Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Cum citim literatura carcerală?

Cum citim literatura carcerală?

Zguduitoare, provocatoare, această perspectivă polemică pe termen scurt pe un subiect fără limită temporală: posteritatea ca substitut al eternităţii. Cartea, foarte binevenită, inedită în substanţa ei, pe deasupra scrisă de un autor cu multe haruri (talente!), oscilează oţelit între tulburător şi tulbure

E momentul să precizez că incompatibilităţile sunt în volumul de cronici eseistice identificate (Sorin Lavric, Glasuri din bolgie, Editura Ideea Europeană, 2018) fie în sine, fie prin ordonare. Iată, între religios şi estetic: nu poţi prinde (ultra?) pozitivul în artistic. Citim în „cronica” despre Valeriu Gafencu: „Estetic vorbind, sfântul e o figură pletorică fără însuşiri frumoase”. Sfântul e pletoric, sanguin, are prea mult sânge, e prea viteaz pentru artă? În realitate, arta are acces oriunde, cu condiţia de a fi într‑adevăr artă. Misticul, citim tot acum amuţiţi, chiar trăieşte mistificator, aici nu încape nuanţă, tainicul falsifică şi el în felul lui: „În realitate, mistificarea e regimul interior de viaţă al unui mistic”. Posteritatea, viitorul (spiritual) cert vor aparţine celor care, tineri fiind, au murit (în spirit). Se constituie, iată, un soi de pragmatică a spiritualului.

Între oponenţii politici anticomunişti totali, împreună cu Vasile Paraschiv şi Grigore Caraza, e şi Gh. Calciu Dumitreasa, „lemurul tandru”, care „nu a ratat nimic din marile orori comuniste”. Fantoma bântuitoare e fizic „aschimodia de Calciu”, metamorfozat, „dintr‑un fricos un cruciat şi dintr‑un torţionar o figură sublimă”. La Dimitrie Bejan, preotul militar, închis 16 ani, revenit la preoţie, totul a fost „peste voinţa lui”. Prin voia Domnului, dar şi a sa, în definitiv, a murit fericit întru Hristos, rugăciune, acceptarea suferinţei. Scrie tipic şi potrivit pentru cei cu experienţă carcerală, adică inexpresiv: „Bejan scrie modest şi te întoarce pe dos, fiindcă a trecut prin atâtea ruperi lăuntrice”. Aş adăuga că tocmai de aceea are şi o natură de personaj literar. Pentru N. Breban, de pildă, tipologie înseamnă chiar ruptură de viaţă şi destin.

Despre Alexandru Mironescu, membru în mişcarea mistică Rugul Aprins, citit într‑un jurnal parţial recuperat: „Pentru un asemenea credincios, criteriul estetic se suprapune imperativului spiritual.” Complexitatea ameninţă din nou: nici incompatibilitate, nici ierarhizare, acum – iată că e posibilă şi identificarea esteticului cu spiritualul. Şi Mironescu este unul dintre aceia care deţin reţeta mistică a capodoperei în chip de viaţă creştină. Termenul capodoperă a vieţii nu se identifică deloc cu cel de capodoperă a artei, dimpotrivă, noua sintagmă o obscurizează pe aceea estetică. Şi Valeriu Anania împacă, însă dramatic, mistica şi estetica. Duce o viaţa de „roman picaresc”, estetic, biografic, confesional. Anania ajunge „un amestec bizar de călugăr fără vocaţie mistică şi de artist cu înclinaţie de reformator social”. Volumul lui de memorii trece drept excelent estetic şi, în revers, dar fără explicaţie, lamentabil ideologic. Şi, „deşi inegală, avem de‑a face cu o carte mare, a cărei primă jumătate este ieşită din comun”. Drama i se stinge în împlinire sufletească. Călugărul Arsenie Papacioc, care lasă convingerea semnificativă că „niciun dosar de urmărire nu poate surprinde virtuţile unui monah”, sugerează „extenuarea spiritului”, adică o subţiere, tainică, şi nu o epuizare de duh. Laicul Nicolae C. Paulescu face pur şi simplu ştiinţă creştină. S. Lavric fixează şi condiţia cititorului potrivit, nu doar în particular, când precizează că „Ai nevoie de o predispoziţie religioasă foarte accentuată pentru a putea rezona cu cuvintele lui (Ernest) Bernea.” Interesat de reacţiile din clipele morţii, foiletonistul reflexiv apare convins că „dincolo plecăm cu obsesiile pe care ni le‑am cultivat aici”. Cultura obsesională ne defineşte şi sigilează (în) definitiv.

Termenul total, spiritul, e distanţat de filosofie: Radu Mărculescu ajunge evidenţiat întrucât „nu face filosofie, ci destăinuie o iniţiere”. Mircea Vulcănescu apare prins în postură etică. El rămâne onest cu impostorii. Lavric ţinteşte cu tot păsul în Institutul „Elie Wiesel”, care vânează fascişti ai minţii. C. Noica (urmând conceptele) şi M. Vulcănescu (smerit creştinismului, într‑o nouă postură, religioasă), puşi pe linii paralele, sunt totodată uniţi în „măreţie idiopatică”. Sunt, adică, autonomi în suferinţă, termenul înalt unificator pentru eseist. Dar aici conceptul (filosofia) nu mai rejectează spiritul, pare doar că‑l scindează. Singura opoziţia este cea care pleacă de la spirit spre rest. Fără rest e doar el, spiritul. El nu moare, e învingător. „Pe termen scurt, câştigă tabăra intelectualilor fără spirit, adică tabăra celor dornici de operă şi de posteritate. Dar pe termen lung, adevărata posteritate aparţine celor care nu şi‑au dorit o asemenea posteritate.” Jocurile spiritului sunt, ca atare, făcute! Moartea, condusă de spirit, este, ea, ca o „capodoperă”! Ni se reaminteşte impunător chiar o normă mântuitoare: Dumnezeu ne judecă după atitudinea faţă de martiri. Dincolo de nobilul scop moral, creştin, nu apare aici o ortodoxie limitativă? Fără a mai lua în discuţie creştinismul integral.

Oameni care au supravieţuit, impuşi în alte domenii, mai sunt aici: Paul Miron, marele lingvist (e şi prozator), turnat de mulţi ajutaţi de el, ori sociologul Traian Brăileanu, etichetat drept „peripsema/scârnăvie”, într‑un mod resemnificativ, radicalist, întorcător de cuvinte, în nota scotocitorului lexical S. Lavric.

Mai curând decât pretinsă cronică de carte, Sorin Lavric face eseu, comentariu mai mult generalizat decât particularizat, deşi uneori rezumă şi evidenţiază generalul din particular. Când scrie despre sociologul Traian Brăileanu, nu notează nimic despre monograful său, A. O. Vintilă. Clasificator, tipologist, generalizator, reductiv, riguros, el admite doar două tipuri de texte, de gust şi de spirit, acestea fiind numite şi de fler. Cele de fler sunt iute şi fără greşeală ţintite. Dar nu există şi un fler al gustului, al artei, artelor, atât de disputate? Partizani, sfinţi, martiri ajung acum uşor (oare?) de identificat: ce trebuie e „să ai o minimă empatie faţă de pacostele înalte”. O „mântuire” morală. Şi ar mai fi de învăţat că rămân numai „două mari Universităţi ale eonului contemporan: prizonieratul şi închisoarea”. Cultura, învăţământul, arta se duc în neant sau intră în pământ de ruşine morală. Zguduitoare, provocatoare, această perspectivă polemică pe termen scurt pe un subiect fără limită temporală: posteritatea ca substitut al eternităţii. Cartea, foarte binevenită, inedită în substanţa ei, pe deasupra scrisă de un autor cu multe haruri (talente!), oscilează oţelit între tulburător şi tulbure. E de citit cu seninătate întru claritate.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now