Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Constantina Raveca Buleu: „Povestea nu piere…”

Constantina Raveca Buleu: „Povestea nu piere…”

Indiferent de registru, porţile înseamnă opţiuni transcrise în istorii personalizate, create în atmosfera Cetăţii

După un intermezzo editorial consacrat istoriei şi legendei, intitulat Voievodul Gelu. O poveste, Doina Cetea revine în perimetrul autobiografiei, subtil aluvionat anterior de volumul său de proză scurtă din 2010, Ierboaia, cu o carte de versuri intitulată Istorii, apărută în 2017 la Editura Şcoala Ardeleană din Cluj-⁠Napoca. Istoriile fragmentare din volum, transfigurate liric ancorează în fervoarea rădăcinilor „cetice” ale poetei (de la Cetea, satul de baştină), în tumultul unei existenţe culturale generoase, în melancolia tandră a pierderii şi a pierderilor (de clipe, de oameni) şi întotdeauna în cuvintele care-⁠i configurează fluid identitatea lirică, reuşind să-⁠i consolideze speranţa într-⁠o eternitate metamorfotică, în măsură să eludeze regimul thanatic al fiinţelor şi lucrurilor. Să asigure, în fond, ceea ce Doina Cetea invocă prin vocea tatălui din ultimul poem al volumului, Cărţile: „Cuvintele scrise strigau / Nu murim! N-⁠am murit! / Nu uita, îmi şoptea tata, / Povestea nu piere”. Este o eternitate legată de destinul autogenerator al cărţilor, dar condiţionată de natura instanţei receptoare, de acţiunea conservatoare a celui „ce are flacără ascunsă-⁠n vedere” sau de implicarea destructivă a unor „întunecate minţi”, ce ucid cărţi şi, implicit, istorii.

Subtilitatea armonizării dintre genealogie şi cuvânt transformă sistematic poeziile Doinei Cetea în istorii palimpsestice, cu straturi perfect compatibile, întregitoare. În Locul cel bun, de pildă, căutarea logosului, a formulei lirice, a „cuvintelor potrivite” se prelinge într-⁠un ecou din trecut, înainte de a proiecta o pace thanatic-⁠onirică: „Şi-⁠mi aduc aminte cum spunea mama: / «Stai la locul tău şi-⁠ţi va fi bine» / Sau când mă dojenea tata: / «Dacă nu-⁠ţi ştii locul, aşa păţeşti»”. Este un sfat parental recuperat graţie unei memorii cu portanţă creatoare, evocată în multe dintre poeziile volumului. Alteori, aceeaşi memorie neobliterată se insinuează într-⁠o dimensiune funestă: „Mă scutur de amintiri / Precum câinele de părul lui de prisos / Dar smocuri de scaieţi maronii / Spânzuraţi în coadă / Nu vor să-⁠l părăsească / Aşa cum din cotloanele întunecate / Ale memoriei / Nu vor să plece / Imaginile deşănţate, diforme / Ale întâmplărilor”.

Trecerea, fragilitatea fiinţei şi spectrul morţii traversează sistematic istoriile lirice ale Doinei Cetea. Dacă într-⁠o poezie precum Anatomie găsim o radiografiere lucidă şi detaşată a efectelor pe care timpul le lasă asupra trupului, în Iedera domină un regim thanatic ascendent, contagios, organic şi anxiogen: „Iedera căţărată / Pe zidul strivit de timp / Din cimitirul cetăţii / Pare un monstru / Ce soarbe / Stropii calzi ai luminii […] Ochii morţilor urcau în ochii frunzelor / Buzele lor albăstreau lutul / Şi aşa privindu-⁠i / M-⁠a cuprins frica”.

La polul opus, în poezia Topirea zăpezii, logica resurecţionară dominantă metamorfozează acelaşi spaţiu al morţii, cimitirul, într-⁠un domeniu al vitalismului existenţial efervescent, exuberant: „Nimic nu-⁠mi plăcea / Mai mult / Ca topirea zăpezii / Sub razele soarelui tânăr […] Totul era viaţă / În cimitirul vechi uitat de moarte”. La acest palier, ciclicitatea înfrânge trecerea inexorabilă a timpului şi promite o altfel de eternitate decât cea a fixării prin cuvânt a unei istorii. Oricum, se vede din toate paginile volumului că poeta iubeşte viaţa, se agaţă exuberant de ea, până ce-⁠o transformă într-⁠un sens, într-⁠o naraţiune.

Moartea infiltrează şi istorii laterale, cu protagonişti integraţi detaşat şi ritualic într-⁠o creaţie lirică extensivă, în care talentului narativ al Doinei Cetea se conjugă cu puterea de sugestie a tablourilor concentrate metaforic. În Petre şi Petre, ea se converteşte în subiectul unei coincidenţe nominale regresive, construite prin poveşti şi genealogii încrucişate, marcate de un pregnant imaginar chtonian, ce reverberează până în secvenţa finală a poemului: „Alt Petre / Pierit cândva într-⁠un râu / Îi aştepta / Privindu-⁠şi oasele / Spice de grâu”.

Suita de Umbre a Istoriilor Doinei Cetea încorporează obsesiv lupul, simbol cratofanic, asociat laturii psihopompe a luminii. Lupii reprezintă prezenţe de fundal în recuperarea lirică a figurii legendare a lui Miron, „ciobanul turmei de capre”, extras din amintirile copilăriei, dar şi entităţii denominative din Ileana lupilor: „Alături pândeau lupii. / Ochii lor luminau / Desişul pădurii […] Într-⁠o noapte, dintre lupi / A apărut mirele ei, / În mina de cărbune / Pierdut”. Deloc întâmplător, un alt animal psihopomp, câinele, devine în poezia omonimă nu numai călăuza prin întunericul lumii de dincolo, dar şi epicentrul revelării unei genealogii personale: „Aproape de mine / Străbunicul, străbunica / Simeon şi Irina / tatăl cu mama / Emil şi Iustina / Mă priveau din fotografiile / Prinse de zid / Şi încercau să oprească / Visul absurd ce avea să se nască”.

Genealogia familială e recuperată secvenţial în mai multe dintre poemele părţii secunde a volumului. Astfel, străbunicii îşi prelungesc eternitatea în versurile din Portret sau din Paşii, bunica îşi exercită magia în Ulciorul alb, iar tatăl îşi transferă principiul speranţei şi îndemnul vieţii în Podul casei, doar pentru a deveni instanţa tăcută din Confesiune. Printre ei se strecoară figuri cu nume fabuloase, ivite din copilărie sau culese din peisajul Clujului anilor de maturitate, încorporate în fragmente legendare sau transformate în personajele unor istorii sensibil disecate de o poetă care subscrie cu seninătate la eternitatea încapsulată în poveste: „Parcă eram din altă parte / Eram un personaj în carte”.

Porţi

„Am însoţit de cuvintele mele Porţile din Obidos, propunând timpului să se oprescă, iar spaţiului să se curbeze” – scrie Sânziana Mureşeanu în preambulul superbei sale cărţi-⁠album, Călătorii. Porţile din Obidos, apărută în 2017 la Editura Avalon din Cluj-⁠Napoca. În paginile ei, fiecare poartă fixată fotografic (imaginile sunt, în sine, superbe, iar volumul, foarte elegant!) se oglindeşte într-⁠un poem anunţat printr-⁠un ritual demn de heralzii medievali, decantat în formula „Iată Poarta…”, în trena căreia se orânduieşte întotdeauna povestea fabuloasă a respectivei intrări, amestec de istorie lusitană, simbolistică iniţiatică şi sensibilitate lirică, rafinată de o fascinantă experienţă culturală în care se armonizează Orientul şi Occidentul.

Închise fără excepţie, aşa cum apar în fotografiile din carte, porţile se deschid, poetic şi spiritual, înspre experienţe-⁠limită, proiectate, cu o singură excepţie, intra muros, în perimetrul Cetăţii. Deloc întâmplător, traseul liric începe sub semnul morţii în Iată Poarta Morţii. Poarta celor Şovăitori: „Bătrânii spuneau că aceasta era prima casă din Cetate. / În peretele ei sudic fusese zidită rugăciunea începătoare. […] Casa aceasta îngropase şapte stăpâni, şapte vechi familii stinse. / Poarta ei avea ochi de pisică şi ochi de lynx iberic. / Se deschide o singură dată pe an, în ziua de 15 august”. Dincolo de portanţa magică a lui 7 din această primă secvenţă, atracţia numerologică permează şi Poarta paşilor întorşi din drum, cea a Nehotărârii, unde 3 se dovedeşte malign pentru Regina cu glezna frântă „pe străzile pietruite strâmb din Obidos”, devenit implacabil „loc întunecat”.

Întunecarea Cetăţii revine odată cu toamna în Poarta lunii septembrie, a Confesiunii, a poveştilor ameninţate de schimbarea anotimpului. Lumini efemere în întuneric în poezia intitulată Iată Poarta Confesiunii, poveştile refac o genealogie colectivă în secvenţa consecutivă, Poarta celor veniţi din Cauzaz, în care Călătorul află „o mie de poveşti deodată”, fragmentate istorii georgiene resuscitate departe de casă în transa provocată de vinul Saperavi. Întregul episod poate fi echivalat cu o demonstraţie de transfigurare estetică a unui scenariu familiar de dezrădăcinare, prin amplitudine culturală şi rafinament liric.

Înscris în simbolul generic al volumului, esotericul colorează programatic universul Porţilor Sânzianei Mureşeanu, trădând o fascinaţie avizată pentru tot ceea ce este ascuns şi potenţial magic. În Iată Poarta fără Stăpân. Poarta Constelaţiei Orion, instanţa lucrurilor ascunse este Astrologul, epicentru al neliniştii care a cuprins inexplicabil Cetatea şi ecou al dualităţii primare a porţii, el fiind simultan deschis şi închis, posesor al unei părţi vizibile, exoterice, şi al uneia secrete, ezoterice, pierdute în ceaţa memoriei tuturor celor care l-⁠au întâlnit: „Astrologul nu era bătrân cum se aşteptau, avea barbă neagră, / strălucitoare, purta un turban verde şi o haină de culoarea / cenuşii. Pe degetul inelar de la mâna-⁠i dreaptă avea un inel / nemaivăzut, ce amintea fiecărui suflet de lumea fără început / şi sfârşit, de lumina neapusă. Nimeni din cei ce-⁠l văzuseră pe Astrolog, nimeni din cei cu care stătuse de vorbă ceasuri / întreg/ nu putea descrie inelul, ba chiar nu-⁠şi aminteau nimic / despre mâna lui dreaptă”.

Marcat şi el de uitare, Eremitul dintr-⁠un alt poem construit pe o absenţă, Poarta câinilor fără Stăpân, performează sub semnul sacru al cifrei 3 şi se sublimează compensator în mirosul de „mentă şi rozmarin”. Un altfel de eremit, „cel dintâi derviş însingurat”, concentrează valenţele iniţiatice din Iată Poarta Sufi şi ocupă un teritoriu exotic, din care mai fac parte „primul mongol ajuns în Cetate” sau ducesa „în care sângele a trei popoare levantine se amestecă”.

Există şi porţi interzise în Obidosul poetei, porţi funeste, la care „nimeni nu a abătut vreodată” (Iată Poarta Iluziei. Poarta Piază Rea), sau porţi zidite, lipsite de alternative şi străine dualităţii generice (Iată Poarta zidită), după cum există porţi thanatice, precum cea a coşmarului lui Vasco da Gama (Iată Poarta Naufragiului. Poarta celor o mie de lacrimi) sau cea a somnului final, senin, al cerşetorului Ruiz din Iată Poarta Porţilor. Poarta Soarelui Răsare. Există apoi surprinzător de multe porţi abandonate sau definite privativ – fără aripi, fără întoarcere, fără răspuns –, guvernate de un timp crepuscular, de toamnă sau amurg, de poveşti necesare, chiar dacă încă nescrise, precum Lusiada din Iată Poarta Ducesei („Ducele răsfoia ediţia princeps a Lusiadei încă nescrise”). Însă, indiferent de registru, porţile înseamnă opţiuni transcrise în istorii personalizate, create în atmosfera Cetăţii. Extra muros, Sânziana Mureşeanu localizează infinitul în addenda omonimă, ∞, domeniul Dragonului, a celui care „nu are nevoie de Porţi”, deoarece „Porţile sunt făcute pentru Noi, / Pentru cei care cred / Că le pot deschide şi închide / După propria lor voinţă.”

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantina Raveca Buleu

Constantina Raveca Buleu s-a nascut la 16 martie 1979 la Bistrita. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea limba si literatura româna – limba si literatura germana (2002), apoi masteratul Istoria imaginilor – istoria ideilor din cadrul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest