Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Bucureştiul postapocaliptic

Bucureştiul postapocaliptic

Bravura autorului constă în faptul că edificarea ca atare a romanului, construcţia sa literară se mulează pe această opţiune pentru neutral, din care axul organizator prezumtiv, adică acţiunea, lipseşte

Un experiment romanesc ce evoluează lent, voit destructurat e Marocco, sau Jocuri în deşert de Paul Tumanian (Ed. Junimea, Iaşi, 2018), care se încadrează, sub aspect tipologic, în categoria romanului postapocaliptic cu un singur supravieţuitor, inaugurată de către The Last Man (Ultimul om) al lui Mary Shelley în 1826, într‑un moment în care lumea nu părea să fie pregătită încă să accepte posibilitatea dispariţiei de pe suprafaţa pământului a întregii rase umane, motiv pentru care romanul lui Mary Shelley s‑a „bucurat”, la data apariţiei, de recenzii şi comentarii mai degrabă strepezite, gloria sa explodând abia ulterior, când timpurile se vor fi copt îndeajuns pentru o bună apocalipsă.

În romanul lui Paul Tumanian, oameni de ştiinţă socotiţi iresponsabili prezic posibilitatea „activării subite a hidrocarbonului din materia organică de origine animală”, ceea ce ar duce, instantaneu, la topirea tuturor fiinţelor vii şi a accesoriilor de origine animală pe care ele le folosesc (cum sunt, de pildă, genţile de piele naturală sau curelele etc.); guvernele intervin ocult, încercând să discrediteze teoria înainte ca ea să îşi facă loc în conştiinţa marelui public, dar adevărul premoniţiei intră dramatic în acţiune odată cu o dezordine galactică ce face ca Terra să traverseze zona cosmică funestă Talbot QW, în urma căreia catastrofa prezisă se confirmă la nivel planetar: oamenii se volatilizează dintr‑odată, dispărând în chiar locul în care se produce dezintegrarea, maşinile rămân în poziţii nefireşti pe carosabil, unele la semafoare, altele pe diferite benzi, trenurile în mişcare îşi continuă drumul, perforând, în cele din urmă, capetele de peron şi clădirile gărilor spre care se îndreptau neghidate, rafturile supermarketurilor golindu‑se, şi ele, de toate produsele de provenienţă organic animală, cum sunt, de pildă, conservele, care rămân goale, cataramele care cad la pământ de pe curele sau haine, volatilizate instantaneu etc.

Pe de altă parte, vegetaţia continuă, în mod paradoxal, să crească, în logica unor anotimpuri a căror succesiune n‑o tulbură nimeni; casele şi blocurile de pe străzi rămân goale, relativa dezordine din interior dovedind, încremenit, firescul de odinioară al unei vieţi care nu mai există. Alte scene rămân fixate pentru totdeauna: de pildă, piloţii şi pasagerii unui avion de linie dispar subit odată cu dansul celest al „Perdelelor de lumină” din „ziua nefastă”, avionul înşurubându‑se necontrolat în clădirea dintotdeauna frumoasă a Cercului Militar din Capitală. Unicul supravieţuitor (nu se ştie din care cauză) al cataclismului e handicapatul motric Lazăr, „urmaşul”, într‑o altă ipostaziere existenţială, al copilului Alexandru, beneficiar al unui scaun cu rotile, romanul devenind, prin intermediul deambulărilor sale practic infinite, un elogiu indirect al Bucureştiului frumos, iubit în mod vădit de către autor, mai ales în zona sa centrală, marcată de un triunghi imaginar ce uneşte strada Ion Câmpineanu cu Piaţa Romană şi, mai departe, cu Foişorul de Foc.

„Robinsoniada” lui Lazăr (referinţa la solitarul insular al lui Defoe e făcută în mod explicit în text) ocupă, practic, întregul roman de 220 de pagini şi e construită, în mod preponderent, pe o logică fragmentară, ale cărei virtuţi narative autorul nu ezită să le laude pe contracoperta cărţii. Lazăr (referinţa la Evanghelie e evidentă), nu are nimic eroic, mintea sa investigând – spune autorul – „clipele minore din care ne este alcătuită viaţa”. Eroul dispune de un singur ax identitar, şi anume propria sa biografie precară de până atunci, „legăturile subterane ale memoriei”, care merg în toate direcţiile colmatându‑i integral gândurile. În rest, el nu e acel supravieţuitor postapocaliptic de gen Oryx şi Crake de Margaret Atwood, sau Cantică pentru Leibowitz, de Walter M. Miller, care devine „responsabil” pentru regenerarea existenţială şi gnoseologică a umanităţii, sau un „Messia” de tip Matrix, capabil să preîntâmpine catastrofa şi să‑i reseteze programul cu o secundă înainte ca ea să se producă. Nu, Lazăr pur şi simplu există, vieţuieşte, într‑un soi de neutralitate kafkiană indiferentă, postpocaliptică. E fără profesie, fără program ideologic şi fără vreo incandescenţă de orice fel, incluzându‑le pe acelea care i‑ar cauţiona „salvarea”. În asta rezidă, de altfel, cred, dificultatea literară extremă asumată – şi dusă la bun sfârşit cu brio de către autor –: în alegerea unui „om mic”, prin nimic relevant decât crâmpeiele propriei sale biografii banalizate de handicapat, care iese în mod paradoxal în evidenţă doar prin privilegiul ciudat pe care i‑l oferă destinul: acela de a fi unicul supravieţuitor al unui Bucureşti postapocaliptic golit de oameni, unica fiinţă hălăduind pe pământ după ce sfârşitul acestuia se va fi produs, dar care nu‑i poate aduce Terrei nici măcar speranţa unui nou început.

Bravura autorului constă în faptul că edificarea ca atare a romanului, construcţia sa literară se mulează pe această opţiune pentru neutral, din care axul organizator prezumtiv, adică acţiunea, lipseşte. Cartea e scrisă prin orizontalizări fisionale practic fără de număr, fragmente narative multiplicate fără ca ele să participe la vreun centru ordonator anume. Bucăţi de proză autobiografică, crâmpeie de memorie aleatorii, fragmente de amintiri şi percepţii voit destructurate traversează viaţa neutral kafkiană a protagonistului, care merge din magazin în magazin pe strada complet pustie, rearanjează – nici măcar estetic – manechinele dintr‑o vitrină, uită de propria sa adresă, pentru a o regăsi în cele din urmă, îşi face culcuş într‑un supermarket, fiindcă acolo găseşte apă şi rezerve de hrană, şi acţionează complet lipsit de psihologie, ceea ce, din punct de vedere literar, e extrem de dificil de redat. În mod normal, cel puţin neliniştea, dacă nu anxietatea de supravieţuire ar fi traversat un asemenea personaj, ajuns într‑o asemenea situaţie extremă. Paul Tumanian duce kafkianismul neutral, cenuşiu (de care şi Haruki Murakami a fost interesat în Kafla pe malul mării, ca să nu mai vorbim de Deleuze & Guattari din Pentru o literatură minoră) la limita subtilă a extremelor expresive, fiindcă Lazăr este şi rămâne un personaj care reacţionează rutinier, obişnuit la o situaţie de viaţă ieşită din comun, excepţională, unică. E, după logica strictă a genului, supravieţuitorul pe care nici o apocalipsă nu şi‑l doreşte.

Nu vom găsi, ca atare, nimic tehnologic excepţional în roman; nu există specii capabile să refacă filogeneza, dispozitive miraculoase care să conţină programe restitutive formidabile, sau „reţete” oculte de resurecţie globală sau de ontogenie. Pe modelul celebrei scene de planetariu din filmul Rebel Without a Cause (1955) al lui Nicholas Ray, „accidentul cosmic” fericit numit Terra încetează, pur şi simplu, la un moment dat să existe, din cauza unui hazard galactic neprevăzut, care în economia de ansamblu a cosmosului nu înseamnă mare lucru. Nu urmează nimic şi nimic nu promite să mai fie: ca personaj, Lazăr nu poate avea speranţe, nu poate genera proiecte de viaţă, nu îi este îngăduit să genereze vise, fiindcă, strict logic, viitorul a încetat, pentru el, să mai existe. Locul lui a fost luat de un vid neutral, indiferent, care nu mai aparţine timpului, fiindcă timpul însuşi a încetat să mai funcţioneze.

În mod paradoxal (şi aici e una dintre subtilităţile ascunse ale autorului), protagonistul devine mai liber decât fusese vreodată: se plimbă, fără teama de a inoportuna cu căruciorul în care este fixat, într‑un Bucureşti fără oameni, în care poţi face, practic, tot ceea ce îşi doreşte inima: poţi pătrunde în clădirea guvernului fără să fi oprit de cordoanele de pază de la intrare, poţi vizita magazine nestingherit, poţi intra la Cotroceni fără să dai de vreun neavenit oarecare. Protagonistul chiar intră în sediul unei mari agenţii de presă, agreate odinioară de către guvern, unde totul pare să se fi oprit în data „zilei nefaste” în care au „dănţuit” pe cer „Perdelele de lumină”, adică 23 aprilie, şi unde ştirile de a doua zi, pregătite să fie date publicităţii, au rămas în suspensie. Vizitatorul deschide sertare şi dosare, citeşte chiar ştiri clasificate sau atent cosmetizate; el se bucură, altfel spus, de o libertate complet gratuită, cu care nu mai are ce face. (Gide ar fi fost fericit dacă ar fi găsit formula…)

În acest „nou firesc copleşitor”, în care timpul nu mai lucrează, deşi, la fel de paradoxal, cade la un moment dat neaua peste Bucureşti, generând, cu cei 5‑10 centimetri, blocajul rutier obişnuit, dar care acum nu mai exasperează pe nimeni, singurul domeniu aflat „la îndemâna” personajului e propria sa biografie. Măiestria de scriitor subtil, reticent a lui Paul Tumanian intervine, şi aici delicat, salutar. Un autor mai patetic sau unul doar mai „responsabil” faţă de sentimentele în ultimă instanţă (prea) umane ale cititorilor săi ar fi făcut din memorie un „ax ordonator” cu virtuţi resurecţionare. Să recunoaştem: pentru mulţi dintre compatrioţii noştri, trecutul reprezintă singurul colac de salvare din ghearele unui prezent cu care ei nu prea ştiu ce să facă. În mod inevitabil, Lazăr lasă, şi el, „legăturile subterane ale memoriei” să îi traveseze pe alocuri fiinţa; ele îl duc înapoi înspre tatăl‑surogat, doctorul Uzum, căruia îi datorează iluzia transferului de personalitate, către fosta sa soţie Mara (despre care nu vom şti niciodată cât de reală a fost, dar despre care Lazăr acreditează ideea că ar fi pierit într‑o explozie), sau înspre părinţi, dintre care mama, înrobită de pasiunea ei pentru pasienţe, e cea mai consistentă. Numai că aceste linii de memorie vin şi se duc, fără să articuleze nimic decât un trecut destructurat, format din insuliţe.

…Şi acum, să dăm „soluţia” întregului text, care este, de fapt, un roman în ramă. Un copil cu dizabilităţi joacă la nesfârşit marocco pe suprafaţa netedă a unei mese. Încetul cu încetul, fiecare băţ ridicat se transformă în ceva anume prin intermediul imaginaţiei sau al reveriei sale: într‑o aspiraţie, într‑o dorinţă, într‑o soţie sau prieten, sau chiar într‑un cataclism galactic. E, aşadar, universul postapocaliptic din roman aievea, sau la originea declanşării sale se află un mic demiurg îngândurat, obsedat de combinaţiile imaginaţiei sale? Citiţi romanul (cu folos!) şi veţi afla!

Ştefan Borbély

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now