Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Diplomaţie culturală şi poezia cunoaşterii

Diplomaţie culturală şi poezia cunoaşterii

Revelaţia, drumul spre centru, spre cunoaştere este, de fapt, poezia, aşa cum scrie Alexandru Busuioceanu în Poesia y epifanismo, unul dintre cele mai subtile eseuri despre rolul metaforei în gândirea şi logica poetică

Exilul sau, în cuvintele lui Iosif Brodski, „condiţia numită exil”, este, înainte de toate, un „eveniment lingvistic” care şi‑a pus profund amprenta asupra istoriei europene, prezentându‑se sub aspecte variate, cu semnificaţii şi motivaţii diferite, de fiecare dată. În ceea ce îi priveşte pe români, Mircea Eliade afirma chiar că exilul face parte din destinul românesc şi, privind uriaşul puzzle de destine literare ale secolului al XX‑lea, descoperim multiple frământări şi peregrinări geografice, interioare sau în căutarea unui „acasă”.

Semnificativ este exilul intelectualilor români în Spania, începând din a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, dar mai cu seamă după 1944, caracterizat prin numeroase trăsături comune, deşi fiecare poveste este diferită în esenţa ei: contextul politic determinant, voinţa de a‑şi păstra propria limbă şi identitate etnoculturală, lupta continuă pentru promovarea culturii şi a istoriei românilor, precum şi visul reîntoarcerii în patrie. Dureroasa înstrăinare, solitudinea şi căutarea unui sens au nutrit opere valoroase născute în exil, în limbi şi culturi care au oferit o „patrie” atâtor scriitori români.

Această singurătate patetică sau mai degrabă o aspiraţie, un altundeva proiectat utopic, un conflict permanent între dimensiunile existenţei este dominanta poeziei lui Alexandru Busuioceanu, exponent de seamă al exilului românesc, dar şi al diplomaţiei culturale în spaţiul hispanic. Literatura, „crainic al adâncului”, izvor de curăţare sufletească, i‑a fost casă polivalentului om de cultură Busuioceanu în etapa sa spaniolă, atât de intens trăită încât a fost considerat de critică un autentic poet spaniol. Un exil lingvistic, aşadar, adăugat condiţiei existenţiale, care dă poeziei sale acea „nelinişte metafizică”, între două lumi, două structuri stilistice şi expresive, formă spaniolă şi fond românesc într‑o perfectă armonie. A dedicat o bună parte din viaţă cercetării afinităţii culturale dintre România şi Spania, în mai multe domenii.

Alexandru Busuioceanu (1896‑1961) este una dintre cele mai importante personalităţi ale exilului intelectual român în Spania, cu o vocaţie interdisciplinară şi studii în mai multe ţări, ocupându‑se de antropologie, critică literară, istorie, poezie şi istoria artei. Colaborează cu versuri şi articole la reviste şi ziare precum Arena, unde a fost co‑redactor împreună cu Nichifor Crainic, iar apoi director, Luceafărul (1919) sau Gândirea (1921‑1938), printre ai cărei fondatori se numără, asigurându‑şi astfel o reputaţie de scriitor şi critic literar. În 1922 îi va fi publicată culegerea de articole şi studii Figuri şi cărţi. Pentru a continua cercetările, un an mai târziu, pleacă la Şcoala Română din Roma graţie lui Vasile Pârvan, profesor şi model intelectual, ceea ce va prilejui multe din scrierile sale succesive despre arta italiană, dar şi studii de istorie într‑o linie de continuitate spirituală cu lucrările lui Pârvan. Urmează o intensă perioadă franceză, care a fost încununată cu organizarea marii expoziţii El Greco la Paris în 1937, pentru ca în 1942 să părăsească România, numit consilier cultural al Ambasadei României din Spania şi, totodată, director al Institutului Român de Cultură de la Madrid. Este, de fapt, începutul exilului, dat fiind că, în urma noile schimbări politice din guvernul de la Bucureşti, nu va mai putea să se întoarcă în ţară pentru a‑şi revedea soţia şi fiica, limitându‑se deci doar la un raport epistolar. Va fi profesor titular la catedra de limba şi literatura română din Madrid până la sfârşitul vieţii, desfăşurând o intensă activitate publicistică şi literară. Colaborează la cele mai prestigioase publicaţii culturale şi literare spaniole de după război (Isla, Platero, Algaba şi Deucalion) cu poeme, studii de istorie a artei, eseuri şi cronici de artă, traduceri din poezia română şi din cea franceză sau prezentări ale unor personalităţi ale literaturii române moderne, cum ar fi, de pildă, Lucian Blaga şi Liviu Rebreanu. În ţară tradusese cu măiestrie din Rilke, Von Hofmannsthal, Whitman, Tagore, dar şi numeroase opere din poezia spaniolă şi din lirica mistică a sfântului Ioan al Crucii.

În spiritul înaltei diplomaţii culturale caută să valorifice elementele istorice şi culturale comune dintre cele două ţări şi să promoveze constant valorile culturale româneşti şi rolul tradiţiei. Ca discipol al lui Vasile Pârvan, cultivă „ideea nostalgică a omului antic” şi se ocupă cu pasiune de „mitul dacic în istoria şi cultura Spaniei”, căutând în arhive sau în lucrări erudite din Evul Mediu spaniol urme ale istoriei românilor, şi ajungând la descoperiri şi concluzii importante. Cercetarea sa Mitul dacic în istoria şi legendele spaniole, rămasă neîncheiată, va fi publicată postum, în ţară, în 1985.

În 1943 a întemeiat Institutul Român de Cultură de la Madrid (1943‑1945), gândit ca un organism permanent de apropiere culturală între Spania şi România, prin diseminarea activităţilor culturale şi menţinerea relaţiilor strânse cu intelectualii şi instituţiile din ambele ţări. A alcătuit, în acest sens, un amplu program al Institutului care prevedea constituirea unei biblioteci drept centru de documentare care să asigure informaţii despre România, Europa Orientală şi relaţiile româno‑spaniole. Mai mult, era prevăzută dotarea bibliotecilor din Spania cu publicaţii, mereu actualizate, privind România. Programul cultural includea stabilirea contactelor şi colaborărilor cu universităţile şi instituţiile culturale dintre cele două ţări, organizarea de conferinţe şi schimburi culturale şi academice, vizite reciproce ale intelectualilor şi personalităţilor mediului artistic, precum şi încurajarea traducerilor operelor literare şi a studiilor despre România în limba spaniolă. De asemenea, directorul intenţiona realizarea unei publicaţii ştiinţifice a Institutului şi a primului dicţionar român‑spaniol în colaborare cu studenţii spanioli. Este surprinzător cât de actual este încă acest program şi cât de diversificată era activitatea de diplomaţie culturală a Institutului, graţie ferventului său director şi a deschiderii către diverse orientări ştiinţifice şi estetice. Întreaga sa operă literară a fost, de asemenea, un omagiu continuu celor două ţări, cea a rădăcinilor şi a dorurilor sale şi cea a activităţii şi contingenţei. El însuşi spunea despre poezia sa că este „scrisă în spaniolă, dar gândită în română”, deşi volumele de versuri scrise direct în spaniolă l‑au consacrat, cum importanţi critici iberici au afirmat, poet spaniol de întâia mărime. Mărturiseşte că se simte poet român, dar simte impulsul de nestăpânit de a scrie în spaniolă, astfel că, în metrică, poetul foloseşte cu dezinvoltură universul consonantic şi tendinţa spre aliteraţie din limba maternă, cu morfosintaxa oarecum aspră şi rigidă.

Versurile lui Busuioceanu din etapa spaniolă sunt diferite faţă de cele publicate în română, care erau de sorginte profund intelectuală, accentuând un anume „vitalism de factură nietzscheană”.

Pilar Gomez Bedante spunea despre Busuioceanu că este unul dintre cei dintâi ce vorbeşte despre poezie ca formă de cunoaştere, şi nu doar literatură, concept direct preluat din cultura română. Ideea sa de „poezie a cunoaşterii” se materializează în 3 cărţi scrise în spaniolă între 1946 şi 1951.

Poemas pateticos propun o altă dimensiune lirică, aproape deloc vizibilă în versurile româneşti: cea sentimentală, dominată până la obsesie de plăsmuirea fantasmatică a femeii ideale, o poezie a simţurilor şi a vibraţiilor erotice, menţinând însă un stil elegant, sobru, disciplinat. Dragostea este aici refugiul. Criticii literari spanioli au apreciat compenetrarea cu fiinţa poetică a altei limbi, făcută cu „dezinvoltură” (José Luis Cano), unde greu se poate citi un poet străin – „toată cartea este de fapt un lung vers de dragoste, în care… poetul cântă bucuria şi libertatea câştigate în dragoste, o iubire ce vine dintr‑o ţară a zăpezii, în contrast cu ţara soarelui”. În 1948, Pablo Cabañas, în Cuadernos de literatura, semnează articolul „Lui Busuioceanu, poet spaniol”, dat fiind că spontaneitatea, naturalitatea şi fluiditatea imaginilor par ale unui poet ce scrie în limba maternă. Bartolomé Mostaza apreciază capacitatea expresivă într‑o „spaniolă îmbătătoare”, „gândirea nobilă… o lume a începuturilor, fără peisaj, ca în Geneză, este fundalul armonic” şi îl compară cu Vicente Alexaindre, marele poet spaniol al suprarealismului, neoromantismului sau existenţialismului şi prieten al poetului român. Melchor Fernandez Almagro, membru ale Real Academia, laudă hispanismul scriitorului român, identificând o „relaţie între formele plastice ale picturii spaniole şi poezia acestuia, atât de fină, dar tangibilă, moale”, iar agonica sa creaţie este definită „dinamism fantasmagoric” (Eugenio Fratos).

Odată cu trăirea exilului, poezia devine mărturia tragicei experienţe existenţiale, descoperă vibraţia cosmică a însingurării şi a meditaţiei metafizice „în căutarea rosturilor unui destin individual, dar şi istoric”: „Dar tu nu eşti pe cerul meu / zadarnic stelele colind / Doar gheara ta cum calcă greu / în jungla inimii o simt”, căci „eu caut în zenitul sumbru”, nu altceva decât „cumpăna mare a vieţii mele”. Poetul este copleşit de nelinişte, chinuit de dorul ţării, iar poeziile sale par rugăciuni, blesteme, o eternă prăbuşire în nefiinţă. O poezie a disperării, o antipoezie. Moartea este văzută ca eliberare, „nenumită lumină”, trecerea „într‑un viitor veşnic, de cristal/ fluidă goliciune fără noapte, fără trup” (Trup curtean dumnezeiesc de trist şi Stingere, două minunate poeme), iar poezia, o căutare a unui nou mod de a trăi, echilibru între o acută sensibilitate şi erudiţie, sondând, mai ales în ultimul său volum – Proporcion de vivir (1954) –, raţiunile adânci ale fiinţei şi „introducând în poezia spaniolă o ciudată senzaţie de nelinişte metafizică” (Mircea Anghelescu). Alexandru Ciorănescu vorbea despre demersul poetic al lui Busuioceanu drept „căutare a frumuseţii în expresia ei cea mai autentică şi transformarea în cuvânt”.

Revelaţia, drumul spre centru, spre cunoaştere este, de fapt, poezia, aşa cum scrie Alexandru Busuioceanu în Poesia y epifanismo, unul dintre cele mai subtile eseuri despre rolul metaforei în gândirea şi logica poetică, element esenţial al înălţării artei spre lumile superioare ale epifaniei.

Maria Floarea Pop

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria Floarea Pop

Maria Floarea Pop, originară din Bistriţa-⁠Năsăud, generaţia 1981, după studii de filologie la Bucureşti şi drept la Pisa, trecând prin experienţe formative în Suedia şi Germania (studii sociologice şi de limbă şi literatură suedeză şi germană), un master în comunicare [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now