Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Caste de profesionişti

Caste de profesionişti

Pe vremea studenţiei mele fusesem integrat într‑o sistematică şi, din păcate, nefinalizată editorial decât parţial cercetare de teren în Ţara Oaşului, coordonată de către profesorul Nicolae Bot

Printre numeroasele metode prin care s‑a tot încercat, în anii de după Revoluţia din decembrie 1989, o reelaborare diacronică şi tipologică a culturii şi literaturii române, cea a microcomunităţilor creatoare a fost, cumva, omisă. Cine‑şi mai aminteşte, de pildă, de americanistul şi anglistul Radu Lupan, emigrat ulterior, dar citat de autorităţi mondiale de prestigiu, primul român care a pus cuvântul postmodern pe coperta unei cărţi (Modern şi postmodern, 1988), cu studii avizate despre Pynchon şi John Barth? Se întâmpla asta pe vremea când exegeţii ezitau încă între prudenţa de a considera postmodernismul ca pe o ipostază crepusculară, târzie, a modernismului (aşa cum procedează Matei Călinescu în Cinci feţe ale modernităţii) şi curajul de a o accepta ca pe o epistemă aparte.

Computerele erau, încă, la primele generaţii, nici mijloace de distribuire electronică a informaţiei nu prea erau îngăduite în România, restricţiile ducând, în cele din urmă, la constituirea unor microcomunităţi intelectuale solidare, care schimbau cărţi intruvabile în bibliotecile publice, se informau reciproc despre „trendurile” la modă în Occident, discutau, cu diferite prilejuri, unele chiar instituţionale (sesiunile academice de conferinţe sau comunicări, de pildă) idei şi nume de autori care nu circulau liber în spaţiul public. Despre postmodernism, în consecinţă (ca să încheiem paranteza), angliştii şi americaniştii din diferite catedre universitare din ţară (şi traducătorii racordaţi la munca lor) vorbeau tehnic, firesc şi avizat cu mult înainte ca alţii să transforme epistema în stindard de bătălie, motiv pentru care n‑ar strica – îmi spuneam de multe ori – ca volumele de simpozioane şi conferinţe din vremea respectivă, acelea care s‑au făcut şi care mai există, să fie cercetate sistematic, pentru a se identifica rădăcini pe care azi nimeni de la noi nu le mai inventariază.

O asemenea microcomunitate creatoare solidară a fost cea a folcloriştilor şi etnografilor, organizaţi instituţional în diferite capitale culturale ale ţării (Bucureşti, Cluj, Iaşi), cauţionaţi de incomensurabilul prestigiu al cercetărilor de teren întreprinse de către Şcoala Gusti şi Traian Herseni, dar şi, la nivel subiacent, aproape ocult, de conştiinţa apartenenţei ideale la comunitatea internaţională a istoricilor religiilor în vârful căreia se afla Mircea Eliade, care publicase odinioară Folclorul ca instrument de cunoaştere sau Comentarii la legenda Meşterului Manole, dar al cărui nume era interzis în România. Despre o asemenea solidaritate creatoare vorbeşte frumosul volum epistolar comentat Ovidiu Bîrlea – Ion Taloş: Corespondenţă 1963 – 1977, editat în 2017 la Alba Iulia (la Editura Centrului de Cultură „Augustin Bena”) de către Andreea Buzaş, îndeajuns de melancolică dacă ţinem cont de spusele ei, potrivit cărora a „lucrat la editarea acestei corespondenţe cu uşorul regret că [face] din generaţia celor care nu prea au scris şi, probabil, nu vor mai scrie niciodată scrisori”. Volumul conţine 133 de scrisori, 71 expediate de către Ovidiu Bîrlea în special din Bucureşti, unde locuia, şi 62 expediate de către Ion Taloş, marea lor majoritate din Cluj, dar câteva şi din Freiburg, unde Taloş „ispăşea” cu dor de ţară fericita corvoadă a unei burse Humboldt, la un institut unde erau şi specialişti occidentali în cultura populară românească, şi unde cărţile de specialitate de la noi erau primite în mod avizat. Un detaliu de chiţibuşărie ortografică, înainte de a merge mai departe: Bîrlea şi‑a ortografiat întotdeauna numele cu î din i, ceea ce colegii şi discipolii lui au respectat cu sfinţenie. Am recurs şi eu la această grafie.

Pe vremea studenţiei mele fusesem integrat într‑o sistematică şi, din păcate, nefinalizată editorial decât parţial cercetare de teren în Ţara Oaşului, coordonată de către profesorul Nicolae Bot. Decan ne era profesorul Dumitru Pop, autorul Folcloristicii Maramureşului, la catedră îl aveam pe Ion Şeulean, unul dintre cei mai buni oameni pe care i‑am cunoscut, consecinţa fiind că fusesem repartizaţi pentru „practică” la Institutul de Folclor din Cluj, care era pe vremea respectivă într‑un fastuos „palat” mereu însorit (ni se părea nouă…) de pe Strada Rákóczi, unde mai locuiau Adrian Marino şi Ion Pop, ceea ce înseamnă că, neintenţionat chiar, intrasem în legătură cu multe dintre „culisele” volumului de acum, tot pe vremea uceniciei noastre într‑ale folclorului şi etnografiei luând naştere şi Societatea Studenţilor Folclorişti prezidată de către Mihai Coman, student la Bucureşti, la conferinţele anuale ale căreia se discuta cu precădere religie comparată şi mitologie, „iresponsabilitatea” noastră ideologică juvenilă fiind tolerată de către profesori cu o complicitate zâmbitoare, participativă.

Ovidiu Bîrlea era, pe vremea respectivă, „monstrul sacru” autohton al domeniului, deşi la timona instituţională a folcloristicii autohtone se aflau alţii (Nicolae Dunăre, cei doi profesori Pop, Dumitru şi Mihai etc.), împotriva cărora el vitupera sarcastic de la înălţimea unor sinteze neîntrecute nici astăzi (o face şi în scrisorile pe care i le scrie lui Taloş), dar şi de la aceea a unui orgoliu mizantropic neconcesiv, din care s‑a hrănit dintotdeauna, deşi i‑a adus şi imense deservicii. Tineri fiind, îl admiram insurgent pentru această independenţă adesea păguboasă, pe care volumul o transmite: şef de secţie al institutului din Capitală, îşi dă demisia zgomotos, retrăgându‑se într‑un labirint plin de cărţi din Sfinţii Apostoli (demolat la sistematizare, de unde este mutat într‑o garsonieră din Balta Albă), refuză, la scadenţă, să solicite pensie, pe motivul că asta l‑ar fi obligat să „colaboreze” cu instituţia pe care o ura, trăieşte din onorarii şi din expediente, publică stăruitor şi impecabil ştiinţific la edituri autohtone şi din străinătate, fără să ţină seama de oprelişti (fiindcă, nu‑i aşa?, nu mai era angajat al statului, deci nu trebuia să „deconteze” la nimeni), acceptând la un moment dat („trăiesc din renunţări”, îi scrie el, parafrazat, lui Ion Taloş) chiar şi tăierea curentului electric, asta în condiţiile în care mai avea un „schelet ideologic” impardonabil în dulap, fratele său, Monseniorul Octavian, fiind angajat în structurile Vaticanului. Grozăviile nu se opresc aici: volumul mai pomeneşte de situaţia schizoidă de pe vremea când Bîrlea lucra la Istoria folcloristicii româneşti, când îi este refuzată… legitimaţia de intrare la Biblioteca Academiei din Bucureşti, pe motivul că, neangajat la stat fiind, nu putea „produce” o „adeverinţă” care să certifice dreptul său la documentare.

De partea cealaltă, Ion Taloş e impecabil profesional, liber în conştiinţa sa de cercetător şi ştiutor să admire, motiv pentru care tonul corespondenţei sale este de o civilitate obiectivă ieşită din comun, deşi Bîrlea, coleric potolit din fire, presară nu de puţine ori un venin tandru sau sarcastic printre cuvintele sale, invitându‑şi partenerul să se înfrupte. Misogin funcţional, regăţeanul perfect adaptat (deşi era „mocan” din Mogoşul Albei) e de părere că „locul femeilor e doar în bucătărie”, îl laudă pe Mihai Pop că e „specialist în călătorii de tot felul”, ameninţă pe clujeni cu „fanarioto‑ciocoimea” dâmboviţeană care nu are pereche în lume (deşi nici Someşul nu e lipsit de rechinii proprii), îl pârăşte pe şeful clujean al partenerului său de corespondenţă că e „vulgar”, grobian” şi de „origine indiană” (denunţ care se referă la cromatismul genetic), dar e impecabil atunci când vine vorba de muncă şi de ţinuta ştiinţifică, profesională, unde ştie tot, şi ceva pe deasupra (cine e în stare să‑i amintească unui antologator că, printre variantele de colinde pe care le recenzează, există una singură, culeasă de la XY din satul Z din Neamţ, pe care n‑a avut‑o în vedere?), funcţionând impecabil şi ca regularizator moral, fiindcă, de pildă, la un moment dat i se oferă lui Bîrlea să preia o temă la care lucra Taloş, şi el refuză, pe considerentul că energiile creative naţionale, şi aşa puţine, trebuie investite în domenii eliberate de redundanţă.

Pe de altă parte, cei doi îşi citesc colegii, chiar şi adversarii, cu o acribie ieşită din comun, ceea ce‑i interesează în principal fiind – oricât de idealist sună azi, când intelectualii se disting cu precădere prin pasiunea de a‑i ignora pe ceilalţi, „scoţându‑i” din domeniu prin damnatio memoriae – armonia naţională de ansamblu a domeniului pe care‑l cultivă. Tot aici e şi un alt paradox al cărţii, care se leagă de melancolia deja invocată a Andreei Buzaş: legăturile dintre membrii microcomunităţilor creatoare erau mult mai vii atunci de cât sunt ele azi, când, în principiu cel puţin, Internetul a abolit orice distanţă.

Volumul, impecabil adnotat cu desluşiri contextuale, aduce şi o suită de detalii indispensabile, cum este, de pildă, acela al deciziei lui I. Taloş de a‑şi întârzia apariţia editorală a lucrării de doctorat dedicată Meşterului Manole (cu părţi esenţiale de mitologie comparată balcanică, „senzaţia” lucrării constituind‑o masivul corpus de variante transilvănene ale baladei), pe motivul refuzului de a suprima citarea în bibliografie a faimoasei lucrări din 1943, de neevitat, a lui M. Eliade. „Manuscrisul «a zăcut» în editură până în anul 1972 – explică, justificativ, autorul ‑, când Adrian Păunescu a publicat celebrul interviu luat lui Mircea Eliade în America [în Contemporanul, nr. din 10 martie 1972 – n.n., Şt.B.], în urma căruia marele nostru istoric al religiilor a fost scos de pe lista numelor interzise.”

Din cei doi, doar I. Taloş mai este în viaţă astăzi. Pendulând între Cluj şi Köln, unde a predat mulţi ani de‑a rândul un foarte audiat curs de literaturi populare romanice, el continuă să lucreze la un nivel înalt, publicând în ultimii ani D’Italica à Sarmizegetusa. Réflexions sur la culture populaire roumane (2016), respectiv Folclor spaniol/sefard în România. File de istorie culturală (2017). E un privilegiu să îl ştii alături, fiindcă participă şi la reuniunile Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor. Seniorial şi discret, aşa cum îi este firea.

Ştefan Borbély

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now