Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Mircea Braga: Cele două feţe ale paradigmei

Mircea Braga: Cele două feţe ale paradigmei

Doar în acest fel culturalul a făcut posibilă aserţiunea că întreaga literatură a Europei se află deja în creaţia aedului orb. Tiparul este al mitului de întemeiere, cuprinzând ceea ce a fost, este şi va fi, sprijinit pe o nelimitare care, mutatis mutandis, a făcut loc absolutului absurd, simbolic cuprins în justificarea califului Omar I adus în situaţia de a ordona distrugerea bibliotecii din Alexandria

Într-⁠un segment de timp care a debutat sub semnul relativismului şi a evoluat, rapid, înspre starea de incertitudine, cum este epoca noastră, rigoarea logică supusă tendinţei de a înveşmânta categorial realitatea, inclusiv existenţialul, a fost asediată când de momentul neîncrederii în limbaj („cuvântul care ascunde”: Nietzsche, Heidegger, Gadamer etc.), când de cel al „gândirii slabe” (Vattimo), când de al exerciţiului deconstructivist (Derrida). Dacă s-⁠a trecut destul de repede peste episoadele respective, şi aceasta în pofida enormei spargeri de ritm teoretic pe care o aduceau, faptul s-⁠a datorat nu atât anemicei distanţări în timp a observatorului faţă de direcţia alegaţiile menţionate, cât în siajul constatării că încă ne mai aflăm în situaţia de a înregistra că, mereu, alte şi alte formulări se ataşează unei succesiuni care nu-⁠şi consumă doar ascendenţa, ci par a se fragiliza, dintru început, chiar pe ele însele. Ne întrebăm, în consecinţă, dacă nu cumva am atins – în prelungirea „sfârşitului istoriei” şi a declanşării „post-umanismului” – perspectiva înlocuirii evoluţiei omenirii ca proiecţie a ciclicităţii cu impredictibilitatea fractalică, adică arcul ceva mai optimist al spiralei evolutive cu vacarmul ipotezelor care sfârşesc prin a-⁠şi nega subiectul. Detaliind – cu oarecare prudenţă şi căutând a nu ne îndepărta excesiv de zona în interiorul căreia ne-⁠am plasat, cea a teoriei literaturii – câteva „pe-⁠treceri” ale trecutului imediat şi ale prezentului, precizăm că, asemeni oricărei gesticulaţii care însoţeşte cultura, şi a noastră va susţine în primul rând întrebările, cu atât mai mult cu cât contextul însuşi este al ches­tionărilor, începând cu piramida care clădeşte fiinţa. Ne reamintim, deci, că dinamica evenimenţialului, tulbure şi multidirecţionată, a debutat cu fragilizarea pieselor dure ale gândirii (numim astfel conceptele), devenite elastice la extrem, fără a-⁠şi pierde, totuşi, aşezarea disciplinară, dar forţând limitele altădată rigide. Şi, în consecinţă, filosofia nu mai înseamnă, după ultima încercare a lui Heidegger, „sistem”, ci operare pe secvenţe fenomenale, ca decupaje din realitatea întregului (fie aceasta a concretului, materială, fie a existenţialului în cuprindere ontologică), oferind – doar prin coroborare – un summum al iluziilor esenţelor „localizabile”. Subiectivitatea şi obiectivitatea devin concepte laxe şi, aproape întotdeauna, nu-⁠şi mai arogă disocierea, interconectându-⁠se, proces similar celui din fizica cuantică în care realitatea e dependentă de observator. Adevărul este, şi el, act de atribuire pe spaţii mai restrânse, intuiţia stabilind consensul prin protecţie metaforică: noţiunea se dilată, pentru a asigura cuprinderea unei semnificaţii pe care mai vechea practică încerca să o comprime. Ştiinţa însăşi îşi reface suportul atunci când – în faţa constatării că ultima componentă a materiei este simultan particulă şi cuantă – supune atenţiei cercetătorilor posibilitatea de a lua în considerare prezenţa… spiritualităţii.

De la acest nivel, logica elementară a creditat şi creditează ideea imanenţei unei schimbări de paradigmă, în parte după datele schiţate la nivelul filosofiei ştiinţei de către Thomas Kuhn, începând cu Structura revoluţiilor ştiinţifice din 1962. Concentrat asupra „ştiinţelor materiei”, Kuhn desprinde obiectul acestora ca „incomensurabil”, de unde necesitatea apariţiei pragurilor, a căror depăşire implică o „revoluţie”, tradusă în termenii elaborării unei noi paradigme teoretice şi practice. Iar între praguri (acum între cel al prezentului, marcat de teoria relativităţii şi de descoperirile fizicii cuantice, şi ciclul mecanicismului newtonian), lumea ştiinţei operează, până la deplina constituire a noii paradigme, cu paradigme-⁠puzzle, deci, cu ipoteze multiple: procesul este unul al revizuirii vechii paradigme, devenită inoperantă şi, astfel „abandonată” în sertarele istoriei.

Deşi deschisă ca filosofie a ştiinţei, dar vizând cu precădere domeniul fizicii (care a stat la baza pregătirii sale universitare), teza lui Kuhn – dincolo de controverse şi remodulări pe diferite planuri – nu a avut ecoul scontat în disciplinele conexe „ştiinţelor umaniste”, exceptând psihologia, pe orientarea Gestaltpsychologie (nu şi psihiatria, pe care filosoful nu o recunoaştea ca ştiinţă). De altfel, în câteva rânduri, menţionând metafizica ori, mai restrictiv, religia, autorul Structurii revoluţiilor ştiinţifice le considera ca ina­derente la posibile schimbări paradigmatice („revoluţii”…), în condiţiile în care pasul respectiv din evoluţia ştiinţelor exacte se raportează imprescriptibil la actul „revizuirii”. Totuşi, dar fără nuanţă radicală, din moment ce peisajul tuturor ştiinţelor este constant atins de intenţia căutării unor interpretări mai profunde, ca legitate interioară, întrucât chiar evoluţia obiectului, a formelor sale şi a modului său de raportare la real devine sursă a obligativităţii adaptării analitice –, principiile, metodele şi tehnicile de cercetare se află permanent în proces de remodelare şi de reconstituire, nefiind exclusă nici preluarea unui alt instrumentar disciplinar. Într-⁠o atare situaţie, însă, consecinţa nu poate fi revizuirea paradigmei originare, ci reinterpretarea actelor supuse observaţiei, ceea ce înseamnă adâncirea şi „nuanţarea” cercetării atât sub presiunea noutăţii, cât şi a unor abilităţi crescute a „martorului”, în special a comentatorului. Şi cum poziţia filosofului american a fost văzută ca apropiată de opoziţia kantiană noumen/fenomen, paradigmaticul vizând tipul de apropiere de fenomen în perspectiva unei mai cuprinzătoare sesizări a noumen-⁠ului, răsturnarea termenilor ecuaţiei, cu apropierea de fenomenologia spiritului, devenea riscantă într-⁠un demers asigurat de stringenţă logică (aceasta din urmă poate fi desprinsă, la Kuhn, din prestaţia lui Wittgenstein, ale cărui preocupări le cunoscuse încă din perioada când, la Universitatea Barkeley din California, fusese angajat în cadrul Departamentului de filosofie). Dar poate fi vorba, în plus, şi de precauţie în faţa acuzei că, prin centrarea atenţiei asupra principiului indeterminării, este puternic alimentată perspectiva anti-realistă; aşa se explică mai atenta nuanţare a indeterminării, de la una rigidă cu aplicabilitate la ştiinţele exacte la cea mai elastică, la ştiinţele umaniste, în planul naturii şi consisteţei obiectului, dar şi al „tehnicii” de acces la acesta. Sugestia trimite, astfel, la o a doua faţă a paradigmaticului: tot ceea ce înseamnă creaţie în domeniul spiritualului, de la filosofie şi metafizică, până la ultimele compartimente ale culturii şi artei, nu sucombă în cimitirul istoriei, fiindcă pot fi (şi sunt) oricând actualizate şi revalorizate, creând câmpul întins al sferei tradiţiei. Chiar şi pe direcţia ştiinţei, deşi doar sub un singur aspect, cercetarea trecutului poate fi utilă: „Istoria – scria Kuhn –, dacă ar fi privită mai mult decât ca un depozit al întâmplărilor sau al cronologiei acestora, ar putea determina o transformare decisivă a imaginii asupra ştiinţei care ne domină”, respectiv am putea disocia şi înţelege mai bine cel puţin mecanismele de iniţiere a teoriilor şi metodelor. Singură „metafizica” în contur de New Age acceptă ideea schimbării de paradigmă a conştiinţei, dar ca efect al unei intensificări a valurilor energetice ale universului, destinate – se spune – asigurării condiţiilor unui „salt” al capacităţilor de cuprindere, înţelegere, prelucrare şi desfăşurare ale unei consolidări pe o altă treaptă a evoluţiei spirituale.

Orice creator trăieşte într-⁠un univers, universul cultural, bântuit de informaţii specifice acestuia, ca parte oarecum omogenă a celui care ne cuprinde pe toţi, o realitate duală care şi ea justifică, din interior, cele două feţe ale paradigmaticului. Dincolo de ceea ce este particular în acest univers, sub aspectul densităţii şi diversităţii, mai întâlnim şi acel strat al conştiinţei creatorului, susţinut prin intuiţie şi interes „disciplinar”, prin vocaţie informativă pe un aliniament ce se cere frecventat aproape osmotic, precum şi calitatea (pe care am menţionat-⁠o deja) înţelegerii istoriei ca „fenomen viu”, în care elementele constitutive (operele) pulsează, au o existenţă marcată de naştere şi de curgere în durată (deocamdată doar declarativ şi de… deces). Doar în acest fel culturalul a făcut posibilă aserţiunea că întreaga literatură a Europei se află deja în creaţia aedului orb. Tiparul este al mitului de întemeiere, cuprinzând ceea ce a fost, este şi va fi, sprijinit pe o nelimitare care, mutatis mutandis, a făcut loc absolutului absurd, simbolic cuprins în justificarea califului Omar I adus în situaţia de a ordona distrugerea bibliotecii din Alexandria: „Dacă aceste cărţi sunt în acord cu Cartea Sfântă, atunci ele sunt redundante. Dacă nu, atunci sunt indezirabile. Oricum ar fi, ele trebuie aruncate în flăcări”. Falsul începe de la absolutizarea sensului singularităţii, în timp ce întregul nu poate fi decât armonia semnificaţiilor tuturor substructurilor, drept care „localizările” sunt – pentru cel aflat la contactul cu universul cultural saturat continuu de fluxul informaţional – nu accidente ale istoriei, ci raţiuni de a fi ale lumii în cauză.

■ Din volumul în lucru, Ultima frontieră.
Elemente de teoria lecturii

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Braga

mircea.braga@contemporanul.ro'
Mircea Braga, profesor universitar, critic şi istoric literar născut în data de 28 august 1938 la Sibiu. Studii: Liceul „Gh. Lazăr”, Sibiu, 1955; Facultatea de Filologie, Univ. „Babeş-Bolyai”, Cluj, 1960; doctor în filologie din 1984, cu teza V. Voiculescu. Studiu [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest