Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Cum mor scriitorii români

Cum mor scriitorii români

Aurel Sasu precizează în prefaţă că nu a avut în vedere „fenomenul fizic al morţii imediate, ci momente din biografia scriitorului (o întâmplare, un episod, o disperare, o dramă) în măsură să‑l îndrepte spre ceea ce Mark Twain numea eternitatea care ne face pe toţi egali”

Coordonator, alături de Mircea Zaciu şi Marian Papahagi, al Dicţionarului scriitorilor români, intrat în conştiinţa literară ca Dicţionarul de la Cluj, şi al Dicţionarului esenţial al scriitorilor români, autor al unui Dicţionar biografic al literaturii române şi al altuia consacrat romanului românesc, Aurel Sasu a publicat la Casa Cărţii de ştiinţă din Cluj, nu cu mult timp înainte de plecarea sa dintre noi în această toamnă, volumul Cum mor scriitorii români, o lucrare concepută tot în formă lexicografică, dacă nu mă înşel, prima pe această temă la noi. În alte spaţii culturale au apărut lucrări similare, de pildă, Dicţionarul oamenilor celebri în faţa morţii al Isabellei Bricard, publicat în 1995 şi tradus în româneşte, în 2001, de Adriana Liciu şi Sorina Urdoi. Aurel Sasu precizează în prefaţă că nu a avut în vedere „fenomenul fizic al morţii imediate, ci momente din biografia scriitorului (o întâmplare, un episod, o disperare, o dramă) în măsură să‑l îndrepte spre ceea ce Mark Twain numea eternitatea care ne face pe toţi egali”. Istoricul literar clujean mai spune că nu l‑a interesat în mod deosebit nici motivul morţii, „ci cum şi‑au trăit scriitorii moartea raportată la ideea de tragedie, curaj sau sacrificiu. Sunt atât de multe cazurile paradoxale într‑o literatură: pe unii i‑a ucis viaţa, pe alţii nu i‑a putut muri moartea”. În demersul său, autorul s‑a bazat pe diverse mărturii, documente din arhive, biografii, jurnale şi alte izvoare de date. Pe baza lor, el a reconstituit succind „povestea” morţii multora dintre scriitorii români. Fireşte, nu orice moarte, fie ea şi a unui mare scriitor, poate fi „povestită”, fiindcă nu orice moarte este epică, fapt pentru care în nu puţine cazuri Aurel Sasu s‑a limitat la informaţia seacă de genul: Dragomirescu Mihail „moare în urma unui atac de cord. Neputându‑se deplasa la adresa bolnavului din cauza războiului, medicul i‑a oferit consultaţii prin… telefon”. Sau Georgescu Paul: „În ultimii ani nu se mai putea deplasa, era paralizat”. Sau Petrescu Cezar „moare subit în urma unui atac de cord”. Sasu nu ezită, şi bine face, să consemneze, acolo unde ele există, ştirile din presă, zvonurile, bănuielile şi chiar manipulările. Lotreanu Ion: „A fost găsit spânzurat. Unii au pus această sinucidere pe seama apariţiei operelor complete ale lui Mihai Eminescu (interzicerea volumelor de publicistică)”. Nu lipsesc nici alte cazuri în care s‑a vorbit de asasinat, ba chiar de asasinat politic. De pildă, cel al lui Laurenţiu Ulici – care, din păcate, a murit stupid, intoxicat cu bioxid de carbon într‑o încăpere cu o sobă al cărei coş de fum era defect. Ori al poetului Cezar Ivănescu în legătură cu moartea căruia s‑au cam bătut câmpii. Mult mai plauzibilă, dacă se poate spune astfel, este versiunea asasinatului politic în cazul lui Nae Ionescu, despre care s‑a spus că a murit otrăvit din ordinul lui Carol al II‑lea „într‑o primă variantă, otrava i‑a fost administrată de un chelner de la Capşa, în alta, de Cella Delavrancea, ultima lui mare iubire. Petre Pandrea vine cu o ipoteză din aceeaşi categorie. Având gripă, filosoful îşi cheamă doctorul curant. În locul lui soseşte un necunoscut, care‑i face o injecţie fatală. Tot din ordinul lui Carol”. De notat că Nae Ionescu, după ce contribuise la aducerea lui Carol în ţară, s‑a raliat cu legionarii, militând pentru detronarea acestuia. De unde şi amintitele deducţii întemeiate sau false. Ce să mai vorbim de moartea lui Eminescu. S‑a încercat şi se mai încearcă a se acredita povestea conform căreia poetul ar fi fost victima unui asasinat la originea căruia ar sta tot un cap încoronat, Carol I, ori chiar… Titu Maiorescu. Încă învăluită în mister este şi moartea altor mari scriitori, unii contemporani cu noi, între care Nicolae Labiş sau Marin Preda. Şi exemplele ar putea continua. Aurel Sasu a procedat corect neocolind speculaţiile, pentru că ele au o anumită semnificaţie şi pot interesa. Alte informaţii şi scurte evocări încălzesc, fie şi cu un zâmbet condescendent, o temă atât de neagră precum cea a cărţii la care mă refer. Ilustrativ în această privinţă este cazul poetului Dimitrie Stelaru, care, în 1940, şi‑a înscenat moartea. A reuşit atât de bine încât „Se deschid liste de subscripţii pentru înmormântare. Banca Naţională oferă 2000 de lei, Universul literar îl deplânge pe cel plecat tocmai când «trecuseră în rod pârgurile»”. Mortul însă se ascunsese în casa unui amic. Când iese în lume „colegii îl privesc ca pe o stafie”. Dimitrie Stelaru – „îngerul vagabond” –, cum îl numeşte Aurel Sasu, cu o biografie insolită, mai mult decât spectaculoasă, avea să‑i mărturisească peste vreo trei decenii într‑un interviu lui Adrian Păunescu: „Voiam să‑mi bat joc. Aveam o poftă nebună să‑mi bat joc. O săptămână a urlat presa”. Dar până la urmă moartea a sfidat bătaia sa de joc şi tot ea a avut ultimul şi definitivul cuvânt.

Cauzele cele mai frecvente ale morţii scriitorilor români sunt maladiile cardio‑vasculare, cancerul şi suicidul. Nu cred că este o situaţie ce priveşte numai literatura română. Suntem din acest punct de vedere în pas cu Europa şi cu lumea toată. Este o realitate pe care ne‑ar putea‑o recunoaşte chiar şi exigenta Comisie a Uniunii Europene, dar mă îndoiesc că pe înaltele ei feţe i‑ar preocupa viaţa şi moartea scriitorilor sau literatura.

De un interes aparte au fost şi probabil vor fi mereu mărturiile ce dau seamă de modul cum trăiesc scriitorii sentimentul iminentei ieşiri din scena vieţii. Una, tulburătoare, necuprinsă în dicţionarul lui Aurel Sasu, este cea a lui Romulus Vulpescu, pe care nu ştiu dacă a şi scris‑o undeva. El, care s‑a aflat în apropierea lui Ion Barbu până la capăt, nu numai ca inegalabil traducător în franceză a poeziei creatorului Jocului secund, ci şi ca un mai tânăr prieten, a relatat că înainte cu câteva clipe de marea trecere Barbu îl implora pe Dumnezeu ca la intrarea în împărăţia Sa să‑l aştepte câinii lui. Dacă nu, i s‑a adresat poetul: te reneg, înseamnă că nu exişti! Nu mai puţin tulburătoare şi demne de reflecţie sunt confesiunile lui Eugen Ionescu „dintr‑un aşa‑zis Testament, apărut în Figaro Litteraire, a doua zi după moartea dramaturgului”. Eugen Ionescu rememorează: „…Am ajuns împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a‑mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n‑a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n‑am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N‑am reuşit să cred destul (…) Înainte, sculându‑mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi‑a dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi‑a retras‑o (…) În acelaşi timp, eu cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu”. Concluzia lui Aurel Sasu privind mărturisiri aidoma celor din „aşa‑zisul Testament” al lui Eugen Ionescu, din care am citat doar câteva fraze, dar pe care el îl reproduce integral, sună ca o sentinţă: „Lecţia morţii este mai puternică decât teama de moarte”.

E oarecum de înţeles că un astfel de dicţionar care, în treacăt fie zis, seamănă, mai mult decât altele, cu un cimitir, este lacunar. Şi nu e vorba numai de faptul că din el lipsesc nu puţini scriitori cunoscuţi sau chiar foarte importanţi, e drept, unii care au murit mai recent. Cartea lui Aurel Sasu suferă şi de insuficienţa informaţiilor, ceea ce surprinde la un istoric literar reputat pentru rigurozitatea sa în materie de documentare. Articolul consacrat lui Ion Creangă este cel mai frapant din acest punct de vedere. O moarte demnă de mitologia noastră culturală şi mai cu seamă de literatura genialului humuleştean, în sensul că ea parcă ar fi fost scrisă avant la lettre de el. Aurel Sasu consemnează o versiune falsă, potrivit căreia Ion Creangă ar fi murit în urma unei crize (suferise multe în ultimii ani ai vieţii) în debitul de tutun al fratelui său Zahei, situat în zona unde se află astăzi Teatrul Naţional. Întors în acea zi de 31 decembrie a anului 1889 de la Bucureşti, Creangă a trecut într‑adevăr pe la debitul de tutun care, în treacăt fie spus, avea înscris pe firmă numele său, dar nici vorbă să fi murit aici. În volumul „Ion Creangă şi lumea în care a trăit” – o documentată trecere în revistă a tuturor evenimentelor importante petrecute în ţară şi în lume de‑a lungul vieţii lui Creangă (1837‑1889) – cercetătorul, profesorul, prozatorul şi memorialistul Constantin Parascan, fost timp de decenii muzeograf la Complexul memorial din Ţicău, reconstituie ceea ce s‑a întâmplat în ultima după‑amiază a anului 1989 şi în acea seară de ajun de An Nou, când marele povestitor, dascăl şi autor de manuale murea în larma făcută de copiii care veniseră să‑l colinde la bojdeucă. Parcă cineva din alte sfere nepătrunse de gândul oamenilor regizase un spectacol unic în care veselia colindătorilor, cărora Creangă le spusese atâtea poveşti nemuritoare, trebuia să se însoţească cu tristeţea de dincolo de fereastra modestei căsuţe a magicianului prin care copiii colindători l‑au văzut pe Creangă întins şi vegheat cu o lumânare aprinsă la cap de Tinca Vartic. Fapt ce i‑a fost confirmat în anul 1970 lui C. Parascan de nonagenara Ana Ionescu, care s‑a aflat în grupul de colindători, unii dintre ei elevi ai lui Creangă. În după‑amiaza acelei zile de ajun de An Nou, Creangă fusese văzut pe strada Lăpuşneanu. Un amic al său, profesorul Ştefan Drăghici, a lăsat mărturie că Ion Creangă a cumpărat dintr‑o franzelărie de pe amintita stradă crafle, un fel de gogoşi umplute cu dulceaţă, pe care le‑a mâncat cu poftă „înghiţind una după alta” şi a mai cerut 20 la pachet pentru acasă, plătind doi franci în monezi de argint pe care le‑a scos dintr‑un chimir. Apoi, împreună cu Drăghici, s‑a îndreptat pe uliţa Muzelor, o veche stradă a Iaşiului existentă şi astăzi cu acelaşi nume şi s‑au oprit la o băcănie unde au băut coniac. De acolo, cei doi au plecat spre casele lor, iar departe de Ţicău şi‑au urat cele cuvenite pentru Noul An şi s‑au despărţit, martor fiind sergentul de stradă aflat la post în zona respectivă. Tinca Vartic a relatat că scriitorul, ajuns la bojdeucă, a mai mâncat câteva gogoşi, după care i‑a venit rău şi s‑a stins.
Moartea scriitorului este anunţată a doua zi prin fluturaşi răspândiţi în oraş: „Ioan Creangă / Profesor în vârstă de 52 de ani după o lungă suferinţă a încetat din viaţă în ziua de 31 decembrie. Înmormântarea va avea loc marţi 2 ianuarie ora 1 precis în cimitirul Eternitatea unde se află depuse rămăşiţele lui. / Fii, frate şi surori roagă pe toţi amicii, colegi şi cunoscuţi a asista la înmormântare./ 1890, ianuarie 1”. În actul de deces este specificată cauza: „apoplexie cerebrală fără autopsie medicală”.

S‑au ocupat de înmormântare un vechi prieten al său, Ioan S. Ionescu, şi Miron Pompiliu. La ceremonia înhumării a asistat şi tânărul de 18 ani Nicolae Iorga, atunci student la Universitatea din Iaşi, viitorul şi primul mare exeget al operei lui Creangă. Au rostit scurte dis­cursuri Toma Săvescu, din partea corpului profesoral, şi Eduard Gruber, ginerele Veronicăi Micle, ca reprezentant al tinerilor din Cercul literar în cadrul căruia Creangă citise capitolul al IV‑lea al Amintirilor din copilărie. Nicolae Iorga va evoca momentul: „Se uita multă lume la dânsul – şi oameni învăţaţi, dacă nu chiar de la «Junimea», unde făcuseră atâta haz de dânsul. Nu era un mort urât: căzuse bun sănătos şi era roşu la faţă, cu gura întredeschisă ca pentru a vorbi, şi lumina făcliilor parcă făcea să‑i joace pleoapele apăsate ca pentru somn. Şi era în stare s‑o fi făcut într‑adins. De ce să supere el atâta lume mai subţire decât dânsul care dacă venise să‑l vadă, nu trebuia să ducă înapoi acasă o întipărire rea…”. Adevărul e că Ion Creangă nu căzuse deloc bun sănătos. Era, cum de altfel se ştie, bolnav de mai mulţi ani, dar asta nu mai are importanţă în ordinea şi sub specia eternităţii.
În fine, s‑ar putea spune, parafrazând titlul unui binecunoscut roman al lui Anton Holban, că volumul lui Aurel Sasu Cum mor scriitorii români este o carte care nu dovedeşte nimic, fără a fi însă deloc inutilă.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantin Coroiu

Constantin Coroiu nascut la 6 octombrie 1943. Istoric literar, Publicist, Critic literar si jurnalist cultural cu o bogata si diversa activitate; a fost multi ani realizator de emisiuni literare la Radio Iasi si Radio Bucuresti, membru al Uniunii Scriitorilor din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now