Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Emil Cioran citit într‑un joc de oglinzi

Emil Cioran citit într‑un joc de oglinzi

Să recunoaştem că Cioran îşi pune comentatorii într‑o situaţie deloc comodă. Şi asta nu pentru că el decide să se construiască pe sine într‑un idiom străin

Bolnav de „cioranită” (cum şi‑ar dori să fie şi cititorii săi), Gabriel Mardare a publicat o carte de tot curioasă, începând cu titlul O/de Cioran (O introducere în osmologia textului) şi terminând cu structurarea ei multietajată, de un rafinament frizând ermetismul, care se pliază pe „fizionomia” subiectului şi obiectului către care ţinteşte. De fapt, subtitlul cărţii ne sugerează că subiectul şi obiectul de care se ocupă autorul ei aparţin unei unităţi a cărei identitate se conturează la întâlnirea dintre Cioran cel exterior şi cel interior, dintre scriitor şi text, dintre scriitură şi sens, dintre text şi cititor, dintre om şi divinitate, dintre principiul masculin şi principiul feminin al lumii. În ultimă instanţă, mai ales prin intermediul Caietelor, suntem purtaţi pe un itinerariu pe care putem să ne întâlnim cu urme pe care le lasă filosoful în încercarea lui de a disciplina extraordinara presiune interioară la care e supusă constant şi la o temeratură incandescentă fiinţa lui confruntată cu toate aceste întâlniri. Ignorându‑şi voit rădăcinile aflate într‑un spaţiu pe care‑l consideră nerealizat, istoric şi cultural, la modul optim, păstrat adică, în libertatea lui genuină, scriitorul năzuieşte să afle pentru sine un alt spaţiu, nu dincolo de această lume originară, ci deasupra ei. Motiv pentru care îşi pune „cămaşa de forţă” a textului scris într‑un idiom în care s‑a creat una dintre marile culturi ale lumii, cultură ce a mizat pe raţionalizarea gândirii şi a limbajului, vizând, ca ieşire din timp şi accedere la universalitate, realizarea maximă a acestei raţionalizări în secolul al XVIII‑lea.

Să recunoaştem că Cioran îşi pune comentatorii într‑o situaţie deloc comodă. Şi asta nu pentru că el decide să se construiască pe sine într‑un idiom străin, ci din cauză că spaţiul şi idiomul originare, repudiate de el, au funcţionat ca impuls iniţial ce a provocat în el boala scrisului şi, mai ales, pentru că acestea continuă să‑i servească drept înveliş invizibil pentru o taină iniţiată de el în lume prin transferul scrisului dintr‑un idiom în altul, în ultimă instanţă, prin transformarea stilului în cuvânt şi în idee. Gabriel Mardare ne previne că a identifica urmele cioraniene (fragranţe, cum le spune el) în această taină nu înseamnă a interoga psihanalitic psihologia sau subconştientul scriitorului şi nici a invoca apartenenţa gândirii lui la o ideologie de dreapta sau de stânga, la o etică de un fel sau altul sau a purcede la o analiză literară, convenţională, a textului, ci a urmări cum şi în ce măsură s‑a realizat el în sine dincolo de un eu pe care‑l repudia nu mai puţin decât respingea idiomul şi spaţiul din care venea, fără a se fi desprins vreodată total de ele. Ceea ce propune cartea de faţă este o examinare a acestui miracol înaintând pe câteva linii de forţă ale scriiturii lui Cioran ca tot atâtea manifestări, în receptare, a ceea ce autorul ei numeşte „osmologia textului”: înstrăinarea de toate felurile, obsesia sinuciderii, nihilismul deloc ateu, senzualitatea, disciplinarea prin scris, rafinamentul compoziţiei/ decompoziţiei gândirii şi textului. Menţinându‑se pe toate aceste dominante, cele patru cărţi în care este structurat volumul, Cartea fragranţelor, Cartea recuperărilor, Cartea registrelor imaginarului şi Ultima carte. Parfum de sunete şi litere, nu fac decât să sugereze că starea „pe culmile disperării”, mărturisită de Cioran în România, până la „convertire”, rămâne o constantă fiinţială şi de creaţie, singura forţă pe care filosoful ţine s‑o înfrunte, nu doar scriind‑o, ci şi trăind‑o.

„Starea de a fi singur este religia mea”, declara Cioran într‑o scrisoare adresată lui Friedgard Thomas spre sfârşitul vieţii. A fi singur însemna pentru el păstrarea condiţiei de străin în spaţiul francez, dar şi asumarea pedepsei de a se fi născut în spaţiul balcanic, pentru că, aşa cum spune el, „nu te naşti nepedepsit în Balcani”. „Pedepsit” însemnând a reedita, fără voie, prin naştere, condiţia de însingurare a Balcanilor în Europa şi de fiinţare a conglomeratului de popoare care îi locuiesc ca un permanent „butoi de pulbere” pentru vecinătăţi. Parcă portretizând spaţiul părăsit de el, scriitorul îşi prezintă „cazul” propriului eu în Caiete, la nr. 359: „Violenţă care nu se poate exercita, retrasă în sine, obligată să vegeteze, să se ghemuiască, să aştepte la nesfârşit momentul ei – acesta este cazul meu”. Esenţa acestui dublu portret – singurătatea!

Când nu‑i este dată sau când este obturată de prezenţe străine, singurătatea este câştigată de Cioran prin însingurare, un gest săvârşit în numele unei patrii a lui, care este exclusiv interioară. Faţă de această patrie are el a da socoteală şi în numele ei trebuie să se împlinească, apelând la diferite gesturi de în‑străinare – fuga din ţara în care s‑a născut, înstrăinarea de religia tatălui său – preot, distanţarea faţă de realitatea în care a ales să trăiască, faţă de o cultură supernormativizată, faţă de eul torturat de o vitalitate şi o luciditate împovărătoare („Prunc născut mort de prea limpede vedere”), în sfârşit, faţă de un sine pe care l‑ar vrea schimbat („daţi‑mi un alt sine” – va striga el disperat, la 14 febr. 1967, în Caietele sale). După toate acestea, cum să‑l reduci pe Cioran la o doctrină sau la un existenţialism de tip Sartre sau german?! Nu fără îndreptăţire, Gabriel Mardare plasează toate aceste semne ale luptei lui Cioran cu lumea şi cu sine pe scara dumnezeiescului urcuş a lui Ioan Scărarul. Ne întrebăm, însă, dacă nu cumva ele pot fi citite şi ca momente ale luptei lui Iacov cu Îngerul, care, în final, îl însemnează pe scriitor cu rana, pecetea alesului. Dacă acceptăm această ultimă relaţionare, dar şi pe aceea cu Ioan Scărarul propusă de autorul cărţii de faţă, înstrăinarea lui Cioran de lume pare a însemna mai mult decât „un balans între două himere teritoriale (reduse la proiecţii lingvistice)”, cum ne spune împătimitul de studii de idiomuri şi de idiostiluri de tot felul, de practici şi teorii comunicaţionale care este Gabriel Mardare. E vorba de fapt, de a trăi, tragic, cu şoldul lui Iacov lăsat beteag după înfruntarea lui cu Îngerul sau de asumarea condiţiei monahului „care în fiecare ceas se socoteşte vrednic de toată necinstea şi batjocura”. E vorba, aşadar, de înfruntarea permanentă cu un Mauvais Demiurge interiorizat, ca un dat al destinului, în faţa căruia toate strădaniile individuale de a‑l transcende se dovedesc a fi zadarnice: „Eul este de nevindecat(…) Nu pot fi vindecat”, notează Cioran în Caiete la 9 mai 1969. În faţa acestei situaţii, autorului Tratatului de descompunere nu‑i rămâne decât să‑şi „desfăşoare talentele de lepros surâzător, de comediant (s.n.) al ireparabilului”, să caute, adică, marginile şi anonimatul în care să se piardă „călugărul fără credinţă hoinărind pe Bulevard”. Primul capitol al cărţii lui Gabriel Mardare, cu o notabilă capacitate de evocare, aduce în faţa noastră câteva momente ale acestei „hoinăreli”, în care singuraticul devine actor al unor întâlniri nedorite sau acceptate pentru carnavalescul lor pe care‑l simte intim congener şi, probabil, îl presimte ca însoţitor al ultimei lui zile pământene.

Toate aceste întâlniri, narate, dar şi sublimate în simboluri ale unor sinestezii de natură rimbaldiană, devin semne ale faptului că însingurarea absolută nu este posibilă câtă vreme în fiinţa scriitorului persistă iubirea pătimaşă de viaţă şi câtă vreme starea lui de disperare se‑ntâlneşte în câteva puncte, fără ca el să o ştie, cu gesturi ale culturii de adopţie, îndeosebi cu ceea ce Gabriel Mardare numeşte „orizontul culturii de masă” din Franţa acelui timp. Bun cunoscător al spaţiului cultural francez, autorul cărţii urmăreşte „prezenţa”, dacă nu totdeauna vizibilă, a lui Cioran în acest spaţiu, bazându‑se pe lecturi minuţioase şi pertinente din publicaţii, studii, cărţi şi favorizând Dosarul Cioran, publicat de revista Lire în anul dispariţiei lui, 1995. Cu acest prilej, el identifică un joc al polarizării între admiratori şi detractori, nu prin simpla înregistrare a poziţiilor respective, ci încearcând să le raporteze la nişte repere clasice, generaţionale, sociale sau de natură doctrinară. Procedând astfel, autorul cărţii relativizează respectivele poziţii, denunţând, cu subtilitate, atât inutilitatea, cât şi nocivitatea unor intervenţii ca aceea a Alexandrei Laignel‑Lavastine. Publicând, în 2002, cartea Cioran, Eliade, Ionescu: l’oubli du fascisme. Trois intellectuels roumains dans la tourmente du siecle, autoarea cărţii dorea să prevină – post‑factum! – prin termenii categorici în care îi defăimează pe cei trei intelectuali români, contaminarea lumii franceze şi occidentale cu „morbus cioraniensis” de violenţă şi nihilism. În fond, fiecare este liber să aibă opinia proprie, iar spaţiul cultural francez n‑a făcut altceva decât să confirme acest adevăr, oferind câteva răspunsuri, înregistrate de Gabriel Mardare, la cartea Alexandrei Laignel‑Lavastine. Dar să fie oare o întâmplare că, în anul 2000, în SUA, ca o încununare a câtorva decenii întregi de ofensivă împotriva lui Mircea Eliade, multpremiatul Saul Below publica miniromanul său Ravelstein, în care, pentru acelaşi motiv invocat de autoarea amintită –a fost un fascist” –, îl supunea pe savantul român – în ipostaza lui de om şi de autor al unei opere impresionante – unei ironii nimicitoare şi îl punea la zid, alături de discipolul său Ion Petru Culianu?

În faţa acestor coincidenţe pe care le consideră a face parte dintr‑o adevărată cabală, spaţiul cultural românesc, antrenat în procesul de „re‑naţionalizare a Fiului rătăcitor”, va reacţiona, cum ne demonstrează capitolul cel mai consistent al volumului de faţă, Cartea recuperărilor sau Cioran în mahalaua Internet(nică), cu naivitate, încercând să‑l închidă pe Cioran „într‑o etnicitate aproape caricaturală”.

Livia Cotorcea

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now