Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Cornish, judeţul Arad, România

Cornish, judeţul Arad, România

Site‑ul de bună factură literomania demonstrează că ar mai fi şi alţi candidaţi dispuşi să se exileze în enclava respectivă

Colorat până la stridenţă în ceea ce priveşte coperta, construită pe modelul benzilor desenate de la Marvel Comics, volumul de proză scurtă Superman vs. Salinger, 88 de poveşti cu (super)eroi al arădeanului Andrei Mocuţa (Ed. Paralela 45, Piteşti, 2018) confirmă din nou faptul că autorul este un unicat în literatura română actuală. A debutat publicistic în 2001 în Arca şi editorial cinci ani mai târziu, în 2006, cu volumul Povestiri din adânci tinereţi, publicând ulterior una dintre cele mai bune monografii Salinger scrise vreodată (Portret al artistului in absentia. J.D. Salinger, Timişoara, 2015), dar şi superbe volume de proză de scurtă respiraţie (Porcilator, 2009; Trei povestiri, 2010; Şercan, 2012; Literatura, 2015), preocupările de moment ale autorului întregindu‑se cu volumul de versuri Voi folosi întunericul drept călăuză (2016), dedicat Barcelonei, lui Dali şi Gaudi, dar şi cu traduceri din Richard Brautigan, al cărui stil se prelungeşte şi în volumul de faţă.

Ludic şi paradoxal, Mocuţa e un cerebral zâmbitor şi (auto)ironic, cea mai bună caracterizare de până acum în ceea ce‑l priveşte aparţinându‑i lui Felix Nicolau, în volumul Fluturele‑curcan. Specii ameninţătoare (Ed. Karth, 2013), în care este analizat Porcilator: „Andrei Mocuţa aduce un aer degajat, giumbuşlucar în proză, şi totodată cultivat. El nu vede propriu‑zis cu ochii, ci cu creierul. Îl salvează de la preţiozitate umorul, care relativizează totul.” Perspectiva e confirmată de către autor în volumul de acum, care invocă, justificativ şi salingerian, necesitatea de a‑ţi păstra o „minte de copil” în faţa spectacolului lumii, îşi ironizează cititorul că „aşteaptă să fie scos din marasmul zilnic prin artificii literare şmechere” şi proclamă „căutarea de răspunsuri într‑un univers fără sens”, într‑un text programatic în care accentul cade pe incongruenţă şi pe ingenuitatea paradoxală a discordianismului şi a teoriei haosului, nu pe căutare.

Strict tehnic, Superman vs. Salinger reuneşte 88 de flash fiction stories, adică microficţiuni cu tentă de jurnal şi de (supra)realism cotidian, numai că termenul autohton simplifică formula, distorsionând‑o întrucâtva. Flash fiction stories sunt revelaţii traduse abrupt în limbajul prozei, străfulgerări narative de tip manierist, paradoxal, scrise pe modelul koan‑urilor Zen. Rolul lor clasic, în relaţia maestru – discipol, este de a‑i oferi acestuia din urmă un instantaneu mental enigmatic şi provocator, echivalent cu un fulger, prin intermediul căruia cunoaşterea este deblocată. Koan‑ul pune discipolul în situaţia unei intensităţi cerebrale deosebite, la care ajungi doar dacă laşi la o parte (sau ai puterea de a o face) toate planurile sub‑cerebrale ale fiinţei, în primul rând eul şi psihologia. De asemenea, koan‑ul îţi oferă revelaţia cristalină a nondualităţii, ceea ce înseamnă că el porneşte de la dualităţi, aspirând în mod declarat să le surmonteze. Exemplul tradiţional pe care‑l oferă Zen este acela al palmelor care se lovesc una de cealaltă: dacă sunetul scos e cauzat de ambele palme, putem să‑l considerăm un sunet dual sau unul prin care dualitatea a fost abolită?

Cer iertare cititorului – şi autorului – pentru această introducere pedantă, însă trebuie pornit de la faptul că Andrei Mocuţa aparţine unei umanităţi intelectuale speciale. În Occident, acestor oameni li se spune geeks, cuvânt care denumeşte o subcultură alternativă de tip eclectic, combinatoriu, întreţinută de o elită, construită din referinţe la benzi desenate, mitologii intercalate şi filme cu supereroi. Timothy Leary, pe timpurile Contraculturii anilor ‚60, a fost cel dintâi care, pornind de la experienţele psihedelice pe care le‑a tutelat, a intuit faptul că noua cultură care se naşte – şi a fost în al nouălea cer atunci când a apărut computerul să îl confirme – se va baza pe o reţea neuro‑sapienţială specifică, construită pe disponibilităţi combinatorii multiple, nu întotdeauna cauzale, în interiorul cărora reflexele hermeneuticii clasice vor fi suspendate. Gândirea nouă zămislită în acest fel nu va una a adâncimii, ci a suprafeţelor flotante, cam în genul Flatland‑ului conceput în 1884 (!) de către Edwin A. Abbott. În The White Negro (Negroteiul alb), Norman Mailer mai spune că, spre deosebire de formulele umane anterioare, modelate de social, de istorie sau de platonism, hipsterul trăieşte un „prezent enorm” (enormous present), prin care toate inhibiţiile de odinioară sunt suprimate într‑o direcţie hipertrofiantă, plenitudinară. Robert Lindner vorbise deja, în Rebel Without a Cause, de psihopatia înţeleasă ca alternativă la psihotic, un termen esenţial al seriei tipologice fiind introdus de către J.D. Salinger în ultimul dintre textele sale publicate (Hapworth, 16, 1924; textul e din 1965): e vorba de neofilie. Popularizat ulterior de către Christopher Booker în The Neophiliacs (1969) şi de către „mitizatul” Robert Anton Wilson în trilogia Illuminatus (al cărei coautor e Robert Shea), neofilia e o disciplină mentală a noului şi a extraordinarului, dorinţei obsesive de inedit, de nemaivăzut, asociindu‑i‑se impulsul de provocare, prin intermediul unei retorici speciale sau chiar a violenţei.

Departe de mine intenţia de a sugera că Andrei Mocuţa va distruge Aradul pentru a crea o nouă civilizaţie, însă e de recunoscut faptul că el scrie într‑o „cheie” şi‑ntr‑un cod care presupun iniţiere. Din nou, avem aici un exemplu extrem, pe care telespectatorul român îl cunoaşte: fizicianul Sheldon Cooper din serialul Big Bang Theory, un excentric genial, ale cărui ţesuturi neuronale ordonatoare funcţionează cu totul altfel decât la oamenii obişnuiţi. Sheldon gândeşte viaţa în termeni de Batman şi de Spider Man, fără să simtă neapărat nevoia de a se ipostazia în aceştia. Star Wars, de pildă, reprezintă, pentru el, sintaxa firească prin care este interpretat cotidianul, fără ca saltul de la real la virtual să reprezintă o traumă. Sheldon n‑are psihologie, ci doar funcţii cerebrale predispuse la interpretări şi combinaţii, idealul său de neutralitate „monstruoasă”, computaţională fiind Data, din serialul Star Trek.

Andrei Mocuţa scrie Superman vs. Salinger în acelaşi spirit asociativ şi combinatoriu: invocă supereroii clasici, îi insolitează prin contexte comportamentale neatestate de „biografia” lor şi dacă nu‑i are la îndemână, creează supereroi sau supereroine din afara reţetarului obişnuit, pentru a‑i pune în situaţii de viaţă paradoxale. Una dintre acestea este, de pildă, Gasleak Woman, în care se transformă străbunica naratorului, obsedată până la patologie de scurgeri de gaz; o alta e Apology Girl, din serie făcând parte şi Omul fără Însuşiri (Musil?: Zero Dignity Man), figură în care, de‑a lungul mai multor proze, autorul se recunoaşte. Pe ce se bazează această convertire a cotidianului într‑o interacţiune aleatorie de supraoameni? Pe miracol. „Un miracol se întâmplă în lume…” – scrie autorul la pag. 48. De obicei, receptăm lumea ca pe o realitate relativ structurată, ternă, normală. După 1951, când apare De veghe în lanul de secară, Salinger va fi preocupat, însă, de hipertrofiere: să ridici cotidianul la nivelul grandiosului de care el se fereşte. Rezultă un realism paradoxal, a cărui finalitate e suspendată în stupoare. Să dăm un exemplu, similar cu ceea ce face Mocuţa: intri într‑o librărie şi în locul oficiantei obişnuite dai peste o Superlibrăreasă. (Protagonistul se numeşte Joker…)

Esenţial este faptul că sensul acestor texte nu poate fi înţeles decât superficial dacă o faci ca outsider. Dezinteresat la modul mucalit de faimă, de includerea sa în clasamente literare simandicoase, Mocuţa întredeschide o mulţime de porţi prin cărţile sale, dar ai nevoie de cheile potrivite pentru a putea intra. El scrie, în principal, proze de iniţiat, pentru iniţiaţi; cartea poate fi citită, fireşte, şi de către inocenţi, numai că în acest fel sensurile se estompează. De altfel, autorul ne asigură el însuşi că volumul său poate fi receptat în două registre, cel inocent fiind subsidiar. La pag. 211 (proza se intitulează Lună plină), Mocuţa preliminează o discuţie pe care o va avea cu editorul său, reticent faţă de publicarea volumului, fiindcă – argumentul vă este cunoscut… – el „nu este vandabil”. „Trebuie să vă încredeţi în instinct – replică autorul. – Vă asigur că este o carte scrisă la un nivel mai mult decât decent, poate nu chiar pentru mase, dar cu siguranţă pentru cititorul rafinat.(Subl. îmi aparţine, Şt.B.)

Aşadar, e nevoie de un rafinament subtil, complice pentru a savura cu adevărat aceste texte încifrate. Iată un exemplu de referenţialitate intertextuală: Voi folosi întunericul drept călăuză, titlul volumului de poeme al lui Andrei Mocuţa, din 2016, reproduce o expresie care îi aparţine lui Dormammu, Spiritul Întunericului, din seria Doctor Strange (benzi desenate la început, dar s‑a făcut şi un film cu Benedict Cumberbatch în rolul protagonistului). Referinţa la Dormammu reapare în Superman vs. Salinger, la pag. 89, unde autorul scrie: „Nu intenţionez decât să duc la bun sfârşit cercetarea pe care am anunţat‑o cu surle şi trâmbiţe la începutul acestei cărţi. Vreau doar să‑i fac lui Dormammu dreptatea cuvenită.

Rezultă că şi în Superman vs. Salinger „călăuza” volumului o reprezintă tot forţele combinatorii ale întunericului, ceea ce, să recunoaştem, nu se observă chiar de la început. Căutând desluşiri, ajungi din nou la construcţia duală a koan‑ului, fiindcă majoritatea subcapitolelor din volumul de acum al lui Andrei Mocuţa au în titlu opoziţii (Pizza Boy vs. Joker Kebab; Yahoo vs. Google; Pink Floyd vs. Syd Barrett; Superman vs. Salinger). Ţinând cont şi de preferinţele intertextuale ale autorului, te întrebi în mod inevitabil cine este de partea luminii şi cine de partea întunericului.

E aproape sigur că orchestratorul întunecat al minţii lui Mocuţa este Salinger. Citind prozele scurte ale acestuia – mai ales textele care configurează „saga” fragmentară a familiei Glass –, găseşti multe „chei”, nu doar pentru prozele pe care Mocuţa le scrie (cu o migală impecabilă; arădeanul e un artist desăvârşit al formulărilor concise), ci şi pentru opţiunea sa existenţială, în economia căreia se regăsesc multe accente ale sihastrului de la Cornish. Tipologia însăşi a literaturii pe care Mocuţa o practică confirmă apartenenţa, fiindcă el nu practică un scris uşor integrabil, lesne etichetabil, pregătit să fie pus în sertarele tradiţionale ale taxinomiei literare, ci unul pentru care literatura română ar trebui să deschidă un domeniu aparte. Site‑ul de bună factură literomania demonstrează că ar mai fi şi alţi candidaţi dispuşi să se exileze în enclava respectivă. Însă, deocamdată, Andrei Mocuţa e singurul locuitor de marcă al unui continent pe care cartografii literaturii noastre n‑au apucat însă să îl pună pe hartă.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now