Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » De la notaţie la reverie citadină

De la notaţie la reverie citadină

Notaţia este evidentă prin transcrierea unor imagini cu caracter fotografic în sintagme scurte puternic vizuale…

Pornind de la observaţia că mulţi poeţi români s‑au născut în luna mai (Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Aurel Gurghianu, George Uscătescu, George Stanca, Emil Isac, Ion Caraion, Victor Felea, Florin Iaru, pentru a‑i numi pe cei mai cunoscuţi), nu am greşi dacă am decreta‑o, într‑un calendar neoficial, luna florilor şi a poeţilor. Dintre cei menţionaţi anterior, poetul clujean Aurel Gurghianu (născut 11 mai 1924 – decedat 28 septembrie 1987) şi poezia lui – scrisă într‑o perioadă istorică neprielnică manifestării libere a spiritului şi creativităţii artistice – rămân o pagină deschisă (re)considerărilor estetice pentru cercetătorii fenomenului literar şi cultural românesc. Poetul de la „Steaua” publică unsprezece volume de poezii: Zilele care cântă (1957), Liniştea creaţiei (1962), Biografii sentimentale (1965), Strada vântului (1968), antologia Ascult strada (1969), Poarta cu săgeţi şi Temperatura cuvintelor (1972), Curenţii de seară (1976), Orele şi umbra (1980), Număraţi caii amurgului (1982), Diagnosticul străzii (1985) şi două plachete de proză scurtă cu caracter confesiv: Terasa şi alte confesiuni (1978) şi Carnet – însemnări, crochiuri, mărturisiri (1981).

De la un volum la altul, este evidentă preocuparea poetului pentru perfecţionarea formulei poetice şi căutarea unui stil propriu, a unei amprente creatoare personale, care să‑l individualizeze în cadrul grupării „steliste” din jurul lui A.E. Baconski. Notaţia este evidentă prin transcrierea unor imagini cu caracter fotografic în sintagme scurte puternic vizuale: „Şir de copii./ Zăpezi violacee” (Reînviere), instalându‑se un sentiment vag de nelinişte interioară exteriorizată aproape material prin „palmele reci”. Prin prisma vizualului şi a olfactivului, eul liric experimentează calmul conştientizării şi al înţelegerii superioare a sensului adânc al existenţei: „Din câte doresc/ Puţine‑mi sunt date”, unica plenitudine constând în trăirea concretă a clipei prezentului: „Şi totuşi văzduhul întreg îl respir”. Este evidentă prezenţa „subversivă” a unui fin epicureism greco‑latin, camuflat cu pricepere în versuri aparent banale. Conştient de propria‑i evanescenţă, cuprins de sentimente contradictorii, trist şi vesel, eul liric se identifică unui altfel de Rege Lear întors înspre sine spre a‑şi contempla trecerea. Poetul se ipostaziază în nebunul rege, bogat, dar atât de sărac din pricina necunoaşterii adevăratelor valori ale vieţii, asumându‑şi, însă, doar „nebunia” creatoare a gratuităţii „jocului”.

Lirismul se subiectivizează printr‑o încercare de analiză a stărilor intime, cu prilejul unei călătorii în vis şi dincolo de vis care naşte interogaţii retorice cu accente de meditaţie filosofică pe tema sublimelor efemerităţi ale vieţii (Notaţii). Se profilează chiar imaginea heideggeriană a „Fiinţei întru moarte” printr‑o elegantă translare a eului poetic din planul exterior al naturii în cel al interiorităţii, cu vagi ecouri de retorism eminescian pentru a marca ambivalenţa sentimentelor încercate, tristeţea trecerii frunzei şi speranţa încercată prin statornicia tulpinii (Fior de toamnă). Peisajul campestru de un aparent idilism coşbucian este abandonat acum în favoarea unei poezii a descripţiei spaţiilor citadine, cum este cazul unei pieţe pustii surprinse la ceas târziu de noapte (Într‑o piaţă, noaptea). Limitată şi totuşi deschisă înspre oraş, piaţa este un spaţiu suspendat între imanenţa unui cotidian de‑o banalitate acerbă şi transcendenţa cosmică a nocturnului, învăluit într‑o lumină ambiguă şi o atmosferă vetustă; dinamica vieţii terestre şi imobilismul unei naturi sărace specifice urbanului, banalul şi sublimul imaginilor sunt alternate cu talent (în planul cosmic, luna care trece „lin, împărăteşte” ca într‑o poezie eminesciană, în timp ce „o precupeaţă grasă picoteşte/ alăturea de‑un coş cu prune mari”). Metafora „s‑apleacă noaptea pe‑un ciudat gherghef…” metamorfozează subtil ipostaza mitologică a femeii care „ţese” în cea modernă a femeii care coase şi, implicit, „leagă” magic destinul bărbatului iubit de al său. Prin melanjul inedit de banal şi fantastic, de frumos pur estetic, de grotesc şi hilar, această creaţie poetică anunţă viitoarea poezie a insolitului, a peisajelor onirice bizare a lui Aurel Gurghianu.

Uneori bucolicul şi insolitul coexistă. Dacă trăirile interioare sunt adesea oximoronice, tabloul naturii este construit dintr‑o imagine aparent statică străbătută de vibraţia vie a unui dinamism intrinsec acesteia: „Un om dormind îmbrăţişează iarba/ Şi lunca şi nisipul, toate dorm”. Gerunziul „dormind” şi prezentul verbelor „îmbrăţişează” şi „dorm” permanentizează această stare de repliere din exterioritatea dinamică a experienţei înspre universul interiorităţii retrase din sfera cunoaşterii nemijlocite. Axa orizontalităţii spaţiale cufundate în nemişcare se intersectează cu axa verticalităţii (a)temporale prin miezul căreia circulă neîntrerupt în dublu sens: „Puteri din timpuri fără vârste suie/ Din rădăcini, spre trunchi” şi care coboară „de sus o rază perpendiculară”. În această poezie doar de o aparentă simplitate, natura îşi pierde caracterul iraţional „decretat” începând de la gânditorii antici şi se abstractizează printr‑o geometrizare a acţiunilor ei, transformându‑se în „leagăn” pentru omul inconştient aflat în puterea ei: „viespi de aur îl măsoară‑n somn”, pe când „de sus o rază perpendiculară/ Străbate printre crengi ca o carafă” (Un om dormind).

Metafora, epitetul cromatic şi comparaţia sunt parte a unui inventar stilistic prin care este compus un tablou hibernal neobişnuit: „Zăpada e roşie de sângele/ Amurgului/ Ca o brazdă, cosită de maci; E roşie‑n clipa aceasta zăpada/ Ca viţele toamna/ Arzând pe araci” (Impresie). Aceste imagini cromatice inedite condensează şi armonizează vitalismul verii şi al toamnei laolaltă, cu efect hipnotic asupra eului liric rămas cu „privirile furate”, căpătând calităţile unui portal spre universul imaginarului propriu, unde este invitat să se abandoneze ludicului şi gratuităţii creatoare: „Ea‑mi pare un tulbure joc;/ E roşie în clipa aceasta zăpada/ Ca fulgii unei dropii de foc”. Din păcate, poezia capătă uşoare accente patetice, esteticul sucombă într‑o finalitate „practică”, astfel că inedita abstracţiune a zăpezii sângerii din acel spaţiu imaginar este convertită într‑un banal reflex mimetic al unui mesianism desuet după modelul Octavian Goga. Finalul „salvează” poezia printr‑o deschidere a sensibilităţii cititorului spre o stare de indicibilă anxietate cauzată de insinuarea unui vag sentiment de singurătate ontologică, într‑un univers al vidului care stă gata să se prăbuşească: „Amurgul în roşu/ Vopseşte zăpada. // Cerul, deasupra, se clatină gol”.

Peisajul rural campestru din primele volume este înlocuit treptat cu o poetică din ce în ce mai sofisticată a urbanului. Impresionează imaginea fantomatică a unui oraş‑ruină scufundat printre picăturile de apă ca într‑un ocean. Eliberat de balastul imaginarului poetic specific contextului istoric, acest text oferă imagini inedite dintr‑o recuzită minimală a suprarealismului prin mişcarea neîncetată a braţelor conjugată celei a gâturilor hieratice ale macaralelor, într‑o atmosferă întunecată, „la ceasuri târzii”: „Apele ei revin, se frământă şi iarăşi se duc/ Şi‑n clipele‑acelea poţi să zăreşti/ Braţele mişcându‑se undeva sus, neîncetat mişcându‑se/ Şi gâtul macaralelor cu gesturi hieratice./ Parcă scafandrii descoperir‑o necunoscută fiinţă/ Şi‑ar vrea s‑o ridice prin ceaţa compactă” (Ceaţa). Se poate constata o tendinţă de (auto)proiectare a eului poetic într‑o spaţio‑temporalitate suspendată între oraşul real şi unul imaginar: „În parc – întreaga ziuă să‑mi petrec…”, „să rătăcesc cu gândul/ prin crângurile‑acestor ani din urmă” (Retrospecţie).

Încărcat atât de contaţii pozitive, cât şi negative, drumul se dovedeşte laitmotivul mai multor poezii ale lui Aurel Gurghianu. Strada este artera vitală a oraşului drag prin care curge fluxul de energie umană, pe care poetul o ascultă de atâta timp, încât îi (re)cunoaşte toate secretele: „Ascult vibraţia materiei atinse/ De pasul tău, trecătorule” (Ascult strada). Poetul şi strada capătă o unitate de monolit, căci poetul o veghează prin toate simţurile şi s‑a adaptat întru totul „ritmurilor” ei. Apar primele încercări de dislocare a temporalităţii imaginarului poetic: într‑un oraş oarecare, eul liric rătăcitor „aude” „istoria paşilor” reţinută în memoria sensibilă a pietrelor caldarâmului. De la imaginea proiectată într‑un peisaj exterior eului poetic, se ajunge la aceea a interiorizării străzilor printr‑un gest conştient de cuprindere şi contopire: „Îmi desfac braţele‑n cruce/ şi marginile străzii le‑ating”. Suflul vântului transformă dulcea reverie citadină într‑o halucinaţie bahică în care eul liric se identifică cu umbra într‑o halucinantă „răstignire pe valuri” devenind totuna cu universul: „Stradă,/ neliniştită Stradă a Vântului,/ onirică poartă spre Infinit,/ îndrumă‑mi paşii dincolo de tot ce‑i inert” (Strada Vântului). Motivul vântului revine obsesiv în volumele ulterioare într‑o poezie gravă cu tentă alegorică pe tema destinului uman (Modulaţii). Vântul devine pretext liric pentru a se crea „o poveste” despre unicitatea imaginaţiei creatoare: „la hotarele amurgului”, într‑un spaţiu terestru pustiit, trei copii se întreabă cu privire la natura unei „zburătoare” necunoscute. Doi dintre ei sunt din categoria oamenilor obişnuiţi, care gândesc în termenii realităţii imediate; al treilea copil este poetul care liricizează realitatea: „Batista pomului căzută‑n iarbă./ A smuls‑o vântul/ şi s‑a şters la ochi” (Al treilea).

Aparent simplă, poezia lui Aurel Gurghianu se dovedeşte a nu fi, totuşi, simplistă, ci un pod estetic unind două mari generaţii poetice, moderniştii interbelici şi neomoderniştii anilor ’60‑’70. Drept pentru care, ar fi necesară o binemeritată reconsiderare valorică, în funcţie de nefericitul context istoric şi cultural al timpului.

Liliana Danciu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Liliana Danciu

liliana.danciu@contemporanul.ro'
Liliana Danciu este absolventa Facultăţii de Litere a Universităţii din Craiova, cu specializările Limba şi Literatura Română – Limba şi Literatura Franceză (1995), cu lucrarea de licenţă intitulată Sociologia romanului românesc: Marin Preda. Este profesor titular de Limba şi Literatura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now