Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Cât de oniric este Emil Brumaru?

Cât de oniric este Emil Brumaru?

„Afinităţile elective” îl plasează, în mod clar, în gruparea respectivă, care l‑a asumat de la bun început. Într‑un articol din 1968, deci cu doi ani înainte de debut, Leonid Dimov se referea la el, într‑un „bilanţ subiectiv” al onirismului, ca la o certitudine absolută, notându‑i nu numai imagistica, ci şi viziunile mutate în lexicul la rândul său apetisant: „Copios târnuitor al cuvântului gras, voluptuos, aproape carnal şi totuşi amendat de o ciudată diafanizare: Emil Brumaru, un şef culinar al marilor bucătării onirice”[1]. Ulterior, într‑un articol din 1969, el soma într‑un fel editorii să publice volumul de debut al lui Emil Brumaru, în timp ce îi comenta al doilea (viitor) volum, Detectivul Arthur, apărut în acelaşi an, 1970[2]. Se poate observa că, de la bun început, Dimov se referă la Brumaru ca la un autor care nu merită doar încurajat, ci susţinut ca o certitudine. În ce măsură respectă însă curtezanul Reparatei programul onirismului estetic? Aplică el legislaţia visului asupra realităţii, descrie el lumea ca şi cum ar fi un vis? Nu cred că Brumaru are această grijă; de altfel, poezia sa este deplin constituită atunci când el intră în contact cu oniricii. Este o poezie analoagă celei a lui Dimov, dar nu una care să resimtă influenţele ei. Viziunile celor doi, poeţi afini, dar nu mai mult, sunt vizibil diferite. De altfel, când au dat unul de altul, ambii aveau personalităţi bine marcate, poezia lor era deja formată, aşa încât o amestecare a vocilor nu a mai fost posibilă. La Dimov avem de a face cu spectacolul lumii, îngroşat prin imaginaţie; la Brumaru, cu spectacolul simţurilor. Lumea lui Dimov se manifestă somptuos, carnavalesc, a lui Brumaru e una măruntă, repetitivă, modestă, pusă în mişcare de o tensiune care nu îi aparţine, ci e a celui care o percepe: în esenţă, erotismul este cel care aduce realitatea ordinară mai aproape de pupilă, de simţuri, erotismul difuz, care mişcă în lucruri, creează impresia de miraculos, de feerie. Obiectele anodine, funcţionale, precum dulapul, cana, ligheanul, căpşuna, portocala, ibricul capătă pulsaţii erotice. Într‑un eseu fin, Ştefan Aug. Doinaş a descris foarte bine mecanismul lirismului brumarian: „La Emil Brumaru procedeele de redimensionare şi antropomorfizare a realului sunt instrumentele particulare ale talentului său, şi ele duc, de fiecare dată, la acelaşi rezultat: crearea unei «replici la real», lume proprie scriiturii sale, în care suavul şi felinul, angelicul şi lilialul, grotescul şi delicatul, fragilul şi voluptuosul se amestecă inextricabil, fie că e vorba de livadă sau sufragerie, de fluture sau covor, de linguriţă sau amurg, de dulap sau bostan”[3]. Într‑adevăr, imaginarul său nu mai întreţine decât un comerţ formal cu lumea dinafară, pe care a decantat‑o, a distilat‑o până a transformat‑o în cu totul altceva. E vorba de o realitate lăuntrică, rod aproape total al imaginaţiei. Lumea lui Dimov este solemnă, chiar dacă intră în scenarii bufe. Interesant, autorul Cărţii de vise îşi regizează ironic lumea‑spectacol, lumea‑carnaval, fără să îi ascundă caracterul butaforic. El propune însă o convenţie, una acceptată ca atare. Brumaru, în schimb, are o legătură patetică, empatică, duioasă cu lumea către care se întoarce. Atitudinea sa e gravă în esenţă, oricât ar încerca să o coloreze ironic. Melancolia, nu ironia reprezintă atitudinea sa fundamentală. Sigur, autoironia condimentează adesea textele, pentru că există o permanentă degonflare a propriei ipostaze poetice (autorul se declară, mai mult orgolios decât modest, un „poet de duminică”, vizând, deci, oţiul, plăcerea, bucuria simplă). În orice caz, nu există nimic aulic, protocolar în poezia sa, aşa cum e în cea a lui Dimov. Brumaru nu oficiază. Nu e un demiurg care construieşte o lume (în orice registru, fie el şi buf), ci un personaj al lumii create, copleşit de opulenţa realităţii pe care o contemplă prin intermediul unor simţuri scandalizate, demente[4]. E uimire, e şi amuzament în atitudinea lui Brumaru. Dar e mai ales melancolie. Cu timpul, aceasta va da tonul. Bucuria de a trăi începe să nu mai poată acoperi sentimentul premonitoriu că totul are un sfârşit.

Privind realitatea sub fustă

Universul lui Emil Brumaru este, de la început, unul intens erotizat, dar cast totodată. Majoritatea criticilor au observat această evidenţă. „Lumea lui Brumaru emană dintr‑un substrat amoros şi e condusă după principii gynecocratice. Nucleul ei de foc, cel care o informează şi o conformează, e feminitate calină, o stihie inefabilă, şi întreaga sa mişcare constă într‑o mitologizare a voluptăţii matrimoniale”, spune Al. Cistelecan[5]. Un „caracter panerotic”, sesizează şi Gheorghe Grigurcu, care mai notează şi extinderea acestei tensiuni asupra percepţiei realului: „Lascivitatea, jocul amoros, aşteptarea adoratei, dilemele sentimentale alcătuiesc hrana sa cea de toate zilele, ca şi viziunea corespunzătoare unor asemenea trăiri, conţinând extrapolarea erosului asupra oiectelor «îndrăgostite», asupra iatacului, asupra peisajului de provincie şi a mirabilelor «bucătării de vară»”[6]. Este o evidenţă pe care critica nu are decât să caute a o exprima într‑o formă cât mai sobră, savantă, academică. Singurul care refuză să o ia în seamă este, deloc surprinzător (et pour cause!), Ion Negoiţescu, care discută despre „gongorizarea tradiţiei” şi despre tot felul de alte lucruri, mai puţin despre erotismul poeziei lui Brumaru[7].

E vorba de o sexualitate latentă, pe care poetul doar o visează, după care tânjeşte şi care îi înteţeşte timiditatea. Nu e nimic vulgar în aceste scenarii în care actul e unul naiv, curat, nepervertit de nici o morală. Singura morală este aceea a iubirii sau a erotismului care, firesc, atinge uneori cote atât de intense, încât nu se mai lasă justificat de nici o etică. Unii critici au fost mult mai reticenţi când s‑au referit la volumele de după 2000 ale poetului. În fond, mari schimbări de viziune nu se percep. Ce i s‑a reproşat cel mai adesea poetului a fost manierismul evident[8]. Doar că acesta ţinea, de la bun început, chiar de formula poeziei sale şi e semnul unei personalizări accentuate a versului. Brumaru ar fi fost un poet manierist şi dacă nu ar fi publicat nimic altceva decât Elegia citată la începutul acestui comentariu. Nu e vorba de epuizarea unei formule, de repetiţii stridente, de autopastişe involuntare, aşa cum se întâmplă în cazul autorilor incapabili să se reînnoiască, ci de reiterări ale aceluiaşi univers liric plin de izuri neconvenţionale, de opulenţe gastronomice şi nu numai, de sâni, coapse, aşternuturi fierbinţi, dar şi de multă tristeţe, de melancolia celui care ştie bine că totul nu e decât iluzie, tentativă de îmblânzire a morţii.

Într‑un scurt poem în proză, intitulat Amurgul evului mediu (III), pur ca un cristal, estetismul urcă la cote alarmante aproape, refuzând orice atingere compromiţătoare cu realul, contopind toate simţurile într‑un melos al tristeţii dezabuzate: „1) O, cât de mult aş fi vrut să trăiesc în vremurile acelea odihnitoare când se credea că sângele stă nemişcat ca o mlaştină în trupul nostru obscur. 2) Logodeam două fire de iarbă, pecetluiam căsătorii înrourate‑n burlanele caselor vechi, iubeam doar flori lacome şi animale gălăgioase; totul creştea ca pentru a întâmpina o fiinţă de cristal, neponegrită de lumină”. Dincolo de aceste minuţioase broderii nostalgice, senzorialul Brumaru pune în scenă tot soiul de happening‑uri erotice, revitalizate mnemotehnic sau încremenite, păgubos, în stadiul de proiect. Poetul are o inepuizabilă saţietate a simţurilor, ştiind perfect că femeia nu trebuie, ferească Domnul, neglijată în latura sa strict epidermică. Iată imaginea „supremei servitoare”, care a marcat, pare‑se, imaginarul erotic al autorului:

Aveai mamela bleagă cât ceaunul
Şi la mijloc cu sfârcul urduros.
Ţi le‑am zărit pe geam într‑o amiază
Când să le speli într‑un lighean le‑ai scos.

Oh, părul gras, cu rădăcina tare,
Dat la culcare cu petrol lampant,
Înfierbânta în el orice agraf.
Iar curul tău gigantic şi vibrant,
Cu bucile cum pernele de roşii,
Purtat în rochii leoarcă de lături,
Ţi‑l arătai, pe putini aplecată,
Punând cu‑nţelepciune murături.

Este, de altfel, tipic pentru Brumaru să caute inefabilul tocmai în locurile smârcoase, acolo unde nu mulţi se‑ncumetă să cerceteze. Realitatea nu se conformează prejudecăţilor, cu atât mai mult cu cât atitudinea în care se fixează poetul este amoralitatea. Un sonet se încheie, de altfel, memorabil: „O, Doamne!, dă‑mi candoarea acestor Mari Putori!” Cine se scrobeşte rigid, acru, la contemplarea unor astfel de imagini incitante, nu sesizează nostalgia care dă, de fapt, tonul acestor versuri.

Dar Emil Brumaru este un mare poet şi pentru că ştie cum să depăşească convenţionalul unor situaţii‑tip. Se plasează, nu o dată, în ipostaza de trubadur duios, dibuind sufletul femeii acolo unde trebuie căutat; senzualul restrictiv este astfel mântuit, înnobliat într‑o rostire de tip mistic:

Femeia mea frumoasă ca scriptura,
Nu‑ţi cer nici coapsele, nici sânii şi nici gura.
Ci sufletul răscopt ca o căpşună
Cu mirosu‑nţelept şi carnea bună
Şi gândurile moi şi‑adânci ca mierea
După‑amiezii, spre a‑mi spori puterea,

Şi‑ţi fac din fluturi pat, din rouă masă,
Nelegiuit de alba mea mireasă,
Şi‑ţi născocesc din vorbe raiul dulce
În care tinereţea ta să‑şi culce,
Când ziua‑ţi cade tristă la picioare,
Lacrima grea, strălimpede şi mare.

Poemul e un imn, aproape o rugăciune. A vorbi despre carnea sufletului este semnul unei intuiţii rarisime, a unei cunoaşteri a esenţei femininului, pe care nu mulţi poeţi şi‑o permit.

Note:
[1] Leonid Dimov, Bilanţ subiectiv, în „Viaţa românească”, nr. 1, 1968, citat după Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Momentul oniric, antologie îngrijită de Corin Braga, Bucureşti, Editura Cartea Românescă, 1997, p. 139.
[2] Leonid Dimov, Pledoarie pentru un poet, „Viaţa românească” nr. 12, 1969, citat după Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Momentul oniric, p. 130‑132.
[3] Ştefan Aug. Doinaş, Lectura poeziei, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980, p. 221.
[4] Tot Radu Vancu surprinde atent apropierile şi distincţiile dintre cei doi poeţi care provin din aceeaşi familie: „Venind, aşadar, direct din senzorium, din athanorul neuronal în care se compun şi se descompun senzaţiile, poemele Detectivului Arthur tind să alcătuiască ele însele un senzorium lingvistic, un spaţiu verbal în care senzaţiile de elecţiune să poată fi activate şi reactivate după bunul plac. În consecinţă, poezia lui se va asemăna întâi de toate cu a lui Leonid Dimov – prin uzul şi abuzul de tuşe groase de culoare, prin materialitatea sensibilă aproape fizic a pastei verbale şi, în general, prin fabulosul imaginaţiei materiale. Acesta fiind genul comun, se cade numaidecât să precizăm diferenţa specifică: la Dimov, necesitatea cromaticii vine din caracterul descriptiv al poeziei lui obsedată de mari viziuni onirice şi animată de un duh antonpanesc care vede enorm şi aude colorat; este, adică, speţa exultantă şi dionisiacă a unei forme de balcanism poetic. La Brumaru, în schimb, în ciuda unei superficiale impresii derivabile din abundentul lui imaginar erotic, nu din prea mult dionisiac ori juisanţă, vine fixaţia pe formele materiale ale lumii. Tot o conştiinţă saturniană alimentează şi acest exces, şi e, de asemenea, în cauză compensarea unei melancolii care derealizează întreaga materie. După cum Foarţă caută să compenseze evanescenţa lumii recuperând substanţa tuturor formelor ei lingvistice, tot astfel şi Brumaru încearcă să epuizeze formele perceptibile senzorial ale materiei. Soluţia e pentru amândoi aceeaşi, numai materia pe care se aplică e diferită: pentru unul dintre ei limbajul, pentru celălalt – senzaţia.” Radu Vancu, op. cit., p. 118‑119.
[5] Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987, p. 192.
[6]  Gheorghe Grigurcu, Existenţa poeziei, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1986, p. 236.
[7] Asta în Scriitori contemporani, pentru că în Alte însemnări critice, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980, p. 157‑160, există câteva palide sugestii de acest fel: „Mai mult senzual decât erotic, şi – paradoxal – mai mult sentimentalizat decât robit simţurilor, căci şi le joacă, Emil Brumaru străbate fantast prin materiile iubirii.”
[8] Marin Mincu, O panoramă critică a poeziei române din secolul XX. De la Alexandru Macedonski la Cristian Popescu, Constanţa, Editura Pontica, 2007, p. 821, e cel care îi reproşează cel mai apăsat acest lucru: „Toată recuzita amoroasă, pusă în funcţiune cu excesivă precauţie de poet, are rostul de a artificializa, de a ascunde, de a obscuriza un ritual «curtezan» prin care se insinuează mişcările învăluitoare (la nivelul comportamentului şi al discursului) al unei ars amandi, condusă, cu minuţioasă rafinatezza, până la cele mai infime situaţii ale sugestiei şi persuasiunii; de aceea, este exclus ca receptorul să nu fie convins să capituleze până la urmă. Odată acest scop esenţial atins, discursul amoros devine o gimnastică manieristă de o admirabilă virtuozitate, neinvestind un modùl stilistic nou, poezia aceasta nu va fi gustatã altfel decât ca «artificium» şi «studium», iar nu ca ceva natural şi spontan.”

Bogdan Creţu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now