, se tem enorm să nu fie consideraţi, Doamne fereşte!, conservatori, să nu rămână în urma Europei”. Complexul marginalităţii (Eugen Ionescu scria în faimosul său volum Nu, în 1934: „Dacă aş fi francez, aş fi genial…”) este dublat, perfect explicabil psihologic, de un complex al sincronizării precipitate şi cu orice chip. Pe care nu‑l au marile literaturi, marile culturi. Tolstoi se află într‑un etern sincronism cu sine însuşi, iar Dostoievski se raporta la Gogol. Cu deja pomenitul Cehov, Europa, şi nu numai ea, se străduieşte de un secol să fie sincronă, iar până la un punct chiar i‑a reuşit. Le‑a reuşit însă mai bine unor mari prozatori americani ai secolului XX.

Ce rol îşi asumă Eugen Simion în „spectacolul literaturii” şi care sunt şi au fost ambiţiile sale de protagonist al acestuia?: „Cineva, un confrate, a scris recent despre mine – ca să mă ironizeze – că am dat numai diagnostice corecte şi că niciodată n‑am avut inspiraţia să greşesc. «Monotonia corectitudinii», zice el, luându‑mă peste picior. Citindu‑l, mi‑am zis: omul acesta, voind să mă jignească, mă laudă peste măsură. Ce şi‑ar dori mai mult un critic literar decât ca, în o mie de cazuri, să pună diagnosticul bun? Dacă ar fi aşa, aş fi un critic fericit. Dar am îndoieli… Ambiţia mea a fost (şi este încă) de a construi o literatură, de a fi, întâi, arhitectul unei generaţii şi, apoi, comentatorul inspirat al unei literaturi… […] Am şi ambiţii mai mari. Am visat de tânăr să fiu citit, nu numai pentru adevărul textelor mele, dar şi pentru frumuseţea lor. Ca o proză superioară de idei. Nu ştiu dacă am reuşit sau dacă voi reuşi. Sigur este că nu mi‑am pierdut speranţa… Spectacolul continuă, cu graţia lui Dumnezeu…”.

Ambiţia criticului privind frumuseţea textelor şi‑a găsit pe deplin materializarea. Lecţia naraţiunii de idei a lui Călinescu, invocată cu admiraţie de Eugen Simion, nu poate fi însuşită decât de cineva care, la rândul său, are „organ” pentru asta şi talent epic: „Numai imbecilii reproşează lui G. Călinescu că «rezumă» cărţile de proză. Nu le rezumă, ci le reconstituie din unghi critic substanţa, tipologia, ideile, simbolurile. Le pune pe toate într‑un scenariu critic care este lizibil. Şi este, totodată, seducător. O capcană, în fond, pentru cititor. Nu zicea Sartre că, pentru a‑ţi impune ideile, trebuie să le pui într‑o poveste? Aşa trebuie să procedeze şi criticul literar”. Cărţile lui Eugen Simion sunt nu numai „naraţiuni de idei”, ci şi, atunci când subiectul sau tema o permit, naraţiuni propriu‑zise şi galerii de portrete. Remarc din acest punct de vedere paginile în care sunt evocate figuri, scene şi momente din copilărie, ori pe cele în care scriitorul repovesteşte, pentru a le releva anumite sensuri permanente, actuale, miturile şi parabolele biblice. Iată un tablou cu un personaj fabulos: bunicul patern, Radu Simion, ţăranul din Chiojdeanca, născut în acelaşi an cu Eminescu: „Era un om scund, bine legat, nu părăsise niciodată portul tradiţional, adică iţarii, cămaşa albă cu poale, o curea lată peste pântec, o jiletcă neagră de postav gros (o purta, fără întrerupere, iarna şi vara), iar pe cap o pălărie neagră cu boruri înguste, pereţii înalţi şi acoperişul rotund… Ţin bine minte aceste amănunte. Locuia în «casa veche», la etaj, cu o largă prispă în faţă. Ca să ajungi acolo trebuia să urci pe o scară solidă de lemn… De pe prispa vastă puteai vedea bine împrejurimile. Prispa era largă, încăpătoare, făcută din lemn tare de stejar. O construise, odată cu casa, spre sfârşitul secolului al XIX‑lea. Era încă solidă, deşi lemnul se înnegrise de mult. Stâlpii erau lucraţi cu meşteşug în stilul arhitecturii ţărăneşti din această zonă subcarpatică locuită de moşneni, ţărani, adică, liberi, cu dare de mână. […] Marea mea bucurie era să stau pe o laviţă lată, acoperită cu o scoarţă, să urmăresc ceea ce se petrece în jur şi să ascult explicaţiile bătrânului ţăran care nu se mişcase, aproape un veac, din spaţiul în care se născuse. Dintre toate spaţiile copilăriei prispa aceasta a reprezentat cel mai mult pentru imaginarul meu. N‑am uitat‑o nici astăzi. Prispa şi omul care stătea mereu acolo, de primăvara până toamna târziu. […] Bunicul vorbea puţin şi privea mult. Privea aceleaşi locuri, pentru el toate erau în bună rânduială, morţile nu‑l impresionau prea mult. […] O fotografie pe care o păstrez cu grijă îl arată pe bunicul Radu Simion stând de vorbă, la poartă, cu vecinul şi ruda sa, Andrei Rădulescu, ajuns ulterior (1946‑1948) preşedintele Academiei Române. Andrei Rădulescu, mai tânăr (n. 1880), stă în picioare, cu un impermeabil pe mână, costum «nemţesc», borsalină pe cap. Bunicul stă pe laviţă, în faţa porţii, cu pălăria lui memorabilă şi cârja lui din lemn de corn ce‑i devenise de la o vreme inseparabilă. Îmi place s‑o privesc din când în când: doi vecini, două rude, două straturi de cultură, două destine, aceleaşi rădăcini”.

Un aer de ficţiune trece prin astfel de pagini care îmi aminesc de Fărâmele de memorie ale lui José Saramago. Peste toate, peste melancolia profundă şi discretă, domină imaginea prispei – şi ştiu bine ce înseamnă ea, din propria‑mi copilărie! – prispa, de unde ţi se înfăţişează, în toată splendoarea sa, priveliştea Lumii…

Constantin Coroiu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantin Coroiu

Constantin Coroiu nascut la 6 octombrie 1943. Istoric literar, Publicist, Critic literar si jurnalist cultural cu o bogata si diversa activitate; a fost multi ani realizator de emisiuni literare la Radio Iasi si Radio Bucuresti, membru al Uniunii Scriitorilor din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now