Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Despre valorile existenţialismului

Despre valorile existenţialismului

Alexa Visarion are „nostalgia valorii”. Din postura unui magisteriat de excepţie, din poziţia unui creator erudit, nici nu ar putea aborda altfel realitatea de azi. De pe baricadele unui axiologic sentiment românesc al fiinţei ne îndeamnă să credem că „miracolul e viu”, miracolul istoric fiind supravieţuirea naţiunii noastre ca vorbitoare de limbă latină şi ca păstrătoare de cultură română.

Folosind, ca şi George Călinescu ori Alex Ştefănescu, citatul şi recurgând mereu, ca‑ntr‑o redută pe care‑o vrea inexpugnabilă, la argumente „clasice”, „îndelung validate şi reiterate”, Alexa Visarion impune prin vocaţia‑i de cugetător spectaculos/ spectacular, una din zona unor Jean Jaures, Antonin Artaud, Roland Barthes, Jan Kott, de‑ale căror implicite mari teorii a esenţei operei de artă trebuie indiscutabil să ţinem cont.

Domnia Sa îmbracă haina unui vechi alchimist ca s‑o schimbe totuşi, la momentul oportun, cu a unui antropolog ştiinţific şi filosofic inspirat poate de Max Scheler ori de fenomenologul Hans Georg Gadamer. Cartea‑i intitulată inteligent şi profitabil mediului antipostmodernist (hai să‑i zic în sfârşit fără ezitări şi temeri că din sublim aş putea deveni ridicol transmodernist – n.m.), în noua paradigmă transmodernistă mult mai profundă şi mult mai… înaltă, repet, intitulată „Nostalgia valorii”, dă seamă de nostosul nostru, al tuturor gânditorilor de elită actuali, într‑un areopag de înţelepţi pornind cu Platon şi Kant şi ajungând la Şestov şi Sartre.

Când posezi un asemenea orizont transversal şi transvaluativ, eşti silit, de propria interioritate meditativ‑insurgentă, să reiei tradiţionala axă a trăirii patriotice: singura capabilă să reinstaureze în ţară pacea şi armonia întregului identitar şi suveran. Astfel teatrul devine o necesitate şi el îşi reia în primire rolul de formator de autentic umanism. Imaginând trecutul şi interpretând viitorul, teatrul, fie el autohton ori universal, militează pentru continuitatea propăşirii progresului, general, dar şi local.

Realul şi imaginarul coexistă, prin urmare, pe o scenă a unui proiect intelectual şi abia apoi a unei concepţii regizorale. Bucurându‑mă de asemenea depoziţii memorabile, nu‑mi pot exprima spiritul critic, ci doar pe cel elogios, participativ inerent la o demonstraţie de estetică şi practică vocaţională şi profesionistă, subliniate, asertoric, dar apodictic, şi imediat scoase în relieful unei exprimări temeinice, programatic, şi a unei formativităţi asumate pedagogic.

Hermeneut şi holist, Alexa Visarion ştie a‑şi esenţializa discursul într‑o structură complexă, organizată, integrativă. Are har, dar şi darul translatării prin interpretare a oricărei opere literare ori cinematografice. Totalist, face să strălucească detaliul, ca, de pildă, atunci când se pronunţă asupra vocaţiei întrebărilor răsfrânte în oglinzile imaginaţiei, asupra răspântiilor de creativitate, asupra magiei lui David Esrig, asupra capodoperei „Regele moare” a lui Eugène Ionesco, asupra poeticii viziunii scenice ori a spaţiului intim sau când realizează un portret „deneuitatului” actor Grigore Vasiliu Birlic ori actorului „moromeţian” Ilie Gheorghe, care, când juca, citez – „ridica deriziunea şi sublimul la o maiestuoasă energie emoţională, fragilă în înseminare şi dureroasă în tainica ei prezenţă. El, actorul şi lumile lui mărturiseau ca semn de evlavie interpretativă o adâncime meditativă, o iluminare destinală”.

Am procedat la această prezentare a unei din cărţile lui Alexa Visarion, neuitând că este Doctor Honoris Causa al câtorva universităţi din România, că este regizor de teatru şi de film, scenarist şi profesor universitar, că este doctor în artele spectacolului din 2001, că i s‑a decernat premiul Academiei Române în 2008 ş.a.m.d.

A scris şi regizat şapte filme artistice de lungmetraj şi a publicat şase cărţi, dar s‑au publicat şi despre opera lui alte două – una în 2014: Alexa Visarion sau destinul vocaţiei, şi cealaltă în 2017: Univers filmic – Alexa Visarion.

În ceea ce mă priveşte voi zăbovi asupra abordărilor sale dedicate existenţialismului în viziunea lui Kierkegaard, Şestov, Nietzsche, Jaspers, Heidegger, Sartre, Camus, Eliade, Ionesco, Artaud, Sebastian, Noica, Camil Petrescu, I.L. Caragiale, „oglinzi” în care Alexa Visarion atrage mărci ale existenţialismului românesc şi european.

Iată‑l pe Alexa Visarion meditând in extremis când afirmă că iraţionalismul Voinţei poate fi salvat doar prin artă, singura care reuşeşte să‑i opună rezistenţă prin coerenţă, adevărul lumii fiind relevant prin artă, deşi şi aceasta rămâne o formă a Voinţei. Nicolai Berdiaev – subliniază Alexa Visarion – amplifică dimensiunea umană a marii Creaţii, amplificând‑o prin diseminarea modelului absolut. Opune necesităţii o libertate definită ca infinită posibilitate. Tema creaţiei mântuitoare este aproape de tema frumuseţii mântuitoare a lui Dostoievski. Eroul tipic al transcendenţei formelor finite este geniul, el reprezintă, alături de sfânt, modelul creativităţii creatoare, sacrificiul de sine pentru realizarea operei suprapersonale, sau prelucrarea sinelui orientată către deplina libertate a persoanei. Lev Şestov îl contrazice pe Nikolai Berdiaev afirmând că omul acestuia apare înzestrat cu calităţi ce‑i lipsesc până şi lui Dumnezeu, din moment ce poate avea acces la neantul libertăţii increate. Astfel, pe urmele Cărţii lui Iov (Teoctist, 1992, p.534‑564) şi ale lui Kierkegaard, Lev Şestov propune o altă variantă, cea a imposibilului ca soluţie: „Omul nu se întoarce către Dumnezeu decât pentru a obţine imposibilul. Cât priveşte posibilul, oamenii îi pot face singură faţă” (Şestov, 1993, p. 147).

Transformată în mesaje ale pasionalităţii, în care Adevărul Vieţii vizează omul care, faţă în faţă cu viaţa, inventează adevărul mărunt, filosofia Existenţei, devenită filosofia omului, transmută diacronic şi sincronic dramatismul conştiinţei nefericii umane, deoarece chiar şi varianta creştină a existenţialismului aminteşte de fericire celui ce cunoaşte îndoiala, tentaţia şi alegerea: „Creştinismul a pătruns în lume ca absolut şi nu pentru a consola, cum ar dori raţiunea umană” (Kierkegaard, 1946, p.80), amintind că starea, conştiinţa de creştin e una teribilă, terifiantă, ce interzice repausul şi organizarea, ca finalitate în această lume.

Deşi nu‑i o filosofie a milei, existenţialismul este una a omului rănit şi disperat şi îl aruncă pe om în faţa nefericirii sale. Iluzia stăpâneşte omenirea, maxima tensiune, scepticismul fac posibilă o înţelepciune fericită, patima crucii şi acel minim efort uman de a se opune absurdului. Revelaţiile transcendente se exprimă prin mister, prin provocări, nu prin certitudini; căci omul este această mişcare numită transcendenţă.

Dar pentru Karl Jaspers drumul trece înspre „dincolo”. „Cuprinzătorul este fie fiinţa în sine (das Sein an sich) de care suntem cuprinşi, fie fiinţa care suntem noi (das Sein, das Wir sind). Fiinţa care ne cuprinde este lumea şi transcendenţa. Fiinţa care suntem noi este fiinţarea factică, conştiinţa în genere, spiritul, existenţa” (Jaspers, 1986, p. 116). Schema lui Jaspers ni se înfăţişează ca: – fiinţă care ne cuprinde, – lume‑idee, – transcendenţă care trimite către ceva în afara ei („dincolo”); – fiinţa care suntem noi; – iar noi suntem fiinţarea factică; – conştiinţă, în genere (fiinţa este pentru noi numai ceea ce pătrunde în această conştiinţă/ noi suntem conştiinţa cuprinzătoare în care tot ceea ce este poate fi gândit, ştiut, recunoscut în formele obiectualităţii); – spirit (căci viaţa spirituală este viaţa ideilor); – existenţă posibilă (această esenţă a noastră); 1) insatisfacţia pe care omul o resimte faţă de sine însuşi, căci în el există o permanentă inadecvare în raport cu fiinţarea sa factică; 2) în necondiţionatul căruia i se subordonează ca fiinţei sale veritabile, fiinţarea sa factică, necondiţionat din care derivă ceea ce are semnificaţie şi valoare pentru el; 3) în neîncetata aspiraţie către unitate (căci omul nu se mulţumeşte să fie într‑un singur mod al cuprinzătorului pentru sine şi nici în reunirea acestora, ci aspiră la unitatea fundamentală, care este doar fiinţa şi eternitatea); 4) în conştiinţa unei amintiri confuze ca şi cum ar deţine o co‑ştiinţă cu creaţia (sau ca şi cum omul şi‑ar putea aminti imaginea a ceea ce era înaintea oricărei fiinţări a lumii); 5) în conştiinţa nemuririi nu ca o continuare a vieţii într‑o altă formă, ci ca refugiu, ce suprimă timpul în eternitate, şi care îi apare drept calea unui efort neîntrerupt în timp (Jaspers, 1986, p. 115‑118).

Jean‑Paul Sartre îl defineşte pe om printr‑un paradox: „Fiinţa care nu este ce este şi care este ceea ce nu este” (Popescu‑Brădiceni, 2019, p. 104‑109). Aşadar, fiinţa ce decide să fie prin contingentul existenţei nu mai este mister, la existenţialiştii atei, ci iraţionalitate pură, absurditate brutală. Omul îmbarcat într‑o existenţă caracterizată prin facticitate (homo viator) pare un răspuns la verdictul pascalian, potrivit căruia suntem mincinoşi, duplicitari, ne ascundem şi ne deghizăm de noi înşine. „Avem o neputinţă de a dovedi care rezistă oricărui dogmatism […] Avem o idee atât de înaltă despre conştiinţa omului că nu putem îndura să fie dispreţuiţi…” (Pascal, 1978, p. 95). Absurdul, definit de Camus drept „păcatul fără Dumnezeu”, generează omul absurd / omul revoltat (Camus, 1994, p. 149‑153, p. 218‑227). A poseda lumea şi a suferi în propria vanitate ofuscată acest insucces, iată adevărata greaţă ce conduce spre solitudine, atât faţă în faţă cu lumea, cât şi în relaţia cu celălalt, căci actul gândirii este el însuşi un mister, afirmă Gabriel Marcel, el fiind inepuizabilul concret al fiinţei (Marcel, 1996, p. 167‑204). Lăsată de filosofia clasică germanică în uitare, problema celuilalt va focaliza dialogul existenţialist. Cunoaşterea, lumea, Eul, sufletul, materia, spiritul, Dumnezeu, viaţa viitoare devin vizibil concurate de o nouă problemă a filosofiei, existenţa celuilalt.

Existenţialismul creştin nu risipeşte abisul dintre existenţele umane, ci doar oferă promisiuni ale concilierii, în timp ce pentru atei sclavia conflictului structurează relaţia cu celălalt. Gândim despre celălalt ceea ce vedem, dar noi suntem la rândul nostru „văzuţi” (celălalt este cel ce mă priveşte). Deposedat, devenit obiect, celălalt devine pentru om instanţa de damnare, nu promisiune, „căderea” (Camus, 2008, p. 325‑410) fiind cauzată de existenţa celuilalt, căderea în lume este căderea prin celălalt (Sartre, Huis clos). Eul, devenit fragil fără apărare, este în pericol de sclavie, fiindcă celălalt stăpâneşte secretul a ceea ce este Eu. Salvarea va fi riposta, întrucât a‑l face pe celălalt obiect este firesc, căci orice proces e reversibil. O primă apărare va fi urmată de un atac, căci conflictul este sensul originar al evidenţei „a fi pentru celălalt”. Omul‑personaj al filosofiei absurdului este exilat social şi topologic (Camus, 2008, p. 411‑538), prinzând contururi temperamentele psihologice, fiind de cele mai multe ori o încarnare a ideii, „existenţă şi adevăr”. „Adevărul este normă ca pretenţie a mea faţă de Celălalt. I‑l donez. Pretind de la el recunoaşterea libertăţii mele de donator, deci că este adevărul” (Sartre, 2000, p. 110).

Existenţialiştii in corpore au vehiculat concepte precum libertate, demnitate, alegere, conştiinţă. Jean‑Paul Sartre le‑a adăugat conceptul de „om‑contingenţă” asociat cu ideea de întâmplare, aleatoriu, accident. Totul devine surpriză, iar fiinţa, individul nu mai are în faţă un ecran care să‑l liniştească, el este agresat, violent debusolat de propria sa înţelegere.

Omul, actorul propriei vieţi, este: – actor al propriei fiinţări (vieţi), – călătorul înstrăinat de destin; – jocul său este absolut, – condamnat la libertate, – existent, fiindcă are conştiinţa morţii, – este cu celălalt.

Căutând existenţialismul în literatura română, nu se poate începe decât cu I.L. Caragiale, căci din mantaua lui îşi trage opera Eugène Ionesco. Ca şi Albert Camus, românul Caragiale gândeşte în imagini şi are o filosofie pe care Marta Petreu a închegat‑o într‑o carte despre lăuntricul infinit, despre monadologie. Universul este reprezentat în suflet şi oglinzile, stropi de rouă mişcătoare care răsfrâng toate universul cel mare, organizează impresionant de convingător gândirea teoretică a dramaturgului într‑un dialog incandescent cunoaştere‑adevăr, ca şansă a revelaţiei în multiplicare.

Unii exegeţi caragiologi corelează imaginea purtătoare de idee a sufletului‑oglindă cu o monografie a lui C. Rădulescu‑Motru despre Nietzsche, scrisă anume pentru Caragiale (Rădulescu‑Motru, 1990, in integrum). În cartea amintită de Alexa Visarion, Marta Petreu ne permite să considerăm monadologia gnoseologică a lui Caragiale drept o anticipare a gândirii lui Eugène Ionesco şi să o asociem cu metafizica sofistă a acestuia din celebrul eseu „Nu”.

Aceşti vânători de adevăruri pe cont propriu – cum îi numeşte Nikolai Berdiaev în Sensul creaţiei – leagă creaţia şi existenţa într‑un proces distinct personalist în virtutea căruia „omul este persoană concretă şi de aceea este el creator; întreaga structură a existenţei este concretă şi personală şi de aceea deţine ea forţă creatoare. Lumea este în totalitatea ei o ierarhie de fiinţe vii, de personalităţi originale, capabile de amplificare creatoare a existenţei” (Berdiaev, 1992, p. 134).

Ca să conchidem, fie şi tranzient deocamdată, scriitorii trădează iluminări de creaţie, peceţi de har, imposibilitatea contopirii lumilor, dar şi libertatea ieşirii din timp prin literatura lor existenţială, despre care criticii literari au scris mult, dar niciodată îndestul ori definitiv. În relativismul actual nici măcar utopia unui asemenea demers nu mai e o alternativă viabilă.

Astfel, „Nostalgia valorii” a magistrului Alexa Visarion e o carte de raftul întâi al unei biblioteci personale, de intelectual veritabil, într‑o Românie de azi şi viitoare.

Ion Popescu‑Brădiceni

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now