Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Elogiul neînţelegerii

Elogiul neînţelegerii

Dispar limitele între activ, reflexiv, pasiv. Totul devine sau numai rămâne comod. Explicaţia se scurtează

Ligia Fărcaşiu, lui Bejan: „Sunt convinsă că nu mă înţelegi prea bine” (Nicolae Breban, Frica, Editura Tracus Arte, 2018). Nu că n‑ar fi de înţeles, de acceptat sau ar mai exista şi alte moduri de a gândi. Deşi nu gândirea e la mijloc, ci facerea. Iar celor activate, ea, activista măreaţă, le dă o tentă filosofică, ontologică, raţional‑dialectică (dacă tot aflăm că l‑a citit pe Sartre cel din faza pro‑comunistă): toate cele întreprinse, precizează revoluţionara stalinistă, „la mine ţin de fiinţă, înţelegi?”. Fiinţa mai mult concretă decât abstractă, erotizată revoluţionar.

Pe soţia lui Bejan o, nu‑i aşa?, înţelege drept „tipică” pentru ordinea politică stalinistă, impură, contradictorie, absurdă în directeţea ei. Femeia aceasta a ajuns „un amestec de inimă solidă, burgheză într‑un înveliş comunist”. E şi ea o nevastă care se vrea ascultată, aprobată, dată după un nou, mereu transformat, criteriu al înţelesului. Şi‑i e uşor să‑i spună soţului (pe care bărbat nu l‑a considerat niciodată): „nu m‑ai înţeles bine, deoarece te asculţi mai mult pe tine decât vocea mea”. Pe Bejan, Leni „era cea care‑l înţelegea, îl iubea atâta cât putea fi el iubit de o «femeie superioară», cum o gratulase el de la începutul idilei lor…”, „îl apăra, cu armele ei, se înţelege”. Şi pentru narator, şi pentru personajul feminin tipic epocii staliniste înţelegerea decurge ca de la sine, simplu, e ce se arată şi atâta tot. Diatezele verbului se înglobează mutual. Dispar limitele între activ, reflexiv, pasiv. Totul devine sau numai rămâne comod. Explicaţia se scurtează. Iată‑l pe narator („noi, autorul”) cât se poate de lămuritor, prins în lupta de clasă purtată de noii oameni: „în sens dialectic, se înţelege, adică de distrugerea şi stârpirea definitivă a duşmanilor”.

O femeie, numită, nesigur, Vaida sau (!) Gretchen (naratorul pare aici a nu fi auzit bine), cunoscută în trecere în casa burghezei Emilia Polihroniade, îi arată lui Bejan că nici ea nu are dificultăţi de pricepere mintală: „Înţeleg. Dumneata nu ai încotro, vei alege de partea istoriei. Şi… a soţiei dumitale, nu‑i aşa?” Aşa e, aşa pare, în acel moment sau până la el. Siguranţa înţelegerii (di)simulează profeţia. Dar de partea cărei istorii va alege sau deja a ales Bejan, pentru că nu există unitate istorică, dar unităţi, rupturi succesive? Iată chiar curând ce se petrece: „Şi‑apoi, veni lovitura, dureroasă pentru micul HLB, care nu numai că nu o înţelegea, dar se opintea din răsputeri a o înţelege.” Şi cum să pună capăt cât de cât durerii? Când înţelegerea însăşi e cea care doare peste putere. Găseşte calea de a limita suferinţa, prin admiterea neînţelegerii, aflând chiar un confort în neînţelegere. Ieşirea din insuportabil capătă rostul înalt. Mintea se îndoieşte atunci, vicleană. „E atât de importantă înţelegerea? Inteligenţa?”, se întreabă Bejan. Şi află că se simte confortabil şi ca „prostănac”.

El suportă asalturile de înţeles ale celor siguri de ei care ţin să se asigure că sunt cu totul aprobaţi. Am citit cam un sfert din roman în care Ligia Fărcaşiu încă îl mai pisează pe Bejan, jurnalistul, când ascultat la nivelul politic cel mai de sus, când având semnătura interzisă: „înţelegi ce vreau să spun?”, „mă înţelegi?”. Mod de‑a se vrea şi a se vedea doar afirmată. Ligia Fărcaşiu, despre „şefii noştri” şi modul lor de a comunica, iată că‑i spune lui Bejan: „ei, prin anumite cuvinte noi, particule sau întorsături de fraze care pentru mulţi pot să nu aibă niciun sens, ne dau ei înşişi un semn sau chiar o nouă directivă”. Toate aceste forme de expresie „ascund un tâlc”, îl instruieşte activista de frunte pe jurnalist. Iată cum lămureşte ea jargonul relaţional iraţional, ideologic, eficient la cele două niveluri, sus (activişti), jos (mase umane): „limbajul nostru, care este pe înţelesul multora, cu adevărat popular, noi facem din el, în anumite cazuri şi situaţii, un mod riguros de informare”. Să afli ca să faci, aici se învârteşte totul. Simplu pentru activiştii pur sânge. Nu tot aşa pentru restul lumii. Nici pentru militant‑fricosul Bejan, care „înţelese” să fie atent la „acest ciudat mister al limbii tovărăşeşti, de care nu puţini îşi băteau joc”. Enigmatic, straniu, neînţeles plin de înţeles. De aici, o cale de (contra)limbaj, pe care o va iniţia.

Să‑l citim pe narator („noi, autorul”): Bejan este privit acum întristat, de „înţelegerea istoriei”, de „înţelegerea lucrurilor”. Prin suferinţă, de neînţeles, „tocmai ceea ce numim «înţelegere» se blochează”. Bejan descoperă, chipurile, umil, „luxul de a «nu înţelege»”. De‑acum ar şti cum să se poarte? Devine un Socrate involuntar, ingenuu: „a început să… înţeleagă (…) faptul că… nu înţelegea!”. În ascuns, în peştera conştiinţei lui. Ştie doar pentru sine, scindatul. El „declara doar, e drept, doar în forul perfectei sale intimităţi, că pur şi simplu «nu înţelege»”. Pe dinafara conştiinţei, se vede şi se ştie obligat să înţeleagă. E condamnat la înţelegere silnică pe viaţă. Se scindează sau se dublează ca o parte din el să‑l elibereze de înţelegerea fără de înţelegere. E persoană şi persona. Chip şi mască. Obligat, acum chiar de el însuşi, natural, mai ales la histrionism. În proximitatea lămuririi. Se confesează eului public interior. „«Nu înţeleg», spunea el, „permiteţi‑mi să nu înţeleg şi acesta nu e un semn că nu vreau sau că nu voi înţelege vreodată. (…) iată, mi se arată, totuşi, «calea».” A doua voce a lui Bejan îi vuieşte în conştiinţă în sens invers. E foarte cunoscută, culpabilizatoare. Rostită doar în el însuşi, îşi dă şansa de a nu‑l asalta public. Îşi spune poate: anchetează‑te ca să nu fii anchetat. Ştiu cei mulţi şi înţelegători la ce se pot aştepta dacă nu „înţeleg”. Cam aceleaşi cuvinte cu nenumărate chipuri: „Cum adică nu înţelegi?! (…) te facem noi să înţelegi şi încă cu vârf şi îndesat, măi tovărăşelule, ştii că avem instituţii şi pentru treaba asta, nu?”.

Ligia Fărcaşiu îi citeşte lui Bejan din Capitalul lui Marx, chiar în dormitorul ei, unde el e silit să se lase „trezit”. Şi iată cum îi citeşte, oarecum trudnic şi fără comentarii: „Cu multă claritate şi distincţie în voce, ca o şcolăriţă care încearcă să înţeleagă ceea ce înţelesese de fapt şi altă dată, şi bănuind şi alte sensuri ascunse la un text atât de sacru, mai citea încă o dată şi încă o dată, de parcă întregul volum, ca şi uriaşul text îi erau potrivnice.” Despre Nistor, ca şi despre categoria sa, Ligia Fărcaşiu acuză cu gravitate istorică şi isterică, pentru că toţi greşesc: „neînţelegând că, aici, la noi şi mai ales în Răsărit, a sunat gongul pentru o nouă eră a umanităţii”.

Mult mai comprehensivă, adică interesată şi de altă parte, de un alt unghi de perspectivă, nuanţată la modul radicalist, Flori îl chestionează pe Bejan privitor la gândirea unui personaj, un coleg gazetar, prezent în roman doar în memoria amicului protagonist: „Şi… ce înţelege acest Nelu (Iclozan) şi nu‑mai‑ştiu‑cum prin a fi de acord cu propria‑ţi fire… oricare ar fi ea?”. Bejan se simte „suplicant” faţă de Flori, ca servul faţă de stăpână, într‑un mod care nici lui „nu‑i era prea clar”. Supunere neînţeleasă, inconştientă, instinctuală.

Naratorul descoperă la Bejan nu o simplă teorie, dar o „ideologie” a „ne‑înţelegerii”. La un fel de ideologie se răspunde astfel cu un alt fel de ideologie. Naratorul, lucid, critic, pe deplin înţelegător cu sensul de cunoscător, ştie că ne conduce într‑o lume (in)umană a puterii absolute care corupe, în sensul (pentru el sensul are sens!) că supune, în mod absolut. Nimic de înţeles (cunoscut), totul de „înţeles” (urmat automat). „Nu, nu era nevoie, nu mai era nevoie de sens, totul şi cu toţii trebuiau să «înţeleagă» nu prin cuvânt sau limbaj, ci prin forţă.”

Neînţelegerea devine practica lui Bejan şi în faţa securistului Gore. „Cum adică… să nu mă tem? se miră Luca. De ce anume, nu înţeleg…”. Formă de protecţie de sine. Ce‑i poţi cere cuiva care ştie precis că nu înţelege şi ce nu înţelege? Jurnalistul Bejan capătă succes şi autoritate. El chiar contează în context. E un executant al cuvântului. O dovedeşte „prin textele sale, multiplicate în sute de mii de exemplare, arăta că «înţelege» ce se petrece”. Iar când n‑o face, îi e suspendată semnătura, fără pedeapsă. Oscilează între utilitate şi inutilitate. Aici există larga marjă de toleranţă aplicată unui „suplicant” ca el. Conştient cu adevărat, în însemnările lui de sertar, lasă mărturie despre forţa fricii în lanţ sau înlănţuitoare: „De fapt nu era nimic de înţeles, doar de trăit.” Un trăirism supravieţuitor, şi acesta oarecum „filosofic”.

Petre Fiorese, legionarul, refuză din luciditate cunoaşterea în orice formă ori stadiu al ei: „Acum… nu ştiu ce se întâmplă şi poate nici nu vreau să înţeleg.” Când înţelegerea există, ea este retroactivă, întârziată, în lumea aceasta a retardării silnice: „Abia peste vreun an, dom’ Petre sau Peter se mărturisi lui Luca (Bejan) şi «micul om» înţelese cu întârziere de ce îi produsese el o bună impresie…”. Ideologia comunistă, stalinistă, nu face decât să speculeze, sporind preţul, la un comportament etnico‑religios mai degrabă vag. Termenul creştin, îi spune Petre Fiorese lui Bejan, „mulţi legionari, ca şi mine, îl înţelegeau la modul general, adică drept o formă a tradiţiei acestui neam din care facem parte, deoarece, ai observat asta, la noi exista cultul Morţii”. Bejan nu rămâne blocat în neînţelegerea din care‑şi face ideologia de răspuns responsabil, în sine, dar îşi arogă deopotrivă postura cunoscătorului. Despre „micile sale răutăţi, ale lui Fiorese”, vorbindu‑i lui Flori, ferm, îi declară, dacă nu aproape că‑i declamă: „eu le înţeleg foarte bine”. Ele, e sigur, sunt efectul firii lui provocatoare. Bejan are faţă de soţie, de obicei, „o «ureche» apropiată şi înţelegătoare”, total supusă. Petre, faţă de Bejan, joacă rolul celui neînţeles, ca „scriitor” pentru Securitate. După ce Bejan îi citeşte cu furie paginile memoriale, autorul acestora îl demite total din postura de cititor: „nu înţelegi nimic din ce citeşti cu proprii tăi ochi, blegule, cu atât mai puţin din ce ţi‑am citit eu adineauri, papagal mic cu aere de scriitor”. Petre, legionarul, mai vanitosul, elitistul, altfel şi el un dedublat, elogiază înainte lui Bejan „eternitatea celor puţini şi care se înţeleg dintr‑o unică strângere de mână!”. Înţelegere fără cuvinte, dar amicală, un fel de supunere mutuală, şi nu o supunere exclusivă: iată diferenţa între cei doi, între ideologiile pe care le aservesc ori şi le servesc. Din disputa dintre Fiorese şi Bejan, dna Polihroniade, ocrotitoarea legionarului, „nu ar fi «înţeles» nimic”. Femeia, soţia unui legionar fugit de ameninţarea regimului sovietic, nu se exclude, ea este o exclusă în acest caz de la înţelegere. Nu de o insuficienţă a gândirii se mai poate vorbi când Flori apare „neînţelegând mare lucru din cele ce bolborosea tânărul bărbat” – e vorba de Bejan, acum ucigaş al lui Petre. Un ucigaş părând activ, care însă se prevalează de pasivitate conjuncturală.

■ Fragment

Marian Victor Buciu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now