Ediția Mihai Rusu. Pe la sfârșitul toamnei 2024, domnul acad. Mihai Cimpoi mi‑a dat un telefon, avertizându‑mă că o să mă caute curând un scriitor de la Chișinău, Mihai Rusu, care o să‑mi aducă o carte despre Eminescu și Veronica Micle, asta spre o „drămăluire” critică, în măsura în care îmi stă la dispoziție timpul. Într‑adevăr, la scurtă vreme, fapta s‑a și întâmplat și omul a scos dintr‑o geantă o carte „cărămidală” (578 p.): Dialog epistolar: Mihai Eminescu – Veronica Micle (studiu critico‑literar), aflată la ediția a doua, revăzută și „completată”, tipărită la București, la prestigioasa Editură Eikon, 2024[1]. Punerea în temă este prefața Diagrama unei mari iubiri, semnată, cum era de așteptat, de Mihai Cimpoi, prima garanție că ne aflăm în preajma unei mari iubiri față Eminescu și de Veronica, intenție exprimată idealiter a fi precum legătura providențială/arhetipală dintre Amor și Psyche, comparație asumată chiar de autorul ediției, pe urmele lui G. Călinescu, citat de prefațator: „Și pentru unul, și pentru celălalt, această corespondență era un exercițiu sufletesc necesar. Eminescu condensa în Veronica toate aspirațiunile sale afective, nerealizabile în viața de toate zilele, pregătindu‑și astfel și sublimându‑și materia poeziilor sale erotice, pentru tânăra d‑nă Micle – scrisorile, întocmite pe furiș, în spaima de a fi spionată, constituiau un ce romanțios și, în afară de aceasta, ca poetă, ea simțea negreșit o vanitate ascunsă a se lăsa cântată și de a sta în corespondență cu un poet pe care‑l bănuia mare” (G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, București, 2002, p. 173).
În stilu‑i caracteristic, tobă de Eminescu, acad. Mihai Cimpoi surprinde principalele trăsături diferențiatoare ale editologiei etalate de Mihai Rusu în raport cu întreprinderi similare, datorate lui Dimitrie Vatamaniuc, Lucian Chișu, Tudor Nedelcea, Simona Cioculescu ș.a., conchizând: „Meritul studiului îl asigură bogatul material documentar, buna cunoaștere a eminescologiei mai cu seamă: în ce privește raporturile dintre mereu frământatul și pus pe jarul dorului Eminescu și «superstițioasa și fatalista» Veronica Micle, în urmărirea a tot ce se‑ntâmplă în «dialectica» năzuroasă și năzuitioare a acestor raporturi” (p. 7). Primul lucru la care te oprești îl confirmă pe prefațator, întrebându‑te ce resorturi adânci l‑au împresurat pe scriitorul Mihai Rusu să intre într‑un tacit refugiu, marginalizându‑și talentul de scriitor epic, încât același Mihai Cimpoi nu‑l menționează ca atare nici în a doua ediție revăzută și adăugită cu un substanțial Supplementum la O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (Galați, Editura Porto‑Franco, 1997). Mai mult de atât, nici preocupările eminescologice mai vechi sau mai noi ale autorului (Un Eminescu al meu, Eminescu interactiv) nu i‑au atras atenția lui Mihai Cimpoi până la cuprinzătoarea ediție a doua din 2024 a epistolarului Eminescu – Veronica Micle.
La o primă răsfoire a tomului, sunt copleșitoare informațiile, încât Mihai Rusu a ținut neapărat să intre în categoria a ceea ce se numește un monstrum eruditionis. Ion Ciocanu a sesizat și el, încă la prima ediție: „Salahorind în sensul înmagazinării unei informații de‑a dreptul copioase, Mihai Rusu ajunge să facă pe alocuri paradă de erudiție, ceea ce nu este un minus al lucrării sale…”[2]. Dar nici nu încântă pe cititori în fața abundenței labirintice lipsite de un fir călăuzitor al Ariadnei. Călinescu însuși a ezitat să‑l includă pe Eminescu în categoria monstrum eruditionis, polemizând cu cei care au făcut‑o în eminescologia interbelică. Și avea dreptate, fiindcă poetul cita surse numai în măsura unei exemplare intertextualizări, negândindu‑se nici o clipă să atragă admirația cu o aglomerare hipererudită. Mihai Rusu, în schimb, ține să fie un exemplu de cercetător exhaustiv, sufocând pe cititorul neinteresat de excese în cunoaștere. Admitem, totuși, că ediția poate fi considerată o „singularitate” în cultura românească, pe măsura obiectului cercetării, etalând ceea ce autorul însuși a numit Un Eminescu al meu.
Primele trei capitole sunt o introducere „doctrinară” asupra iubirii, în numeroasele ei ipostaze. Cel dintâi are titlul „regional”, Pometul iubirilor pământești, sprijinit de un motto împrumutat din Alfred de Vigny, care atribuie femeilor de pe mapamondul european diversitatea pasiunilor prin coroborare cu stihiile naturii: cum iubesc spanioloaicele, englezoaicele, nemțoaicele, franțuzoaicele, cu extensie la celelalte civilizații lumești, toate întruchipate de arhetipuri sine scripto loqui: iubiri celebre, mitologice, iubiri ale artiștilor, scriitorilor universali și autohtoni, ale regilor, domnitorilor români etc., într‑o avalanșă unică, fiecare cuplu diagnosticat cu ajutorul unei explozii bibliografice, subsolurile dominând pagini întregi, de interes „enciclopedic”. Sunt cazuri conjuncturale când apar trimiteri de felul aceleia la Gustav Flober. Doamna Bovari (sic!), Cartea moldovenească, Chișinău, 1973 (p. 23). Evident, „culpa” fiind a epocii când înflorea „limba moldovenească” de fonetism rusesc.
Capitolul al doilea este formulat tot cu o metaforă regională: Tămâia iubirilor lui Eminescu. Mihai Rusu face o distincție corectă, în bună parte, între două forme ale vieții sentimentale eminesciene: prima, cea a slăbiciunilor trecătoare și cea unică, metafizică, dramatică. Cea dintâi: „Iubirile lui Eminescu nu acoperă slăbiciunea mocnită a omului de a se «lega» de fuste, de a se îndrăgosti mereu și de a‑și etaja iubirile dintr‑o erupere temperamentală bizară, uneori vulcanică, uneori copilărească, uneori șăgalnică și repede trecătoare” (p. 24). Iată colecția de femei vremelnice: Casandra (numită de poet și Elena), Marta, „fata din Cișmigiu”, alta din Florești‑Gorj (presupusă), Lida, Eufrosina Popescu, Carlotta Patti, Tudorița Pătrașcu, Frederika Bognar, Eliza, Natalița Micheru, Clarisse Vernetz, blondele Marta și Milli, altele care „aținteau calea”: Baudius, Rezi Calinescu, Riria (la Iași) – Eliza Paladi‑Rosetti, Ileana Ichim, doamna Burlă, Mite Kremnitz, Cleopatra Poenaru‑Leca (la București), Măndica, sau, prelungind, alte femei de ocazie. O asemenea listă nu este o simplă înșiruire, ci fiecare nume este argumentat în notele de subsol, întinse iarăși pe pagini întregi. Numele mai importante sunt amplu comentate.
Firește, Veronica este marea iubire, face obiectul iubirilor de legendă universală, dar, desigur, și în cele 263 de epistole, dintre care 134 ale poetei, iar ale poetului 129.
Al treilea capitol are titlul: În prinsoarea corespondenței dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle. Cu un motto desprins din cronica lui Ion Ciocanu la prima ediție, cea în două volume, a epistolarului (Chișinău, Editura Pontos, 2007). Mihai Rusu „rezumă” epopeea publicării scrisorilor („scrisorier”, în terminologia Ioanei Pârvulescu reținută din epistolarul dintre Thomas Mann și Katia Mann), de la scrisoarea din 14 septembrie 1874 până la genealogia Cristinei Zarifopol‑Illias (nume „dovedit a fi o anglicizare a numelui de familie românesc Ilioaia), „cu rândurile lor de descendenți împrăștiați pe meridian terestru, care au cunoscut mai mult străinătățile cu focul greu de stins al dorului încercat de baștină decât de căldura priitoare a baștinei însăși” (p. 49). La p. 50, autorul ne oferă un tablou sinoptic Înrudirile între familiile Culeanu și Zarifopol. Edificator mi se pare destinul corpului de scrisori, anume că „între scrisorile lui Eminescu către «madonă» (129) găsim două «fără dată», șase «necunoscute», una fără sfârșit și două telegrame. Iar din suma de scrisori (134), prin care Veronica și‑a onorat Momoțelul, două sunt fără dată, două scurtate din sfârșit, una numai cu final, cinci sunt telegrame și 60 rămân (încă!) «necunoscute» (6 ale lui Eminescu și 54 ale Veronicăi)”. Finalul capitolului lasă deschis dosarul: Veronica „ar fi încâlcit ițele unor scrisori îngrădindu‑le după plac sau le‑a nimicit pe altele. Or, nici realizările noastre nu s‑au produs în scara numerică strict primară a corespondenței și posteritatea mai are de lucru în gospodăria aceasta de suflet a lui M. Eminescu și a Veronicăi aflată la răscrucea lucrătoare a întâlnirii dintre personal și social, filosofic și psihologic, istoric și literar și afânată între fidelitate și trădare, viață și moarte. Lângă relațiile acestor două sărmane suflete, fiecare scrisoare a lui sau a ei trage de neclintit spre un tărâm monumental cu mai multe cărări întretăindu‑se – cărări de suflet, de dor, de învățătură, de soartă și de lume”.
Partea cea mai cuprinzătoare a ediției o constituie supraetajarea materialului în trei straturi: 1) reproducerea scrisorilor și conceptelor de scrisori, numerotate, în ordine cronologică, de la 1 la 263, spre a reliefa imaginea dialogică dintre protagoniști, „scor” 129 (el) – 134 (ea); 2) comentariile lui Mihai Rusu la fiecare scrisoare; 3) trimiterile bibliografice, descrise, la rândul lor. O surpriză, ținând, aparent, de orgoliul auctorial, este plasarea în prim-plan, prin corp de literă, a propriilor comentarii, ceea ce scoate în evidență contribuția personalizată a întregului volum, încât cititorul este îndrumat să evalueze, în primul rând, ceea ce autorul a canalizat atenția către scrierea anterioară intitulată Un Eminescu al meu. Cât privește fervoarea dialogică a textelor dintre cei doi, este și ea scoasă în relief prin titlul mai nou Eminescu interactiv. În acest mod s‑ar cristaliza, holistic, viziunea eminescologică a lui Mihai Rusu.
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Note:
[1] Prima ediție a apărut, în două volume, la Chișinău, Editura Pontos, 2007.
[2] Citat din mottoul la al treilea capitol, ediția a doua, p. 31.
Theodor Codreanu
