Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Cum ne apropiem de literatura carcerală

Cum ne apropiem de literatura carcerală

Persistă ambiguitatea. Când scrie că „beletristica nu face două parale dacă nu emană o trăire filocalică”, Lavric e radical, reducţionist. Dar când scrie că „un om fără stil e un rebut al speciei…”, trece în absolut de partea retoricii, a expresiei

Mărturiile celor comentaţi documentează. Fără dubiu, admiţând o anume selecţie? Nu ştiu câtă îndreptăţire am să întreb. Dar repet: Adrian Marino, trecut şi el prin „bolgie”, credea în memoriile sale că ceea ce domină mare parte dintre cărţile carcerale e dubiosul. Aducea, e drept, puţine exemple. Teoreticienii confesiunii, memoriale sau „jurnalistice”, reamintesc că prezumă de principiu un eu al grandorii. Vasile Motrescu, într‑un jurnal, crede Lavric, lasă „documentul cel mai înfiorător” al rezistenţei partizane. Constat că şi „cronicarul” încarcă documentul cu literatura care are o funcţie magnetizantă şi aici, ca şi în alte cazuri. Jurnalul, dus pe culmile speranţei, ale spiritului, dominant moral, ridică cititorul pe „înălţimi etice de tip epopeic”. E o „proză după care se dădea în vânt Camil Petrescu”: de viaţă, şi nu de stil ori limbaj. Rară, proza aceasta, de puţini practicabilă, întrucât rămâne dependentă de biografia suferinţei silnice, dar eliberatoare. Proză care nu emulează: chiar Camil Petrescu s‑a raportat la modele literare propriu‑zise, hibridizate, amalgamate pe potriva lui. Jurnalistul de penitenciar comunist autohton e singularizat în raport cu o întreagă umanitate decăzută. „Motrescu avea o credinţă, un ideal şi un Dumnezeu. Noi am pierdut idealul, pe Dumnezeu l‑am preschimbat în temă teologică, iar din credinţă am făcut un pretext de virtuozităţi speculative.” Se întoarce vechiul glas romantic al lui M. Eminescu, iar Dumnezeu este şi mai „puţin” decât „temă teologică”, ajunge chiar temă de încercare, aşadar, eseistică. (Apropo: ce‑ar spune un Andrei Pleşu, care mai are o mică legătură cu jurnalul lui V. Motrescu, unde „pleşit” înseamnă „topit”?) S. Lavric atacă medalierea „popândăilor” şi ignorarea „eroilor”. Iar „vulturii (ca Motrescu, n. m.) nu pot fi confundaţi cu popândăii estetici”. Dar asta ar trebui, ca să lăsăm estetica rozătorului sfidător, neclintit, rezistent într‑un anume fel?

Despre Elena Spijavca, jurnal de deportare în Bărăgan, din Banat, a unora proveniţi din Basarabia, se distinge: „cartea e ternă sub unghi literar, dar judecată pe fundalul tragediei în care a fost scrisă, e înfiorătoare”. Întrece, cum se zice, ficţiunea: din nou, literatura estetică rămâne un reper, cum am menţionat, magnetic. De ce să citim documentul relaţional şi nu sui generis (în perspectiva lui A. Marino)? Lângă relaţia literară reapare umilirea darului artistic: „adevărul are virtuţi mai adânci decât talentul”. Esteticul să se predea, ca atare, eticului? Adevărul are anume virtuţi, fără discuţie, dispensate sau nu de virtutea talentului. Discuţia trece de la Elena Spijavca la Aniţa Nandriş, un caz similar. „Aniţa Nandriş e o autoare nulă sub unghi estetic, dar mărturia ei din Siberia e bulversantă sub unghi uman”. Evaluarea „istorică” ajunge conjuncturală şi trece în contul sociologiei literare: „ficţiunea literară nu mai are trecere azi”. Şi, revenindu‑se la liniile distinctive: „Valoarea lui (a jurnalului Elenei Spijavca, n. m.), înainte de a fi istorică, e spiritual‑umană, chiar dacă, literar vorbind, textul e mat. E o aporie aici, căreia criticii literari nu i‑au găsit remediul. Obiecţia lui Camil stă în picioare.” Totuşi: criticii literari discută separat literatura (ficţiune) de para‑literatură (document). Prozatorul Camil Petrescu şi când îşi integrează jurnalul de front în primul său roman uzează de ceea ce naratologii numesc funcţia de atribuire. Se atribuie documentului funcţie estetică. Oricât de lărgită, receptarea critică păstrează normativitatea artistică.

Sorin Lavric, în Glasuri din bolgie (Editura Ideea Europeană, 2018), ajunge să excludă şi plăcerea de a citi, înlocuind‑o eventual cu datoria de a citi. Oricum, se referă explicit şi la fel de polemic la cărţile citite fără plăcere, la p. 94. Va fi având în vedere şi romanele incluse în cartea de „cronici”? Esteticul rămâne îndărătnic şi pentru el, abia evacuat, se întoarce îndărătnic: „şabloanele îţi induc o nemulţumire estetică”. Desigur. Esteticul este, deci, şi tolerat. Nu e deloc simplu, schematizabil, ce se întâmplă. La Aurel State, „atrocitatea episoadelor e îmblânzită de o dantelărie vaporoasă de proză frumoasă”. Jean Schafhütl îl ispiteşte pe critic până la autocontradicţie: „Împotriva opiniei curente că literatura carcerală este nereuşită sub unghi estetic, limba memoriilor de faţă e mătăsoasă.” Schafhütl îl obligă să se observe că deţine „farmec literar”.

Literatura „carcerală”, se menţionează, „te face să te îndoieşti de valabilitatea principiului autonomiei esteticului”. A, bine, autonomia. Dar esteticul nu e predeterminat în mod absolut: problema a fost demult soluţionată. Problematic, cu totul discutabil, e să găseşti spiritul dincolo de expresie: „Am spirit numai acolo unde viaţa nu poate fi împărtăşită prin vorbe, şi chiar acesta e criteriul de existenţă a spiritului.” Câtă conştiinţă, ba chiar conştienţă, tot atâta expresie. Şi aş adăuga: tot atâta spirit. Spiritul, citim în alt loc, ar fi „răscolirea mistică pe care o resimţi în faţa ororii sublime”. E sublimă oroarea? Suportă, sub raport expresiv, oximoronul? Apoi, din nou, survine detaşarea, nu de estetic, dar de „autonomia esteticului”. Literatura zisă „mare” e fie filosofică (de ficţiune), fie de suferinţă („penitenciară”). Se compară, aparent oportun, o anume ficţiune cu un anume document. Esteticul este diabolizat: „scrisul în varianta lui estetică se hrăneşte din imbolduri drăceşti”. Da, esteticul cere „distanţă critică”, ceea ce, însă, ar fi de rău, se aleg emoţiile zise vitale şi se refuză emoţiile estetice. Gândirea prezervă vitalul, pe care esteticul l‑ar reduce şi falsifica. Lavric revine la o poziţionare comprehensivă când notează că „literatura carcerală nu intră în competiţie estetică cu literatura beletristică”. De fapt, intră (şi) în competiţie, în mod subiectiv, preferenţial. Nu şi obiectiv, însă. Şi mai ales cele două „literaturi” diferă structural.

Să vedem cum sunt citite cărţile indispensabile de intenţionalitatea artistică.

Florin Constantin Pavlovici, prin sarcasm sau umor („neaşteptat amuzament”), reduce şi falsifică, nu?, realitatea, face, cum se constată, iadul pitoresc. „În loc să te înfiori ca în faţa unor atrocităţi, te delectezi de spectacolul unor întâmplări enorme în grotescul lor.” Comentariul pare a accepta cheia de lectură. „Cartea se gustă estetic în sens ludic, fără a ridica în conştiinţă pretenţia unei judecăţi morale.” „Nu compătimeşti victimele şi nu‑i urăşti pe călăi.” Or(i): „nici bestiile nu sunt inumane”. Memorialistul este calificat drept un „autor superior, emanând un haz teribil”. Dar ce contează? Iată: „ce contează e retorica, nu realitatea din care s‑a inspirat retorica”. Memorialistică sau romanesc? Persistă ambiguitatea. Când scrie că „beletristica nu face două parale dacă nu emană o trăire filocalică”, Lavric e radical, reducţionist. Dar când scrie că „un om fără stil e un rebut al speciei…”, trece în absolut de partea retoricii, a expresiei.

Alte cazuri? Dramaturgul Ion (Jan) Valjan devine semnificativ prin destinul omenesc rupt de firea artistică. „Un avocat care a scris toată viaţa comedii pentru ca în final să fie actor într‑o dramă sinistră.” Petre Pandrea are talent. Şi anume un talent stupefiant. Talentul este (des)calificat drept un dar anti‑moral, devreme ce se crede chiar în „suprema nedreptate pe care o presupune talentul în genere”, cum notează talentatul, stilistic vorbind, „cronicar”. Creditat estetic şi discreditat documental („Pe un autor atât de nărăvaş îl guşti sub unghi estetic şi nu cauţi să‑l judeci sub unghi istoric.”) şi moral (de reţinut mai cu seamă „indulgenţa surprinzătoare faţă de Nae Ionescu”), Pandrea este prins memorabil, în chip critic, literar, impresionist, drept un „arţăgos cu venin de cutră şi cu erudiţie de Heidelberg”. Alice Voinescu nu convinge („penitenţă nelămurită”) spiritual, religios, în dialogul ei cu Dumnezeu şi soţul frivol decedat. Dar poate atrage mai mult prin convingerea (antisemită) că evreii generaseră comunismul? Cade şi la proba (cât de reprobabilă?) estetică: jurnalul ei e fără epică, plin de „frământări oarbe”, scris cu o „limbă fără pretenţii literare”. Nimic estetic, totul moral, istoric, ducumental, la Virgil Ierunca, distins printr‑un singur termen: curaj. Închisoarea stalinist‑dejistă de la Piteşti comportă şi o săgetătoare reflecţie spirituală de sorginte etnică despre „partea sinistră a specificului nostru românesc şi dovada sumbră a unicităţii noastre în lume”. Marin Tarangul are, se notează, mi s‑a părut, fără să displacă, talent. Ar fi un fel de seducător sofist involuntar. „Ce atrage la el e împrejurarea că nici el nu prea ştie bine ce vrea să spună.” Înşelarea, la Tarangul, performează, de aceea comentatorul cu dar expresiv şochează stilistic în propoziţia: „Tarangul e un spirit fraudulos în sens profund.” În fine, există în lecturile de aici şi proză de ficţiune cu racord (acceptat şi urmat cu plăcere de critic) referenţial istoric. E o proză actuală, într‑o vreme când ficţiunea trece drept anemiată, fără, fireşte, oblicvităţile din perioada literară de sub comunism. Urma, de Adrian Alui Gheorghe, e citit ca un mic roman teatral, unde un circar induce ideea urmelor divine în penitenciarul politic, „găselniţa fiind de inspiraţie rară”, o „fericită ilustrare în ideea urmelor de la Aiud”. Punct şi de la capăt, romanul mai amplu al lui G. Chifu, este cotat şi contat critic drept unul „excelent”, chiar şi stilistic, dincolo de faptul că trece în ficţiune o gravă referinţă istorică precum aceea a închisorii comuniste la români. „Scris excelent, romanul este un model de prelucrare literară a ororilor din regimul comunist.” Echivocă expresie: „model de prelucrare”! Dominat de eseu, de moralităţi filosofice pe graniţa care desparte binele şi răul, formal nu i se trece cu vederea romanului artificiozitatea tipologică: „Personajele sunt esenţe etice fără aparenţe accidentale”. Ori şi mai clar: „Sunt tipare morale, nu indivizi în carne şi oase”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now