File din istoria Academiei Române
Academia Română se confundă cu naţiunea română şi istoria ei s-a dezvoltat în cadrul celei a României moderne şi contemporane. În procesul ei de devenire se reflectă cel al ţării înseşi, cu biruinţele şi momentele de înălţare, dar şi cu încercările, suferinţele şi căderile. Sub cupola ei, s-au succedat în timp cărturarii şi marii creatori ai naţiunii, au răsunat cuvinte devenite nemuritoare, s-au afirmat idei scânteietoare, au fost prezenţi şi mulţi învăţaţi şi chiar diriguitori ai lumii. Academia Română este, într-un fel, o nestemată preţioasă, un punct de reper, de constanţă şi stabilitate.
Dan Berindei, Istoria Academiei Române (1866–2016)
Frământarea ce a avut loc în jurul venirii membrilor Societăţii Literare Române a reprezentat o manifestare în acelaşi sens naţional. Anunţând constituirea unui comitet pe
ntru primirea membrilor Societăţii Literare, foaia „Perseverenţa” îşi exprima nădejdea că „toată populaţiunea Capitalei va alerga în stoluri pentru a saluta buna venire a fraţilor noştri”. În sfârşit, la toate acestea se va adăuga o campanie directă de propagandă dusă peste munţi de Alexandru Candiano-Popescu. Acesta, redactor al foii „Perseverenţa”, a trecut Carpaţii, s-a dus la Pesta, iar apoi, la întoarcere, a zăbovit şi în Transilvania. A fost arestat de autorităţile ungare şi, după o scurtă detenţiune, a fost trecut peste munţi, în România. Arestarea lui Candiano-Popescu a provocat o mare agitaţie atât de o parte, cât şi de alta a Carpaţilor. Propaganda pentru unitatea naţională mai apare în alt număr al „Perseverenţei”, prin anunţarea apariţiei romanului istoric Nopţile carpatine sau istoria martirilor libertăţii de I. C. Drăgescu, roman consacrat Răscoalei din 1784–1785.
Singura notă discordantă în mijlocul acestei campanii a adus-o o foaie din Galaţi, intitulată „Plebeul”, şi scoasă – lucru curios – de un avocat transilvănean. Acesta, ostil radicalilor, a criticat agitaţia stârnită în jurul problemei ardelene. „Ce v-au făcut, scrie «Plebeul», fraţii transilvani de nu-i lăsaţi în pace? Pentru ce le îngreuiaţi şi mai mult situaţiunea, când voi n-aveţi nici voinţă sinceră, nici putere de a-i ajuta?” Acest articol a provocat o campanie de protest din partea celorlalte foi, chiar ale celor opuse guvernului; mai ales că autorul articolului nu se sfiise să afirme că românii transilvăneni ar fi fost persecutaţi în România. Criticând articolul din „Plebeul”, „Naţiunea română” scria că „România e plină de români din Transilvania, care ocupă mai toate catedrele de şcoale şi alte funcţiuni înalte”. De fapt, guvernul sprijinea acţiunea naţională, dar în anumite limite, vrând să evite un conflict armat, pentru care România nu era pregătită. În această privinţă, critica „Plebeului” era justificată, căci acţiunea avea aparent doar un aspect de agitaţie; ceea ce „Plebeul” uita era însă faptul că această agitaţie era necesară pentru a menţine spiritele treze.
Între timp, se apropia momentul întrunirii membrilor Societăţii Literare Române. Odată cu aceasta, au început să circule, atât în Transilvania, cât şi în România, zvonurile împiedicării venirii acestor membri la Bucureşti. S-a anunţat chiar că autorităţile austro-ungare i-ar fi împiedicat să pornească spre România. „Românul” a publicat o ştire similară, arătând că agenţii guvernului, care arestaseră pe Candiano-Popescu, intenţionau să oprească venirea membrilor Societăţii Literare Române. Scriind despre comisarul regal, contele Rechy, corespondentul transilvan al foii lui Rosetti exclama: „…Acel aristocrat se teme de câţiva cărturari, care se adună să facă o gramatică şi dictionariu! ce satiră!”. La Pesta, „Albina” a publicat informaţii, arătând piedicile şi greutăţile ce se făceau membrilor Societăţii Literare, lucru care o determină să propună, spre sfârşitul lunii iulie, ca Societatea să nu se mai întrunească la Bucureşti, ci în teritoriul austriac. Dar replica n-a întârziat, „Concordia” ripostând cu întrebarea: „Oare Mecca se duce la Mahomed sau Mahomed la Mecca?” Greutăţile n-au împiedicat, totuşi, continuarea campaniei naţionale. Se ducea o evidentă şi o susţinută propagandă în acest sens, lucru ilustrat, spre sfârşitul lunii iulie, în preajma deschiderii Societăţii Literare, printr-un vot al municipalităţii Brăila, care a hotărât trimiterea la studii superioare a cinci tineri români născuţi în provinciile româneşti din afara hotarelor ţării. Sub astfel de auspicii avea să se desfăşoare inaugurarea şi cea dintâi sesiune a Societăţii Literare Române.
Nu toţi istoricii au relevat caracterul sărbătoresc şi de semnificaţie naţională a primirii membrilor Societăţii Literare. N. Iorga, deşi n-a intrat în detalii, a sesizat situaţia reală, scriind că membrii Societăţii Literare „fură primiţi cu un zgomotos entuziasm”. Primirea membrilor societăţii s-a făcut prin grija unui comitet de recepţie, alcătuit la 10/22 iulie 1867, din următorii: Ioan Fălcoianu, dr. Mihail 
Gheorghiade Obedenaru, dr. Nicolae Măldărescu, Ion C. Gârleanu, Lambru Vasilescu, Zaharia Boerescu şi T. Mehedinţeanu. Acest comitet a adresat un apel către public, anunţând „serbarea cu totul literară” pentru primirea membrilor Societăţii Literare Române în ziua de 31 iulie/12 august, sub „un umbrar decorat cu scudele şi drapelele provinciilor române” şi vestind că, în urma primirii, în aceeaşi seară, urma să aibă loc şi un „conduct de facle”. Comitetul cerea să se împodobească casele şi prăvăliile. Cu o zi înaintea primirii membrilor Societăţii Literare Române, primarul C. Panaiot a adresat şi el un apel către populaţia Capitalei, cerând cetăţenilor să meargă la Şosea, unde „Capitala României va vedea mâine întrunită pentru prima oară în sânul său întreaga limbă românească”. El adăuga că membrii Societăţii Literare Române se întruneau „spre a face opera cea adevărată românească, spre a ne întemeia limba, cugetul românesc”. Dând urmare apelului comitetului şi primarului oraşului şi dând mai ales urmare simţămintelor, cetăţenii Bucureştilor aveau să facă o primire sărbătorească membrilor Societăţii Literare.
Guvernul s-a străduit să asigure condiţiile optime pentru primire. Ministerul Cultelor a telegrafiat lui N. Ionescu şi lui I. Caragiani, cerându-le să fie în ziua de 29 iulie/10 august la Ploieşti, împreună cu Alecsandri şi cu Negruzzi, „spre a putea intra a doua zi în Bucureşti, împreună cu membrii ardeleni”, căci „junimea vrea să vă primească frăţeşte”. Pe de altă parte, s-a telegrafiat şi prefectului de Prahova, dându-i-se ordin să primească pe membrii Societăţii Literare potrivit „inimii” sale şi cerându-i-se, totuşi, să evite „orice demonstraţiune de daco-românism”.
În ultimele zile ale lunii iulie, prefectul de Prahova, T. Văcărescu, dând urmare ordinelor primite, a telegrafiat lui Urechiă, vestindu-i sosirea transilvăneanului Gavriil Munteanu, care în zori fusese salutat de „muzica municipală”, fiind apoi vizitat de mulţi cetăţeni. Prefectul mai anunţa sosirea, în aceeaşi seară, a celorlalţi membri ai societăţii. De altfel, o corespondenţă din Ploieşti, publicată în „Albina”, relata asupra primirii entuziaste, de care se bucuraseră membrii ardeleni ai viitoarei Societăţi Academice Române în capitala judeţului Prahova. Între altele, se semnala faptul citirii de către poetul Antinescu a unei ode „din mijlocul junimii şi a poporului, ce poartă facle şi sub executarea celor mai frumoase arii naţionale”. În sfârşit, membrii ardeleni ai Societăţii Literare Române au pornit spre Bucureşti. De la Săftica au fost întâmpinaţi de nenumărate trăsuri, care, după trecerea lor, se arcuiau într-un lung convoi de însoţire. Astfel, urmaţi de sute de trăsuri şi carete, ei au sosit la Băneasa, unde au fost primiţi cu entuziasm.
■ Din vol. Istoria Academiei Române
