Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Emilian Galaicu-Păun: Авиа Мария

Emilian Galaicu-Păun: Авиа Мария

Aşa pierdută, cobora iată din cerul pe care tot el o proiectase în pământ, şi totodată se desprindea de imaginea ei telurică, pentru a se eterniza în chip de icoană făcătoare de minuni, de unde în timpul vieţii ai fi zis că i-a făcut farmece (de care, între paranteze fie spus, doar bunica l-ar fi putut vindeca prin descântece)

Tonul: „A l’autre bout de la ligne
j’entends ma propre peur”
Bei Dao, Accents du terroir

Funcţionara de la Poşta Centrală i-⁠a întors formularul abia aruncându-⁠şi ochii pe textul telegramei: „Nu înţeleg ce scrie aici! În ce limbă-⁠i?…” „Latină”, roşi tânărul, „…şi se citeşte: Ave Maria gratia plena”. „Scrie-⁠o ruseşte! Următorul…” Şi astfel din pasa fetei de la ghişeu, nu fără contribuţia telegrafistei care-⁠a pus şi ea mâna, poştăriţa unui sat din sudul Moldovei se porni să-⁠i înmâneze destinatarei – o studentă de la Litere venită-⁠n vacanţa de vară acasă la părinţi – cea mai neobişnuită telegramă din câte i-⁠a fost dat să primească vreodată în cei n’şpe ani de slujbă la stat: „Авиа Мария граница плена”. Nici organele competente (citeşte: KGB-⁠ul) nu-⁠şi aminteau să fi interceptat un text atât de la suprafaţă – în apropierea satului, la doar câţiva kilometri, se afla un aerodrom militar; însăşi graniţa cu Ţara-⁠Vecină-⁠şi-⁠Prietenă trecea la o azvârlitură de băţ –, şi care scăpa totuşi decriptării: de bună seamă, ce vroia să zică acest „плена”; pe cine urma să ia ostatic perechea de îndrăgostiţi ca să revendice un avion pentru a părăsi spaţiul aerian al URSS? Deloc neglijabil, faptul că tatăl băiatului fusese ofiţer în trupele aeropurtate, chiar dacă pe linie politică, doar complica ecuaţia: de unde toate cuvintele păreau cunoscute, de unul singur puteau fi siguri că i-⁠au aflat înţelesul deplin – pe fată o chema Maria. Musica, aşa i se spunea în familie; „de la Moussique avant toute chose”, o întâmpina el la facultate. Nici ea n-⁠a priceput ce anume spunea telegrama, decât că tânărul longilin se gândeşte la dânsa – dovadă, cele patru scrisori primite în ultima săptămână la care încă n-⁠a răspuns –, iar dragostea este un sentiment înălţător. Nu-⁠l iubea, se lăsa curtată de ochii lumii – mai presus de sentimente punând arta discreţiei, în varianta autohtonă: „ce-⁠au să creadă/spună ceilalţi?”, cultivată în familie după revenirea acesteia din Siberia. Oricum, relaţia îi convenea din toate punctele de vedere: pe de-⁠o parte, avea şi ea ca toate fetele de vârsta ei un cavaler „oficial”, şi încă unul râvnit de majoritatea colegelor, fie şi pentru că era orăşean, dintr-⁠o familie bună; pe de-⁠alta, tânărul se ruşina ca o fată mare – nu că să-⁠i ceară „de futut”, cum povesteau altele că ar fi păţit cu iubiţii lor, şi încă înainte de a fi cerute în căsătorie, el nici măcar nu încercase s-⁠o sărute. O petrecea după lecţii la cămin, aşteptând-⁠o apoi să iasă – ea promitea că-⁠şi lasă doar cărţile! –, un sfert de oră, jumătate, trei sferturi, timp în care fata sporovăia cu colegele de cameră, punându-⁠i răbdarea la încercare, până când vreuneia dintre ele i se făcea milă de băiat: „Ieşi, fa, odată – nu vezi că te-⁠aşteaptă?! Al meu ar fi fumat deja un pachet de ţigări…” Se lăsa convinsă cu greu, dar ar fi sărit ca arsă să fi schiţat doar cineva cel mai mic gest la adresa lui. Cu telegrama în mână, încă se gândea dacă face să i-⁠o arate mamei sau nu, când miliţianul satului bătu la poartă. „Nu-⁠s acasă”, răspunse fata crezând că-⁠i vorba de părinţi. „Cu atât mai bine. De fapt, tocmai de tine am nevoie”, şi arătă cu capul spre telegramă: „Ce-⁠ţi scrie?” Instinctiv, fata strânse hârtia la piept, nu făcu însă nici un gest de împotrivire când bărbatul i-⁠o smulse din mâini. „Авиа Мария граница плена”, recită ea strângând din umeri. „Ştim asta, nu se lăsă impresionat omul legii, dar ce vrea să spună?!” Abia atunci fata observă că telegrama a fost trimisă acum două zile (de ce o fi întârziat atâta?!): „E o felicitare – de ziua mea de naştere!” „Şi ce-⁠ţi doreşte?”, mai mult se întrebă, decât o, consăteanul. „Într-⁠adevăr, ce vrea de la mine?”, se gândi ea, oarecum surprinsă că nu şi-⁠a pus niciodată problema până acum, când, fără a mai aştepta răspunsul fetei – „Nimic!?…” –, gradatul o anunţă telegrafic: „Trebuie să dai o declaraţie, în scris”.

De unde timp de-⁠o săptămână încheiată nu a găsit barem un sfert de oră să-⁠i răspundă la niciuna din cele patru scrisori, acum se vedea silită să pună pe hârtie o poveste care nu era a ei, chit că se lăsase antrenată – tocmai prin non-⁠acţiune! – în toată daravera. Nu se avea cu scrisul, iar istoria familiei sale – atât pe linie maternă, cât şi pe linia paternă –, deportată-⁠n Siberia în urma unor denunţuri nici măcar semnate, era suficient de grăitoare ca să mai pună şi ea mâna pe stilou. Dincolo de neplăcerile la care te puteai aştepta de la o declaraţie căreia i se dădea curs, frica medalistei de ieri în faţa lucrării de control neanunţate, şi deci nepregătite, îi paraliza toate simţurile, astfel încât în următoarele minute nu făcu decât să clipească nedumerită, ca şi cum şi-⁠ar fi dorit ca literele să se desprindă de pe pleoape. Degeaba toţi poeţii lumii comparau genele iubitei cu condeiele, care mai de care mai inspirat, ale ei erau tot atâtea arcuri ale unor evantaie cât nişte frunze de palmier cu care să-⁠şi acopere faţa. Nu se vedea scriind, nici lui, nici despre el – lui, de teamă că nu ar avea ce-⁠i spune; îngrozită că i-⁠ar putea scăpa mai mult decât trebuie, despre el, şi într-⁠un caz şi-⁠n altul fără de voie. Şi nici scrisă, cum apărea în versurile tânărului – insuficient de individualizată ca să se recunoască întocmai, totuşi destul de prezentă ca să fie privită ca atare de colegele ei. În sfârşit, dacă ar fi să descrie relaţia lor, cel puţin din unghiul ei de vedere, s-⁠ar cuveni să lase pagina de nea(tins), eventual punând o dată – 17 ianuarie 1983 – în colţul drept de sus, ziua în care el a scos-⁠o la o plimbare, în plină sesiune, sub un motiv uitat din mers. Doar că miliţianul satului îi ceruse altceva – să dea o declaraţie prin care s-⁠ar desolidariza de intenţiile tânărului legate de trecerea frauduloasă a graniţei, după ce vor fi deturnat o cursă aeriană. Ceea ce ar fi însemnat să recunoască pe faţă că ei doi sunt înţeleşi, când în realitate nu punea mare preţ pe cuvintele lui, fie rostite, fie scrise. Neîncrederea ei, cultivată-⁠n sânul familiei, în vorbe frumoase – iar „Авиа Мария граница плена” suna într-⁠adevăr înălţător, cerându-⁠se pusă pe muzică – îşi găsea confirmarea în chiar această declaraţie cu gust de autodenunţare pe care trebuia s-⁠o redacteze din cauza lui, dacă nu cumva împotriva celui drag – fiindcă oricum îi era, deşi nu şi-⁠ar fi mărturisit-⁠o pentru nimic în lume –, contre coeur. Tot amânând momentul când se va aşterne pe scris – avea toată ziua înainte, gradatul urmând să treacă pe la ei abia spre seară –, brusc o străfulgeră o premoniţie: dacă pe ea, care nu ştie nimic nici cu spatele, au reuşit s-⁠o bage-⁠n boală, ce-⁠i fac lui, cel care a pus la cale totul, acolo în Ch-⁠ău, în clipa asta?!

Că pedeapsa pentru orice ar fi făcut este înscrisă în felul de a fi al fiecăruia, el unul o ştia ca nimeni altul – grăbit să-⁠şi trăiască, dacă se poate cu anticipaţie, clipa, era mereu pus să aştepte cu orele, uneori şi cu zilele. De cel puţin o săptămână, nu avea stare: nici măcar umblatul la „Nadiuşa” – cum îi zicea cu drag Bibliotecii Republicane din Ch-⁠ău „N. K. Krupskaia” – nu-⁠l mai consola, de unde în prima lună de vacanţă fură nedespărţiţi. Compania cărţilor îi devenise indispensabilă – citind pe rupte, trăia tot atâtea experienţe de mărime naturală câte capodopere îi ieşeau în cale; acum însă ar fi lăsat fraza la jumătate – tocmai el, care aflase „că nu ai dreptul să deschizi o carte dacă nu te angajezi să le citeşti pe toate” – la cel mai mic semn de viaţă, al ei. Pornire cu atât mai paradoxală, cu cât în prezenţa fetei gându-⁠i era mai mult la lectura întreruptă din cauza ei când, de dragul lui, ar fi putut foarte bine merge împreună la bibliotecă. Înainte de a se închipui cu ea într-⁠un pat – desigur conjugal, dată fiind educaţia fetei, dar şi extazul lui care n-⁠o scotea din Fecioara Maria – se visa la aceeaşi masă de lucru, în micuţă sală de literatură străină a „Nadiuşei”. Nu peste mări şi ţări, nici la capătul lumii – femeia vieţii lui trebuia să-⁠l caute anume aici. Or, ghemul pe care i-⁠l pusese, tot el, în mâini părea uitat de ea în poală, neatins, doritul fir al Ariadnei dovedindu-⁠se de fapt un fir Bickford aprins la un capăt, al lui, ce avea să-⁠i arunce în aer tăcerea minată. Şi atunci cobora în sala de muzică de la parter, unde, cu căştile puse pe urechi, se închipuia comandantul unui avion supersonic, Tu-⁠144 sau Concorde, pilotând pe teme de Mozart, Beethoven sau Chopin. Lipsit de orice cultură muzicală, se lăsa ghidat după ureche, ascultând „hiturile” clasice cum ar fi Fantezie şi Fugă în Sol minor, Simfonia 40, Sonata lunii etc., etc., iar de curând şi Ave Maria, al cărei prim vers – atâta latină învăţase şi ei la Litere cât să transcrie fără greş: „Ave Maria gratia plena” – îl purta pe buze în chip de sărut promis, să i-⁠l dea fetei. Doar că, de mai bine de o săptămână, ea nu se răspundea – fără nici o explicaţie. La fel cum, în Ch-⁠ău, putea să nu iasă deloc, după ce că el a aşteptat-⁠o o oră bătută în faţa căminului nr. 7. Punctuală în toate, sentimentul timpului îi dispărea cu desăvârşire când era cu el – cel mult se aflau împreună în acelaşi spaţiu, unul lipsit de evenimente. Nici nu se putea altfel, de vreme ce faptele lui erau vorbe, şi vorbele, versuri; or, ea gândea în cifre: „La 19 ani, mama deja m-⁠a avut pe mine…”

Continuare pe pagina următoare:

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest