Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Theodor Codreanu: Damnatio memoriae

Theodor Codreanu: Damnatio memoriae

Menirea cărţii lui Sorin Lavric este să-⁠i apere pe cei care au căzut victimă ispăşitoare comunismului, atât prin ceea ce au pătimit, cât şi prin ceea ce ne-⁠au lăsat ca mărturie scrisă, ştiind că, precum ne-⁠a atenţionat Eminescu, e crud adevărul, dar numai el foloseşte. Şi marea revelaţie a acestor cronici mărturisitoare e că ororile la care au fost supuşi persecutaţii au fost contracarate, inexplicabil din punctul de vedere al raţionalismului persecutorilor, de sămânţa imunitară a spiritului, a memoriei arheale (vezi extraordinarul text eminescian Archaeus), spulberând în cele patru vânturi damnatio memoriae.

O carte-⁠eveniment:
Sorin Lavric, Glasuri din bolgie
Editura Ideea Europeană, 2018

Am comentat, nu de mult, în Contemporanul, cartea regretatului Petru Ursache, Istorie, genocid, etnocid (ediţia a II-⁠a de la Eikon, Bucureşti, 2017), oglindă a „marii reeducări” exersate asupra poporului român de către regimul comunist, cu ţinta de a crea un alt om decât cel tradiţional burghez (care trebuia să se numească homo sovieticus), altfel spus, un alt popor, cu o nouă identitate decât cea românească şi creştină, croit prin varianta autohtonă a gulagului, „experimentul Piteşti”, generalizat, la scara întregii ţări, fie prin metodele brutale din închisori şi din lagărele de muncă forţată de tip canalul Dunăre-⁠Marea Neagră („celularul mic”), fie prin cele mai diverse mijloace la nivelul ansamblului naţional („celularul mare”): epurări din toate instituţiile, învăţământ politico-⁠ideologic, cenzură generalizată etc. Sorin Lavric observă că, după 1989, filonul literar cel mai credibil şi mai puternic nu este textualismul postmodernist, ci literatura anticalofilă pentru care pleda Camil Petrescu între cele două războaie mondiale, în varianta nonficţională a memoriilor şi jurnalelor. Domnul Lavric, „un cititor constant de literatură penitenciară”, cum se autoprezintă în Cuvânt-⁠înainte la volumul Glasuri din bolgie (Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2018), ne oferă o carte alcătuită din cronici literare vizând exclusiv literatura penitenciară ante şi postdecembristă, cronici apărute în România literară, Contemporanul şi Luceafărul. A ieşit o carte insolită, pe care nu ezit s-⁠o evaluez drept un eveniment editorial, cu atât mai mult, cu cât rareori se poate califica astfel o antologie alcătuită din „recenzii”, fie ele literare sau nu.

Dar, mai mult de atât, autorul ţine să schimbe, în mod deosebit, paradigma esteticii moderne şi postmoderne, în perspectivă, i-⁠aş spune, transmodernă/ transdisciplinară, chiar dacă nu o numeşte astfel, etichetele neavând, în definitiv, nici o importanţă. În orice caz, împotriva raţionalismului critic curent, valoarea unei opere nu mai este subordonată, exclusiv, scrisului cu „talent”, ci se orientează şi către dimensiunea ontologică, pe care Sorin Lavric o numeşte spirituală. În consecinţă, intelectualii ar fi de două feluri: „cei înzestraţi cu gust şi cei înzestraţi cu fler. Din prima categorie fac parte inşii în stare a simţi dacă un text e scris bine, din cea de-⁠a doua cei care depistează unda de spirit ce emană din rândurile lui. Deosebirea e ca de la cer la pământ, fiindcă pune o limită drastică autonomiei esteticului în judecarea unei mărturii scrise” (p. 5). Din atare perspectivă, este o eroare fundamentală a categorisi/ coborî „memorialistica carcerală la treapta literaturii de mâna a doua”, sub motivul că e „scrisă prost”.

De la bun început, trebuie făcută o precizare: Sorin Lavric nu se postează de partea acelora care, după 1989, au demarat glisarea de la estetică spre est-⁠etică, în jocul de cuvinte preluat de revizioniştii/ demitizanţii noii critici de la Monica Lovinescu, acuzată, la rândul ei, că s-⁠a despărţit de teoria lovinesciană a revizuirilor critice, teorie fundată pe criteriul valorii estetice. Confuzia este eliminată dacă noul concept de valoare nu se restrânge la scriitura „frumoasă”, ci are ca axă Adevărul, în sens eminescian şi christic, dimensiune identificată de Sorin Lavric în spiritual, cufundare în numinos, altceva decât fineţea intelectuală speculativă. Şi e altceva decât est-⁠etica, restrânsă la moralism şi atitudine ideologică, pretins anticomunistă post-⁠factum. Din atare perspectivă, este o diferenţă enormă între „cercetările” care se prefac a condamna comunismul, precum faimosul Raport (prezentat în Parlament la 18 decembrie 2006) al lui Vladimir Tismăneanu, şi literatura penitenciară, pe care simulacrul tismănean tocmai o ocultează. De unde tragem concluzia că nu literatura oficială s-⁠a dovedit în stare a condamna comunismul, ci aceea de sertar sau cea necomandată de nimeni, a glasurilor din bolgie, trezind, mai degrabă, în oficialităţi, o reacţie de respingere a adevărului.

Condiţia revelării spiritului, atenţionează Sorin Lavric, este trăirea unei situaţii-⁠limită: „Prin emoţia inestetică, brutală până la cutremurare şi de-⁠o acuitate bătând spre răscolirea de tip misterium tremendum et fascinans. Aici e spiritul, în răscolirea mistică pe care o resimţi în faţa ororii sublime. Marile texte nu se degustă estetic, ci se trăiesc spiritual, ca pe o iniţiere iraţională într-⁠un univers pe care artiştii cu uşurinţă în facondă nu-⁠l vor atinge nicicând” (p. 6). Şi: „Literatura mare cere ori filosofie, ori profunzime a gândului pe care nu ţi-⁠l dă decât suferinţa. Literatura penitenciară e din a doua speţă” (p. 7). Ne aflăm şi la antipodul jocului şi simulacrelor postmoderniste. Vom putea înţelege o situaţie de-⁠a dreptul scandaloasă: înnoitorii paradigmei literare postdecembriste s-⁠au dovedit a fi intelectualii, anonimii şi „primitivii” supravieţuitori ai ororilor comuniste: de la Nicolae Stroescu-Şovarna, Radu Mărculescu, Mihai Buracu, Dimitrie Bejan, Florin Constantin Pavlovici, Cicerone Ioaniţiu, Alexandru Mironescu, până la Valeriu Anania, Elena Spijavca, Vlad Mitric-⁠Ciupe, Ion Valjan, Gavril Vatamaniuc, Gheorghe Jijie, Petre Pandrea, Vasile Motrescu, Neculai Popa, N. Steinhardt, Ernest Bernea, Alice Voinescu ş.a.m.d. Literatura penitenciară se supune principiului eminescian al Adevărului: „Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-⁠a privi în faţă, ş-⁠a recunoaşte adevărul. El e crud acest adevăr – dar numai el foloseşte”1.

La primă vedere, glasurile care grăiesc adevărul vin direct din infern, din bolgie, cum spune titlul cărţii lui Sorin Lavric. Cruzimile prin care au trecut protagoniştii sunt, într-⁠adevăr, comparabile cu imaginarul dantesc, relativizant al vinovăţiilor, ca în cazul iubirii dintre Paolo Malatesta şi Francesca da Polenta. Există însă o diferenţă de grad între iadul din imaginarul creştin şi cel concentraţionar comunist, deşi ambele pretind pedepsirea celor vinovaţi, a celor răi: în cazul primului, intervine Judecata divină, cea de Apoi, pe când în infernul comunist, ca şi în cel nazist sau de orice altă provenienţă, „judecata” şi pedepsele aparţin oamenilor, în raport cu o anume paradigmă judiciară sau ideologică. În compasiunea lui, Dante înţelege că aruncarea în infern a lui Paolo şi a Francescăi indică o judecată omenească ce se substituie lui Dumnezeu. Aceasta este condiţia absolută din iadul de la Piteşti, asumată ateist-⁠doctrinar de către homo sovieticus.

Comunismul şi nazismul sunt căderi din eonul creştin în ceea ce Eminescu a numit semibarbarie, care e cu mult mai rea decât barbaria, fiindcă se fundează nu pe condiţia mitică, ci pe o mistică a raţionalismului care a invadat Europa din secolul al XVIII-⁠lea. „Iluminiştii”, rupţi de Dumnezeu, au crezut că lumea este controlabilă şi construibilă raţional, urmând nu organicismul lui Montesquieu, ci contractualismul lui Rousseau, desăvârşit în marxism-⁠leninism. „Nedreptatea ontică” (Vasile Dem. Zamfirescu) este identificată în confuzia dintre două niveluri de Realitate: cel spiritual şi cel material, primul – anihilat şi redus la cel de al doilea. În consecinţă, străvechiul mecanism mitic al ţapului ispăşitor al reglării raportului dintre oameni şi zei (vezi îndeobşte cărţile lui René Girard) a fost identificat în lupta de clasă, asimilabilă cu cea mai strălucită biruinţă a raţionalismului marxist. Lumea devine construct al raţiunii, tot ce scapă acesteia fiind epurat şi atribuit dogmelor creştine ca somn al raţiunii care naşte monştri, după sugestia unei celebre gravuri a lui Goya, titlu răstălmăcit flagrant de raţionalişti, cum a observat Vintilă Horia, bun cunoscător al limbii spaniole. În realitate, titlul operei lui Goya ţinteşte la antipod: Visul raţiunii produce monştri. Aşadar, nu somnul raţiunii, ci, dimpotrivă, visul/ utopia raţiunii produce monştri! Şi asta schimbă radical lucrurile, monştrii ivindu-⁠se deja, sub chipul ghilotinei, în infernul Marii Revoluţii Franceze de la 1879, culminând cu revoluţia bolşevică, visătoare a cuprinde tot globul.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest