Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Emilian Galaicu-Păun: Авиа Мария

Emilian Galaicu-Păun: Авиа Мария

Când nu-⁠şi afla locul nici în cărţi, singur mersul pe jos, pe distanţe din ce în ce mai mari, era de el – niciodată însă la pas de promenadă. (Nu era pentru el, la Promenade des Anglais!) Felul în care păşea, cu tot corpul, te făcea să te gândeşti la Bărbatul mergând al lui Giacometti, cu care se simţea „два сапога пара”1. Odată pornit mecanismul, nimic nu-⁠l mai putea opri – ca şi cum tot acel timp pe care-⁠l pierduse aşteptând-⁠o degeaba urma să-⁠l recâştige, în kilometri, la un curs de schimb bun. Mişcarea însemna nu atât viaţă, cât fuga de viaţă, cu problemele ei. Una nu mai suferea amânare, după ce că patru scrisori şi o telegramă trimisă acum două zile în loc să rezolve situaţia, mai mult au complicat-⁠o. Ce-⁠ar fi putut să i se întâmple unei fete de la ţară, care-⁠şi petrece vacanţa de vară acasă la părinţi, încât să nu-⁠i răspundă? Şi cum să procedeze mai departe, dacă Maria nu dă nici un semn de viaţă?! A-⁠i forţa însă mâna, într-⁠o chestiune atât de delicată cum e corespondenţa – „laissent parfois sortir de confuses paroles” –, i se părea o nesimţire, la fel cum şi a nu i se da nici o veste, după ce că a pus pe jar Poşta Centrală şi, bănuieşte, şi pe cea din satul ei de baştină cu telegrama lui, tot lipsă de tact se numea, oricâte circumstanţe atenuante i-⁠ar fi găsit. Nici una, de fapt. Şi atunci imaginaţia lui o lua razna, în încercarea de a acoperi toate acele pete albe unde absenţa ei era înscrisă în peisaj, cu cerneală simpatică: „Ibi sunt leones” (la feminin de fapt, ea fiind leoaică după zodie). Că o fi plecat undeva fără să-⁠l anunţe – nu era cu putinţă: kilometrii pe care i-⁠a făcut familia ei în Pohod na Sibir, leat 1949, iar apoi şi la întoarcere, îi ajungeau pentru câteva vieţi înainte; cu o asemenea moştenire genetică nu-⁠ţi prea vine să călătoreşti. Că o fi ajutat părinţii la muncile de câmp – nici atâta, ea trăgându-⁠se din învăţători, cu o gospodărie cât să ai un cartof şi o ceapă ale tale. Că s-⁠o fi măritat – la una ca asta nici nu vroia să se gândească! Că n-⁠o lăsau ai casei să-⁠i scrie – de necrezut, el fiind o (viitoare) partidă bună, dacă nu chiar strălucită. Că nu-⁠i păsa de el – se prea poate, dar atunci de ce mai ieşeau ei doi, în Ch-⁠ău. Că aşa şi pe dincolo – tot căutând să cerceteze ceea ce, aflând, şi-⁠ar fi dat seama că nu vrea să ştie, nici nu observă cum a străbătut jumătate de oraş, de parcă mersul lui avan i-⁠ar fi adus-⁠o, la capătul drumului. Era deja în parcul din Valea Trandafirilor când biblioteca l-⁠a ajuns din urmă, în chip de Romeo şi Julieta. Şi dacă o fi murit?!! A-⁠ţi pune o asemenea întrebare la 19 ani e ca şi cum ai smulge inelul unei grenade – nimic nu mai e ca înainte! Fie o strângi în pumn până devii una cu ea, gata să explodezi în orice clipă de nerăbdare şi totuşi amânând răspunsul, fie o arunci cât mai departe, aşteptând ca unda-⁠i de şoc să te doboare la pământ: Mortua est! Preţ de câteva minute bune nu-⁠i venea să creadă cât de simplu se explica totul – tăcerea fetei, neliniştea lui –, dar vai! ce eliberare să izbucneşti într-⁠un plâns devastator, luând la vale toată murdăria (poluţii nocturne, o labă două pe zi…) acestui corp (porc, printr-⁠o simplă mutare de litere); şi ce mângâiere sufletească s-⁠o boceşti in absentia, păstrând-⁠o astfel veşnic vie. Tinereţe fără moarte prin omisiune, nu alta – nu tu bătrâneţe, nu tu viaţă sexuală. Plângea fără sine, scuturat de spasme, ca şi cum ar fi vărsat pe ochi tot ce a trebuit să înghită în acest răstimp, pe care nu-⁠l mai întorci. Ceea ce-⁠i venea înapoi era chiar pierderea de timp, acele seri indigeste când, orice i-⁠ar fi propus – să citească împreună o carte, să meargă în doi la un spectacol –, fata zicea invariabil „Nu!”, cu convingerea cu care s-⁠ar fi ferit de ispită. Să fi fost gravidă (…), şi tot nu se arăta atât de îngreţoşată de iniţiativele lui! La rându-⁠i, avea senzaţia de a fi mereu în contratimp, inclusiv acum când – regretând-⁠o cu devoţiunea unui tânăr îndrăgostit – o simţea mai aproape ca niciodată. Aşa pierdută, cobora iată din cerul pe care tot el o proiectase în pământ, şi totodată se desprindea de imaginea ei telurică, pentru a se eterniza în chip de icoană făcătoare de minuni, de unde în timpul vieţii ai fi zis că i-⁠a făcut farmece (de care, între paranteze fie spus, doar bunica l-⁠ar fi putut vindeca prin descântece sau dându-⁠i în cărţi şi purtându-⁠l cu vorba: „…drum de noapte, la capătul căruia te aşteaptă bucurie la aşternut”) .

Şi minunea nu întârzie să se arate, la o aruncătură de băţ depărtare – în carne şi oase, de femeie tânără, întorcându-⁠i spatele unui bărbat pentru a-⁠şi pune sutienul de la costumul de baie. Nu mai văzuse sâni în natură, şi încă atât de aproape – deloc grăbită, fata sporovăia cu însoţitorul ei, peste umăr –, iar contemplarea lor îl umplu de-⁠un extaz de-⁠a dreptul mistic, fără nicio legătură cu Madonele cu Pruncul pe care le descoperea prin albumele de pictură, de răsfoit cu o singură mână. Viaţa revenea triumfătoare, ca şi cum viermii de mormânt s-⁠ar fi preschimbat cu toţii în viermi de mătase, acum ţesând un văl al miresei – adevărat, pentru altcineva. Frumuseţea-⁠i îl izbi în plex, nici nu realiză când şi-⁠a dus mâna la prohab, cum şi-⁠ar descheia cămaşa la gât, să nu se sufoce. În palmă, îşi simţi sexul ca pe-⁠un gâtlej noduros de gânsac, sâsâind la zâna pădurii ce-⁠şi potrivea sânii în cupele sutienului; degetele-⁠i lunecară în sus şi-⁠n jos de parcă pajura nesătulă pe care o hrănea din mână ar fi înghiţit în sec noduri cât pumnul, în ascensiunea ei de pe-⁠un tărâm pe altul, când de-⁠odată – bărbatul tocmai o încheia la spate – explodă în aer, cu jeturi prelungi, aducând astfel pe proaspătul mormântul săpat în văzduh ofranda sa de semănător din tată-⁠n fiu. Pentru o clipă, privirea lui se întâlni cu a femeii, iar aceasta în loc să se scandalizeze se făcu (sau şi-⁠l, pe bune) că-⁠şi îndreaptă slipul, dezvelindu-⁠şi pubisul ca o tufă de păducel, cu Merlin cu tot cu captatio lui benevolentiae. Blitzlicht! Brusc văzu negru în faţa ochilor, şi atunci se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă printre copaci. Îi pocnea în urechi, ca la decolare, de parcă Martin Luther în persoană i-⁠ar fi urlat în faţă: „Fortiter pecca!”, după ce că tocmai abjurase Memento mori. Hotărât lucru, era ziua lui fericită!

Să iei Ch-⁠ăul pe tălpi, în linie dreaptă, de la un capăt al Bulevardului Păcii până la porţile oraşului, mai treacă-⁠meargă; greul începe la ieşirea din urbe, când până la aeroport să tot fie vreo 10 km de deal-⁠vale, deal-⁠vale de mai mare frumuseţea. Nu şi pentru el – odată deşertate glandele lacrimale & seminale, mersul pe jos devenea o plăcere, una căutată ziua-⁠n amiaza mare. Totul era să nu întreacă măsura – la întoarcere, va lua autobuzul A, cele 20 de copeici economisite pe cafea permiţându-⁠i luxul unei călătorii cu expresul –, pentru a nu transforma, printr-⁠un singur faux pas, un deliciu într-⁠un delict. Intuitiv, simţea că există o legătură între libertatea de mişcare şi libertatea de gândire, iar aeroportul părea să le simbolizeze pe amândouă, fiind atât punctul de plecare pentru nenumăratele călătorii „по прос-торам нашей необъятной родины”2, dar şi staţia terminus (adevărat, aeroportul din Bonn sau Viena) a unor liber-⁠cugetători, aşa-⁠numiţii disidenţi, expulzaţi din URSS. Să afle ai casei că s-⁠a pornit pe jos, de capul lui, în afara oraşului, i-⁠ar fi rupt picioarele; dar să ştie tata ce-⁠i în capul lui, n-⁠a fost născocită încă o asemenea pedeapsă! Şi aşa, pornirea lui de a măsura cu pasul, dacă nu era chip cu tot corpul, drumul de la pământ la cer, se întorcea-⁠n pelerinaj; şi tot aşa, printr-⁠un transfer de imagine, aeroportul devenea un Ierusalim ceresc/ o Mecca/ o Lhasa, iar avioanele tot atâtea biserici/ moschei/ temple zburătoare unde se oficia sfânta liturghie a înălţării; se şi vedea pus pe streaşina Templului (la fel de bine s-⁠ar fi potrivit meterezele unei cetăţi pe care tot el le va fi înălţat în acordurile lirei, dar şi acoperişul de şindrilă al bisericii, după ce-⁠şi va fi zidit în ea femeia iubită), ispitindu-⁠se singur: „Aruncă-⁠te jos, căci este scris…”, dar lectura se oprea aici – figura cu venitul de-⁠a cura-⁠n cap nu ţinea şi gata! Nici dusu’ pe sus, nici mersul pe jos nu-⁠l apropiau de înţelegerea a ceea ce, fără credinţă, era cu neputinţă de priceput: fie că levitează (la budişti), fie că se înal­ţă la ceruri (la creştini), reiese că trupul se substituie sufletului. Or, el tocmai coborâse în mormânt – adevărat, unul imaginar! – trupul neînsufleţit al iubitei, ceea ce însemna că oricât de departe are să ajungă de-⁠acum încolo, oricum avea să rămână cu un picior în groapă, în groapa ei. Nici vorbă să-⁠şi amputeze piciorul călcând în gol, mai degrabă va târî groapa după el prin viaţă. Ceea ce nu-⁠l împiedica, pe moment, să înain­teze sprinten, de parcă i-⁠ar fi crescut aripi la glezne, asemănătoare celor ale companiei „Аэрофлот” de pe cocardele piloţilor sovietici (de alţii n-⁠avea de unde să vadă). Viaţa-⁠i zâmbea din nou, în chip de stewardesă. Şi atunci o luă la sănătoasa, smucindu-⁠se din încheieturi ca pentru a se autodepăşi, şi spărgând cu trupul, în aerul acelei după-⁠amiezi de iulie, propria lui galerie cu viaţă sălbatică, într-⁠o ştafetă de forme trecând una-⁠n alta: ale lui când le îmbrăţişa, străine când le lăsa în urmă. Înhămat la această fugă, ieşindu-⁠şi din piele ca să-⁠i facă faţă, îi venea să necheze de bucuria unui galop de sănătate cum n-⁠a mai cunoscut demult, în timp ce arşiţa-⁠i punea zăbale de aur topit în gură. Părea transportat, dacă nu cumva tocmai aflase – avant la lettre – cum e cu Dusu pe sus*. Când, în cele din urmă, a ajuns la aeroport, avu senzaţia că tocmai aterizase, de unde, la început, era pornit să decoleze.

Note:

1. (rusa) literalmente, „două cizme pereche”; aici – de-⁠o teapă.
2. (rusa) „pe întinderile nemărginite ale Patriei noastre”.
* Din volumul Fata Pădurii şi Omul Nopţii (Legende mitologice din Maramureş), Editura Dacia, 199?.
„Fratele mamii o fo-⁠nsurat. Şî după ce-⁠o fo-⁠nsurat, o zâs că l-⁠o adus pe on om pe sus. După ce l-⁠o adus pe sus, o zâs că tăt strâga pe sus:
– Aaapă! Aaapă!
Da unţeşu, fratele mamii, o zăs cătă femeie:
– Tu Docă, du-⁠te iute adă cuţâtu cel de teacă.
S-⁠o dus ş-⁠o adus cuţâtu cel de teacă ş-⁠o zâs că omu tăt strâga „apă”.
O luat cuţâtu şî l-⁠o rădicat aşe în sus ş-⁠apoi l-⁠o întors câtilinaş. Şî după ce l-⁠o-⁠ntors, l-⁠o-⁠mplântat lângă pticior. Da câtilinaş. Şî şî omu s-⁠o oprit. O zâs omu:
– Faceţi bine năpustiţî-⁠mă, că mă omoară! Lăsaţî-⁠mă să mă duc! Mă duc în Slătioara.
Ş-⁠o rădicat iar cuţâtu încet-⁠încet, l-⁠o rădicat iar cu vârvu-⁠n sus, ca să n-⁠ajungă pe lemne, să deie-⁠n iele, şî l-⁠o năpustit şî s-⁠o dus.
L-⁠o adusu-⁠l draguţa cu vrăjuri, o pus oala la foc ş-⁠apoi tăt l-⁠o înfocat acolo până l-⁠o adusu-⁠l pe sus.” (inf. Docă Ivanciuc, 78 ani, s. Bârsana, 1985).

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now