Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Breban şi „măreţia talazurilor”

Breban şi „măreţia talazurilor”

Celor care trimit săgeţi otrăvite omului Breban ori operei sale, judecându‑l, le amintesc vorbele unui clasic al literaturii noastre: „Oceanul nu trebuie judecat niciodată după spuma aruncată la ţărm, ci după înălţimea şi măreţia talazurilor”

Providenţa ne trimite uneori oameni remarcabili, oameni de spirit care ne amprentează viaţa. Nu voi uita niciodată acea dimineaţă de toamnă târzie, cu un soare ezitant care, totuşi, promitea o zi frumoasă. L‑am cunoscut pe marele scriitor Nicolae Breban. Urma să ţină o conferinţă la Universitatea din Târgovişte, în eleganta Sală Oxford. Până atunci, am stat împreună la o cafea. Eram secondat de doi studenţi teologi, Radu Dinescu şi Alin Paraschiv. Încercând să mă debarasez de obsesiva senzaţie că visez, îl ascultam vorbind pe marele scriitor despre demnitatea de a fi român şi despre valorile naţionale, despre şansa de a fi şi obligaţia de a te exprima. Cuvintele se rostogoleau precum clipele, precum apele repezi ale unui izvor de munte.

Conferinţa a avut un real succes. Expunerea domnului profesor Gheorghe Bârlea a scos la lumină file de viaţă şi file de activitate literară, fiind axată pe ideea „vieţii ca un roman. După debutul literar cu romanul Francisca, primit strălucit de cei mai importanţi critici ai vremii, au urmat la scurt timp alte două romane: În absenţa stăpânilor şi Animale bolnave, iar pe urmă – un succes naţional şi o glorie uriaşă. Gloria românească l‑a catapultat în imposibilittea de a‑şi părăsi ţara, pe al cărei sol miraculos a trăit.

În plină dictatură, după ce ajunge în structurile de vârf ale statului, devenind membru al Comitetului Central, autorul romanului Bunavestire îşi dă demisia în semn de protest faţă de revoluţia culturală anunţată de Ceauşescu prin celebrele Teze din iulie 1971, spunând astfel un Nu hotărât şi irevocabil regimului comunist. Încă din 1968, Nicolea Breban fusese luat în vizor când, la o întâlnire a lui Ceauşescu cu membrii de vază ai Uniunii Scriitorilor, romancierul adresează o întrebare tăioasă ca o lamă de Toledo: „Cum să facem ca închisoarea să se spargă?!”, închisoarea fiind România. Numeroşi securişti vor menţiona, ulterior, în rapoarte că Nicolae Breban este problematic, incomod şi chiar ostil regimului. În 1971 are loc un act de voluntariat moral prin adeziunea liberă de a‑şi da demisia. Având paşaport german şi cetăţenia unei ţări destul de bogate, autorul trilogiei Amfitrion a avut posibilitatea să rămână peste hotare. Periplurile sale prin lume i‑au intensificat dorul de ţară şi de poporul român, unde avea rădăcini adânci, pentru că aici e acasă. Pentru că acest pământ îi redăruieşte fertilitatea creatoare revărsată în cele 20.000 pagini scrise şi publicate în ţară şi în străinătate.

O înţelegere adecvată a operei venerabilului senior al Cetăţii Culturii implică o pătrundere până la fondul ireductibil al personalităţii sale, adică până la acele elemente care configurează modul său original de a vibra în faţa lumii şi de a o exprima. Stăpânind tainele verbului, ca cei mai desăvârşiţi artişti, Nicolae Breban a dus o patetică luptă pentru adevăr contra măştilor care falsificau adevărul. Mecanismele intime ale autorităţii vremii, deformările şi abuzurile ce rezultau din ignorarea individului, raporturile dintre laşitate şi curaj, ordine şi dezordine sunt doar câteva dintre temele explorate de romancier. Atentatele la demnitatea umană sunt simţite ca ultragii aduse propriei sensibilităţi. Spre deosebire de alţi autori, care prin diferite artificii încearcă să linguşească cititorul, academicianul Nicolae Breban ciopleşte cu dalta în monumentale stânci, exprimând temele ce‑l obsedează.

Impresionabilă, chiar şocantă este atitudinea faţă de bătrâneţe ori moarte. Cu un orgoliu atenian încadrat de frumuseţea‑i leonină, autorul volumului Viaţa mea declară: „Bătrâneţea nu‑i decât o vârstă, la urma urmei cu unele impedimente… Dar în acelaşi timp este şi darul visat al unei vieţi lungi… Eu fac în fiecare zi exerciţii de bătrâneţe, rolul acesta ţinând de obligaţia anilor ce s‑au îngrămădit asupra mea” (Viaţa mea). Moartea este acceptată cu un indiferentism în stare pură, autorul nefăcând mari eforturi de alungare a acesteia din forul său interior: „Nu mi‑e frică de moarte. La vârsta mea, lopătând sau galopând spre anii 90, ar trebui să fiu binişor imbecil să‑mi permit acest lux… Moartea ce se apropie uneori servil nu‑mi este inamică” (Viaţa mea).

După prezentarea făcută de profesorul Gheorghe Bârlea, a luat cuvântul romanicerul, eseistul, poetul şi omul de teatru Nicolae Breban. Preţ de câteva secunde s‑a aşternut o tăcere adâncă. Era parcă o suspendare anormală a timpului. În tăcerea obsedantă şi aproape ireală, s‑a auzit glasul de o gravitate solemnă şi caldă. Romancierul a vorbit despre renunţarea instantanee la toate privilegiile ce decurgeau din afirmarea ca scriitor. A luptat cu putere, înfruntând ideologia vremii, dar şi cu prietenii care l‑au părăsit, unii întorcându‑i spatele, în pofida ajutorului primit cândva de la el. Dar se pare că în lexicul existenţial al acestora nu exista cuvântul recunoştinţă. După marele diluviu din 1989, lupta a continuat cu detractorii săi. Una dintre maladiile sociale şi morale ale societăţii româneşti postdecembriste este, fără îndoială, eliticidul, exterminarea simbolică a marilor valori urbi et orbi. Friedrich Nietzsche spunea: „Un popor nu se caracterizeaza atât prin oamenii mari pe care îi are, cât mai ales prin felul în care îi recunoaşte şi îi stimează pe aceştia”. Rămâne la latitudinea noastră: ori îi recunoaştem şi le acordăm respectul cuvenit, aşezându‑i pe piedestalul de onoare al culturii, ori îi linşăm mediatic şi…

După conferinţă am stat împreună până târziu spre noapte. Autorul capodoperelor Don Juan, Singura cale, Fuga, Frica etc. a depănat din caierul vieţii amintiri. Nicolae Breban creează imagini ce defilează prin faţa ochilor într‑o mută procesiune. Asistăm parcă la prima revoltă din timpul liceului, dar şi la debutul literar. Îl vedem alături de prietenul său, Nichita Stănescu, în anii studenţiei, dar şi la Paris, vorbind cu Emil Cioran ori Eugen Ionescu. Într‑un târziu, s‑au recitat versuri de Blaga şi Nichita, iar la propunerea d‑sale, într‑un final apoteotic, am rostit împreună Simbolul Credinţei.

Fără Nicolae Breban literatura română ar fi mai săracă, aşa cum fără un Tolstoi, literatura rusă ar fi mai săracă. Fără un Balzac, literatura franceză ar fi diferită. Fără marele Goethe, germanii ar avea o literatură incompletă. Celor care trimit săgeţi otrăvite omului Breban ori operei sale, judecându‑l, le amintesc vorbele unui clasic al literaturii noastre: „Oceanul nu trebuie judecat niciodată după spuma aruncată la ţărm, ci după înălţimea şi măreţia talazurilor”.

Marian Nicolae Lincă

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now